Ernest Maftei s-a născut pe 6 martie 1920, în comuna Prăjeşti de lângă Bacău și a început să scrie încă din perioada liceului versuri ce au fost publicate în revista „Liliacul”, editată împreună cu patru colegi de la Şcoala Normală din Bacău.
La vârsta de 17 ani, a intrat în Frăţia de Cruce de la Şcoala Normală, apoi a fost închis în lagărul de la Vaslui în anul 1938, timp de cinci luni. Între 1941-1945 viitorul actor a studiat la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi. Maftei a fost deţinut de mai multe ori în închisorile Galaţi, Jilava şi Văcăreşti și judecat de patru ori pentru apartenenţa la Mişcarea Legionară, dar a fost achitat de fiecare dată.
Despre anii formării sale mărturisea:
“— M-am născut pe malul Siretului, în comuna Prăjeşti, la 6 martie 1920.
— Şcoala?
— La Bacău. Şcoala Normală, că tata mă dorea învăţător. Numai că pe mine mă trăgea inima către teatru, încercasem eu şi pictura — şi toţi ziceau că am să ajung pictor — dar se vede că nu asta mi-a fost chemarea. Fiul meu poate o are. Tocmai a intrat la Şcoala de arte plastice… După Şcoala Normală m-am înscris la Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi. Şi dacă tot eram acolo, am făcut şi vioara vreo 4 ani. Tata n-a fost el prea încântat când a auzit că mă fac actor. „Vrei să ajungi la circ”, zicea. Că la el nu era tocmai limpede cum e cu teatrul ăsta…
— Deci între muzică, pictură şi teatru, v-aţi oprit la teatru. De ce?
— Ei, îmi plăcea. Şi jucasem eu dintr-a cincea până-ntr-a opta şi la şcoală. Am jucat Alecsandri. Roluri de femei, în „Dezertorul”, îmi aduc aminte, eram fată… Mi-era tare frig, îmi îngheţaseră mâinile, degetele îmi arătau ca nişte cartofi, da’ eu eram domnişoară…
— Când aţi debutat pe scenă?
— În 1942. Eram încă student, dar jucam la teatrul „Muncă şi lumină” din Iaşi — o filială a teatrului lui Victor Ion Popa. Am debutat în piesa „Zece milionari” de Victor Ion Popa şi, culmea, eram bancher. Prima şi ultima oară în viaţa mea. După aia, numai muncitor şi ţăran, cum ştii şi mata… Tot acolo am jucat şi Filimon în „Omul care a văzut moartea”… că eu de tânăr am fost bătrân…
— Când aţi absolvit?
— În 1944. Examenul mi l-am dat cu „Avarul” şi Ion din „Năpasta”. Doi ani am rămas la Iaşi. Apoi, prin’45, s-a înfiinţat Teatrul Poporului. Mata nu ştii teatrul acela. Era cel mai frumos lucru din câte puteau exista. Un teatru de turnee. Toata ţara, sate, târguri, oraşe, am bătut-o cu teatrul acela. Jucam pentru muncitori, jucam pentru ţărani. Patru ani. Tare frumos timp a fost acela.
— Ce jucaţi?
— Multe. Dar un an am mers numai cu „Năzdrăvăniile lui Păcală”. Eu eram Păcală. Tândală era Sandu Sticlaru.
— Şi după Teatrul Poporului?
— S-a înfiinţat Teatrul de Stat din Piteşti. Din ’49 până în ’52 am stat acolo.
— Ce-aţi jucat acolo? Ce roluri importante vă mai amintiţi?
— Păi, mai mult muncitori şi ţărani. Asta-i biografia mea. Ăsta îs… Vorba nevesti-mi: „Ieri eram pe stradă şi ţi-am auzit vocea. Când mă-ntorc, era un tăietor de lemne…”
— Şi după Piteşti?
— Am fost adus la Bucureşti, la Teatrul Tineretului, dar de fapt m-au adus mai mult pentru cinematografie.
— Debutul în film a fost „În sat la noi”, nu?
— Nu, debutul a fost în „Răsună Valea”. Era acolo unu care trebuia să ducă o ladă-n spate. Eu eram acela. Am avut şi emoţii. Mă uitam să văd unde e aparatul ca nu cumva să mă scape din vedere… La premieră i-am invitat pe toți ai mei să mă vadă, dar nu m-a văzut nimeni. E adevărat că a trecut prin film şi unu’ cu o ladă în loc de cap… Eu eram… Ca să vezi ce-nseamnă lipsa de experienţă…
— Aţi jucat mult după aceea şi fără pauză.
— Am jucat şi în „Nepoţii gornistului” şi în „Desfăşurarea” — primul rol mare — am jucat… doar nu vrei să pomenim aici 50 de filme!
— Atâtea aveţi?
— Şi cu cele pe care le încep acum, 53. Şi uite că acum, în 1973, ACIN-ul vrea să mă sărbătorească pentru cel de al 50-lea film. Foarte frumos din partea lor.
— Şi teatrul?
— Păi sunt la Giuleşti de 20 de ani.
— Aţi jucat ceva în aceşti 20 de ani. Ce roluri vreţi să trecem în fişa dumneavostră?
— Ei, sunt multe. Ce rost are să re-nşiruim? Trece şi mata pe ultimul din „Comedia cu olteni” că, de când îl joc, toţi sunt convinşi că sunt oltean…”
*** Revista Cinema, 1971
Ernest Maftei este și autorul piesei de teatru „Răzeșii lui Bogdan”, care a fost pusă în scenă de regizorul Horea Popescu la Teatrul Giulești.
“Acum câțiva ani, scria Sanda Faur în noiembrie 1958 în revista Flacăra, filmul românesc „Desfăşurarea” releva un actor prea puţin cunoscut până atunci: Ernest Maftei. Numele lui, menţionat şi mai apoi pe afişele Teatrului Giuleşti, nu a mai avut prilejul să se impună cu atâta pregnanţă atenţiei publicului. Şi iată că începutul actualei stagiuni ni-l reaminteşte pe Ernest Maftei, tot printr-un afiş al Giuleştiului: de astă dată în ipostaza dramaturgului,
În pana dramaturgului Ernest Maftei se simte experienţa actorului Ernest Maftei: piesa are personaje cu o tipologie variată şi interesantă (oferind posibilităţi „grase“ actorilor şi, deci, jucate cu plăcere de ei), are o replică mustoasă, ţâşnind întotdeauna acolo unde trebuie, calităţi neumbrite de faptul că, uneori, dramaturgul mânuieşte efecte de teatru oarecum uzate, dovedind că memoria actorului suportă încă vechi clişee.
În piesă se simte însă, mai ales, o bună cunoaştere a lumii pe care o aduce în scenă. Ernest Maftei a scris o piesă despre transformarea agriculturii. A pornit la drum cu o preţioasă încărcătură de viaţă: satul pe care îl descrie, oamenii lui îi sunt bine cunoscuţi. Maftei îl ştie bine pe ţăranul moldovean, oropsit de veacuri, tinzând spre o viaţă mai bună. (…)
Spectacolul talentatului regizor Horea Popescu care de câţiva ani „monopolizează” premiile întâi ale tuturor concursurilor a pus în puternică lumină toate calităţile piesei. Dar i-a păstrat şi carenţele. Rolurile bine scrise ale piesei au fost, în general, bine îndrumate regizoral şi bine realizate actoriceşte: Șț. Mihăilescu-Brăila (un actor ce anunţă mari resurse artistice), N.N. Matei, Nelly Nicolau-Ştefănescu, Const. Ţăpârdea, Ion Vâlcu, Constantin Gheorghiu au creat personaje ce trec rampa şi trezesc simpatie, aprobare, zâmbet ironic sau înduioşare, după cum cere textul. Bună în scena-parodie a repetiţiei, Tamara Buciuceanu (fiica lui Costache Dorobăţ) nu se simte deloc în largul ei când trebuie să-şi „lămurească” părinţii. Doar Colea Răutu a reuşit să îmbogăţească un personaj prin jocul lui sobru, ponderat…”
*** Flacăra, 22 noiembrie 1958
Actorul a oferit în 1973 un interviu amplu revistei Cinema:
“Ernest Maftei, dacă am să încep cu o întrebare pe care mi-am pus-o de foarte multe ori şi mărturisesc că nu i-am găsit răspunsul cel drept, dumneavoastră aţi jucat cel mai adesea roluri secundare. Cum — că aici vine întrebarea — reuşiţi din acel rol secundar să faceţi unul de primplan, unul care se ţine minte orice-ar fi?
— Uite cum e treaba: mai întâi că eu îmi iau meseria foarte în serios. Nu glumesc cu ea. Asta ar fi o explicaţie… Da’ spune, dumitale nu ţi s-a întâmplat să cunoşti o mulţime de oameni, cu unii să stai mai mult, cu alţii numai o oră şi tocmai pe cel cu care ai stat numai o oră să-l ţii minte? Uite-aşa cred eu că e şi cu rolurile. Eu zic că nu există roluri mari şi roluri mici. Există oameni. Da’ şi cu oamenii e o treabă. Poţi să cunoşti un om de ani de zile, dar să nu-l cunoşti cu adevărat pînă nu-l prinzi la un moment de sinceritate în care-ţi dă replica-cheie. Până atunci nu-l cunoşti. Că oamenii nu se lasă descoperiţi uşor. O fi având fiecare replica lui cheie, fie că ştie sau nu de ea, dar nu ţi-o încredinţează cu una sau cu două. Şi personajele sunt la fel, să ştii. Şi ele au replica lor cheie. Şi trebuie să stai multă vreme ca ele să le-o dibui… Mata ştii de ce-am făcut eu teatru?
— Din dragoste pentru teatru, nu?
— Sigur că din dragoste, dar nu numai. Făcând teatru, am aflat şi secretele scrierii unei piese de teatru.
— Aţi şi scris…
— Am scris eu una mare — ca întindere vorbesc, să nu crezi că mă laud, „Răzeşii lui Bogdan”. Eroii sunt din satul meu, şi i-am numit pe numele lor şi i-am făcut aşa cum ştiam eu că sunt… A avut succes piesa, peste tot în ţară, da’ la noi în sat nu-ţi închipui mata ce-a fost!… În afară de piesa asta, am mai scris şi altele, într-un act. Da’ de-o vreme-ncoace nu mai scriu nimic. Parcă mi-a murit autorul…
— Dar, spuneţi-mi, dumneavoastră, care jucaţi mai tot timpul muncitori şi ţărani, cum faceţi de unul nu seamănă cu altul?
— Da’ ce, oamenii seamănă unul cu altul?… Eu pot să-ţi spun cum îmi fac un personaj pentru film. Unu’ de-ăsta, secundar. Ca şi cum aş fi autor, îl completez. Se vede că vine şi autorul din mine la personajul respectiv. Ăsta-i tot secretul, cred eu. Gabrea, când lucrez cu el, are obiceiul să-mi spună: „Bădie, ia-l şi umanizează-ți-l”. Sergiu Nicolaescu are altă vorbă. El zice: „Fă-l aşa, să i se vadă şi a treia dimensiune!” L-am tot întrebat eu cum e cu a treia dimensiune, dar n-am aflat… Şi pe urmă mai e ceva cu rolurile astea secundare: filmul nu-i ca teatrul. Filmul aduce totul în prim-plan, în teatru, un rol mic poate să se piardă. În film, tocmai, dimpotrivă, câştigă. De câte ori n-am văzut în filme un erou principal care se vede de la început până la sfîrşit, dar se-ntâmplă să-l ţii minte taman pe altul care apare o clipă. Prim-planul! Acuma eu, de fapt, sunt contra prim-planului. Filmul nu-i fotografie. Prim-planul are rostul lui numai cât să te fixeze în mintea spectatorului. Restul trebuie să-l faci tot tu. Să-ţi gândeşti de la cap la coadă chiar apariţia de-o clipă. Arta noastră e creier, zic eu. Că talentul tot nu şi-a găsit definiţia completă… Trebuie să ştii cu mintea cine-i omul acela, de ce spune el ce spune, cum de-a ajuns într-o situaţie sau alta, biografia, ce mai!… Şi eu îţi mai spun matale ceva, în arta noastră, contează al dracului autenticul. Dacă vii cu un moment de autentic, acela se vede şi rămâne. Dar autenticul acela nu tot din cunoaşterea biografiei omului se trage?
— A personajului adică…
— A omului, că şi personajul tot om îi. Uite, să-l luăm pe Nichifor din „Puterea şi Adevărul”. În film, el apare foarte puţin, nu? Dar te întreb, omul ăsta, în anii aceia, n-a avut şi el acelaşi rol—în viaţă, nu pe film — ca şi ceilalţi? Nu avea şi el o biografie legată de a celorlalţi? Şi nu trebuia eu să-i găsesc toată biografia pentru ca să-l fac priceput numai din câteva vorbe? Eu cred — da’ vezi să nu sune a laudă, că nu-i pot strânge biografia unui om în câţiva metri de peliculă… Să-ţi mai dau un exemplu. Am avut, la „Viforniţa”, o filmare foarte frumoasă, chiar la început. Am filmat noi, totul a mers bine, am spart şi sticla de şampanie, ne-am felicitat, dar mie nu-mi era sufletul împăcat. Mai ales că era vorba de o secvenţă foarte importantă pentru biografia personajului şi-mi era jale să nu iasă bine. Mă văd ei aşa, cam îndoit, şi încep să mă întrebe: „Ce-ai bădie, că uite, am filmat 72 de metri, a ieşit bine…” „Bine, pe dracu”, am zis, şi i-am rugat s-o refacem. Ştiam eu că nu-i bine. Pe urmă am refăcut-o, şi acuma, da, acuma a ieşit.
— De unde, cum aţi ştiut că nu-i bine?
— Vezi, un actor trebuie să aibă, nu ştiu dacă ştii, că asta se vorbea acum vreo 30 de ani — un al doilea Eu. În momentul în care sunt pe scenă sau filmez, se-ntâmplă ceva foarte curios: undeva, departe, mă aflu eu, Maftei, care mă uit la omul de pe scenă sau din faţa aparatului de filmat. Dacă mă uit şi nu-l văd, ştiu că nu-i bine. Asta o spunea foarte bine Lovinescu în „Criticile” sale. Eram elev când am citit şi a început să mă preocupe problema. Mai apoi am descoperit pe pielea mea că aşa e. Iar azi, când sunt pe scenă, ştiu că nu-mi iese, dacă eu, Maftei, nu sunt în acelaşi timp şi sus la galerie să mă văd.
— Mi se pare că v-am găsit şi eu replica-cheie, deşi nu se leagă direct de ceea ce spuneaţi acuma. Dumneavoastră, cum spuneţi personal, spuneţi om. La dumneavoastră om şi personaj par a fi totuna.
— Păi, sunt totuna! Demult mă obsedează ideea asta că oamenii şi personajele tot de viaţă ţin. Şi când se întâmplă să nu fie aşa, nu-i bine pentru personaj… Se vede că tot din obsesia asta a mea mi s-a tras şi o piesă pe care-am scris-o mai demult. Numai finalul îmi lipseşte să fie gata, îi zice: „Personajul principal”. Dar tocmai el, personajul principal, e cel mai mic. Nici n-are text. Şi totuşi, el e cel mai important. El e omul…
— Nu vreţi să-mi spuneţi despre ce e vorba?
— Ba cum nu. Am plecat de la ideea că oamenii mor, dar personajele niciodată. Ele există de când e Iumea şi până-n zilele noastre. Iar menirea lor este să-l înveţe pe om să fie om adevărat, să-l înveţe să fie mai bun. Ei, în piesa mea toate personajele astea se revoltă. Şi nu mai vor să se urce pe scenă, că s-au săturat. Ele de când lumea tot spun oamenilor „nu mai fiţi răi, fiţi buni”, „numai fiţi urâţi, fiţi frumoşi”, iar oamenii, în sală, râd, aplaudă şi pleacă acasă şi fiecare face cum îl taie capul. De aceea se revoltă personajele şi nu mai vor să apară în faţa oamenilor. Numai acela principal nu se dă bătut. El a tăcut tot timpul, da’ încă se gândeşte că mai poate să-i înveţe pe oameni câte ceva, că poate-poate într-o zi o să-l şi asculte… Ştii mata de ce am renunţat eu la profesia de învăţător? Pentru că aş fi învăţat doar un singur sat. M-am făcut actor, pentru că actorul e tot un învăţător. Un învăţător cu o mai mare rază de activitate.
— Ştiţi ce multă lume vă iubeşte? Mai ales colegii… Şi cei mai mulţi spun că vă iubesc pentru modestia dumneavoastră nemăsurată.
— Nu e bine să spui asta. Cum zici modestie, e de laudă şi nu-i a bună… Eu îs ţăran şi mi-a fost dat să mă fac actor. Ţin minte timpurile acelea când băteam ţara cu Teatrul Poporului. Se întâmplase atunci ceva. Veniseră la putere oameni simpli, oameni curaţi. Şi noi eram tot dintre ei, unii. Ştiţi cum se uitau la noi actorii ceilalţi? Ca la nişte copii. Poate că şi eram… Da’ dacă eu am ajuns în meseria asta, nu vreau să fiu respectat eu, ci meseria. Dac-aş fi fost învăţător, acum, la 53 de ani, tot satul m-ar fi salutat cu respect, aş fi avut cea mai frumoasă gospodărie din sat… Ca actor…
— Actorul e şi el învăţător, spuneaţi. Deci, într-un fel, tot asta aţi ajuns. Şi după câte ştiu, aveţi şi o gospodărie la ţară…
— Am. Pentru că în orele libere sunt agricultor. Fiecare artist, în orice domeniu s-ar afla el, are şi o a doua pasiune. Eu cred că pasiunea asta se creează din copilărie. Adică vine din copilărie. Dacă omul e născut la oraş, îl trage aţa către cine ştie ce trăznaie i s-a întipărit lui în ochii de copil. Eu, dacă-s ţăran, pot să nu văd pomii în floare? Să nu-ngrijesc viţa de vie?… De fapt, omul numai în mijlocul naturii se împrospătează, se încarcă de altă energie…
—Tare multe trebuie că ştiţi despre oameni…
— Ei, şi eu ca omul… Ştiu ce-am văzut. Am văzut oameni cu zece diplome mai proşti decât văcarul din satul meu. Că numai atunci când cultura se întâlneşte cu inteligenţa e bine de om. Dar dacă vine cultura peste prostie, face mai rău. Face rău de tot… Omul…ştii cum e cu omul? Numai acela e om care poate prinde ceru-n braţe, da’ să nu desprindă tălpile de pământ. Că dacă-s şi tălpile tot acolo, nu-i bine. Şi-n artă e aşa, şi-n viaţă — că doar ziceam că tot una-i… Omul… Mai are în el omul ăsta şi iubire, şi ură, şi frică, şi toate-s una, să ştii mata… Ce iese din iubire şi din ură, hai să zicem că mai ştim. Dar cu frica… De cine se teme omul mai mult, dacă nu de el? Orice poate face şi spune, dar el nu ştie asta şi se teme că ceva poate să sune urât, că ceva poate să fie necurat…
— Toată lumea vă ştie vesel, mucalit, „pus pe şotii”. Dar eu mă uit la ochii dumneavoastră şi parcă unul plânge şi altul râde. Şi parcă un Maftei îl ascunde pe alt Maftei. E o privire care se apără…
— Ei, dacă tot ai zis bine treaba asta cu privirea care se apără, hai să-ţi mai arăt o dată cele două poze. Cea de la 17 ani şi cea de acum şi să-ţi spun ce nu ţi-am spus la început. Uite-aici.
— … eu pe timpul ăla ziceam că în 1973 o să iau premiul Nobel. De ce tocmai premiu! Nobel, nu ştiu. Da’ ca să vezi cât de încrezut eram? Că se vede și pe privire. Dincoace… privirea asta este a celui care n-a luat premiul Nobel. Pricepi? Mata spuneai că e o privire care se apără. S-o fi apărând de tristeţea pe care i-o dă gândul ăsta… Da’ nu-i timpul pierdut. Eu trăiesc o sută de ani…. Sunt foarte sănătos. Dacă mintea nu se-mbolnăveşte şi sufletul, celelalte fac faţă…Şi să mai ştii că din fire sunt un tip vesel. Foarte vesel”.
Actorul a jucat, de-a lungul carierei sale, în peste 70 de filme. Cele mai cunoscute pelicule sunt Ciulinii Bărăganului (1958), Valurile Dunării (1960), Secretul cifrului (1960), Setea (1961), Tudor (1963), Neamul Șoimăreștilor (1965), Răscoala (1966), Haiducii (1966), Răpirea fecioarelor (1968), Răzbunarea haiducilor (1968), Baltagul (1969), Războiul domnițelor (1969), Castelul condamnaților (1970), Zestrea domniței Ralu (1971), Săptămâna nebunilor (1971), Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972), Puterea și adevărul (1972), Frații Jderi (1974), Ștefan cel Mare – Vaslui 1475 (1975), Cantemir (1975), Prin cenușa imperiului (1976), Mere roșii (1976), Osânda (1976), Buzduganul cu trei peceți (1977), Mihail, câine de circ (1979), Cireșarii (1984), Tusea și junghiul (1992), Crucea de piatră (1994), Triunghiul morții (1999), Păcală se întoarce (2006).
Ernest Maftei a încetat din viață pe 19 octombrie 2006, la vârsta de 86 de ani, după mai mulţi ani în care a suferit de cancer pulmonar. „A murit ca un pui în somn, avându-şi fiul alături de el, la ora 5.10″, a declarat la acel moment directorul spitalului, adăugând că „actorul și-a păstrat veselia şi optimismul, în pofida suferinţelor pe care le masca extraordinar”.
Surse:
Revista Cinema (1971, 1973, 1979, 1985)
Puteți citi și:
Farmecul unic al actorului G. Timică
