AcasăMonarhieAnne de Bretania, regina celor patru virtuți

Anne de Bretania, regina celor patru virtuți

Anne de Bretania

Anne de Bretania s-a născut pe 25 ianuarie 1477 în castelul ducilor din Nantes, fiind cel mai mare copil al lui Francisc al II-lea de Bretania și al celei de-a doua lui soții, Margaret de Foix, infantă de Navara.

Fetița a fost crescută de o guvernantă numită Françoise de Dinan, care a învățat-o să citească și să scrie în franceză și în latină, iar mai târziu de ea s-au ocupat mai mulți tutori, printre care poetul curții ducale, Jean Meschinot, care i-a dat noțiuni de dans și muzică.

Pentru că nu avea niciun moștenitor de sex masculin și ducatul era în pericol de a trece, după moartea tatălui ei, direct la domeniul regal, lui Francisc al II-lea a recunoscut-o pe Anne ca moștenitoare a domeniilor sale pe 10 februarie 1486, rămânând însă nerezolvată problema mariajului fetei, pentru că Bretania avea nevoie de o mână forte care să-i apere integritatea teritorială.

Din acest motiv Anne a fost logodită de mai multe ori. În 1480 a fost oficial promisă în căsătorie lui Edward, Prinț de Wales, fiul regelui Eduard al IV-lea al Angliei, dar la puțin timp după moartea suveranului englez, în 1483, Prințul de Wales a dispărut și se presupune că a fost ucis în Turnul Londrei din ordinul regentului Richard al III-lea.

Anne de Bretania
Anne de Bretania

Următorul pretendent a fost Maximilian, împărat al Sfântului Imperiu Roman, căruia îi murise de curând soția, Maria de Burgundia. Au urmat discuții cu Alain I de Albret, fiul Catherinei de Rohan, dar Anne a refuzat să se căsătorească cu el pentru că îl considera respingător. Un alt pretendent a fost Louis, Ducele de Orléans, care era vărul regelui Carol al VIII-lea al Franței, deși bărbatul era deja căsătorit cu sora regelui, Jeanne. Alți bărbați interesați de mâna prințesei au fost Ioan al IV-lea de Chalon-Arlay, Prinț de Orania, Edward Stafford, Duce de Buckingham și Vicontele Ioan al II-lea de Rohan, dar toate aceste planuri au fost respinse în final de tatăl fetei sau de ea însăși.

După moartea lui Francisc al II-lea pe 9 septembrie 1488, Anne a devenit Ducesă de Bretania, Contesă de Nantes, Montfort și Richmont și Vicontesă de Limoges și era cea mai bogată femeie din Europa epocii sale.

Maximilian al Austriei

La vârsta de treisprezece ani, pe 19 decembrie 1490, ducesa de Bretania s-a căsătorit prin împuternicire cu Maximilian I al Austriei la Catedrala din Rennes, primind titlul de Regină a Romanilor, care era mai degrabă un semn al pretenției austriacului de a deveni Sfânt Împărat Roman și, oricum, ambiția lui era dependentă de încoronarea de către papa, dar francezii au considerat gestul ca pe o provocare serioasă, nu numai pentru că încălca Tratatul de la Sablé, dar și pentru că regele Franței nu a fost de acord cu căsătoria, și, din acest motiv, Bretania a devenit inamic al Franței.

În primăvara anului 1491 regele Carol al VIII-lea al Franței a asediat orașul Rennes, unde stătea Anne, pentru a o determina să renunțe la căsătoria ei habsburgică. Ajutată de trupe trimise din Anglia, Sfântul Imperiu Roman, Aragon și Castilia, armata ducesei a rezistat două luni atacului, dar în cele din urmă a căzut în mâinile francezilor. Carol al VIII-lea a intrat triumfător în oraș pe 15 noiembrie, cele două părți au semnat Tratatul de la Rennes, punând capăt campaniei militare, și, după ce a refuzat toate căsătoriile propuse cu diverși prinți francezi, Anne s-a logodit cu regele pe 17 noiembrie 1491.

Austria a protestat însă vehement prin diplomații săi de la Sfântul Scaun, susținând că mariajul este ilegal pentru că mireasa a fost forțată să îl accepte și explicând că era deja căsătorită legal, prin procură, cu Maximilian, în timp ce Carol al VIII-lea era logodit cu Margareta a Austriei, care era chiar fiica lui Maximilian. Căsătoria oficială dintre Ana și regele Carol al VIII-lea al Franței a fost celebrată în Sala Mare de la Château de Langeais pe 6 decembrie 1491, în zorii zilei, ceremonia fiind încheiată în mod discret și urgent pentru că era ilegală din punct de vedere tehnic până când Papa Inocențiu al VIII-lea nu valida mariajul anulând precedenta căsătorie prin procură a Annei. În plus, era necesară o dispensă, deoarece suveranul francez și Anne de Bretania erau veri de gradul al patrulea. Contractul de căsătorie încheiat cu această ocazie prevedea ca soțul supraviețuitor să intre în posesia Bretaniei și, de asemenea, un alt punct arăta că, dacă Carol ar muri fără a avea moștenitori de sex masculin, regina va trebui să se căsătorească cu succesorul lui.

Carol al VIII-lea al Franței
Anne de Bretania
Semnarea contractului de căsătorie

Pe 8 februarie 1492 Ana a fost încoronată ca regină a Franței la Bazilica Saint Denis, devenind prima suverană încoronată aici și fiind sfințită, „unsă pe cap și piept” de André d’Espinay, arhiepiscopul de Bordeaux. Anne a fost însărcinată în cea mai mare parte a următoarei perioade a vieții ei, aducând pe lume un copil la fiecare paisprezece luni, în total șase, dar aproape toți au murit la scurt timp după naștere, cu excepția primului născut, Charles Orlando, care a murit de rujeolă la doar trei ani.

Charles-Orlant, singurul fiu al Annei
Mormântul comun al lui Charles-Orlant și al unui alt copil decedat

Când Carol al VIII-lea a murit pe 4 aprilie 1498, în urma unui accident (se lovise din greșeală la cap în tocul ușii, a intrat în comă și a murit nouă ore mai târziu), Anne avea 21 de ani și niciun copil supraviețuitor. Tânăra a preluat imediat conducerea Bretaniei, l-a numit pe Philippe de Montauban cancelar al ducatului și a ordonat producerea unei monede de aur care să îi poarte numele.

În acel moment regina a fost suficient de abilă încât să se înconjoare de oameni creativi și inteligenți, aducând la curtea ei scriitori, istorici, poeți și cei mai cunoscuți muzicieni ai epocii fiind, fără îndoială, prima regină a Franței care a fost patroană a artiștilor.

La trei zile după moartea soțului ei au intrat în vigoare termenii contractului de căsătorie pe care îl semnase înaintea mariajului cu Carol, dar noul rege, Ludovic al XII-lea, era deja căsătorit cu Ioana, fiica lui Ludovic al XI-lea și sora defunctului, astfel că pe 19 august 1498 regina văduvă a încheiată o înțelegere conform căreia era de acord să se căsătorească cu Ludovic al XII-lea dacă acesta obținea anularea mariajului său în termen de un an. După câteva zile a început procesul de anulare și între timp Anne s-a întors în Bretania în octombrie 1498.

Deși era aproape sigură că anularea va fi refuzată, Papa Alexandru al VI-lea a desființat mariajul lui Ludovic înainte de sfârșitul anului, ea a fost nevoită să se căsătorească cu noul rege, dar cel de-al treilea contract de căsătorie pe care l-a încheiat, semnat chiar în ziua mariajului, pe 7 ianuarie 1499, a fost întocmit în condiții complet diferite de cel de-al doilea.

Anne de Bretania nu mai era un copil, ci era regina văduvă a Franței și în acel moment era hotărâtă să-și asigure recunoașterea drepturilor sale de ducesă suverană. Deși noul soț și-a exercitat puterile în Bretania, i-a recunoscut oficial dreptul la titlul de „Ducesă de Bretania” și a emis decizii în numele ei. Contractul mai prevedea că cel de-al doilea copil al cuplului, indiferent dacă va fi vorba de un fiu sau de o fiică, să fie moștenitorul Annei, păstrând astfel ducatul separat de tronul Franței.

Cea de-a doua ceremonie de încoronare a Annei ca regină consoartă a avut loc la 18 noiembrie 1504, tot la Bazilica St. Denis, iar regina a locuit de această dată

Ludovic al XII-lea al Franței

la Château de Blois, s-a ocupat de construirea mormântului părinților ei la Catedrala din Nantes, unde mai târziu va fi depusă și inima ei, iar monumental funerar a fost decorat cu simbolurile celor patru virtuți: Curajul, Cumpătarea, Dreptatea și Prudența, pe care Anne a încercat mereu să le respecte.

Cuplul regal a avut cinci copii, dar numai două fete au supraviețuit copilăriei, Claude, care va deveni prima soție a lui Francisc I al Franței, și Renée, care prin căsătoria cu Ercole al II-lea d’Este, nepotul Papei Alexandru al VI-lea, va deveni Ducesă de Ferrara.

Claude a Franței, fiica Annei
Renee, fiica cea mică a Annei

Ca ducesă, Anne a apărat cu înverșunare independența Bretaniei, a aranjat personal mariajul fiicei sale, Claude, moștenitoarea ducatului, cu Carol al Austriei, căsătorie care ar fi întărit alianța franco-spaniolă și ar fi asigurat succesul Franței în războaiele italiene și, deși soțul ei, Ludovic al XII-lea, a acceptat acest plan în mod public, în secret a încercat să aranjeze mariajul fiicei lor cu moștenitorul tronului francez, Francisc de Angoulême.

Anne de Bretania

Epuizată de cele unsprezece sarcini și mai multe avorturi spontane, regina Anne a murit la vârsta de 36 de ani, în urma unei crize renale, la Château de Blois, pe 9 ianuarie 1514, la ora 6 dimineața, după ce își dictase testamentul, făcând precizări în legătură cu tradiționala practică funerară “dilaceratio corporis” („diviziunea corpului” în inimă, măruntaie și corp). Prin același act regina Franței a lăsat Bretania moștenire celei de-a doua fiice a ei, Renée, dar soțul ei a ignorat această dorință și a confirmat-o pe Claude drept ducesă, punând-o sub tutela rivalei politice a defunctei, Louise de Savoia, și anul următor a decis să o căsătorească pe fată cu Francisc, fiul Louisei.

Trupul Annei de Bretania fost înmormântat, așa cum își dorise, în necropola regală de la Saint Denis, ceremoniile organizate pentru această ocazie fiind excepțional de mult prelungite, având o durată de 40 de zile și inspirând toate viitoarele funeralii regale franceze până în secolul al XVIII-lea. Inima Annei a fost așezat într-un relicvar de aur, fiind apoi transportată la Nantes, pentru a fi depusă în mormântul părinților ei, în capela călugărilor carmeliți și mai târziu transferată la Catedrala Saint-Pierre.

Anne de Bretania
Relicvarul pentru inima Annei de Bretania

În 1792, în timpul Revoluției franceze, din ordinul Convenției Naționale, relicvarul a golit de conținut și a fost apoi trimis la Paris pentru a fi topit, dar, din fericire, a scăpat de distrugere și a fost păstrat la Biblioteca Națională. Valoroasa relicvă a fost returnată la Nantes în 1819, fiind păstrată din 1896 la Muzeul Thomas-Dobrée, de unde a fost furată pe 13 aprilie 2018 și recuperată în perfecta stare mai târziu în aceeași lună.

Superbul mausoleu dublu al lui Ludovic al XII-lea și al Annei de Bretania de la Saint Denis, sculptat în marmură de Carrara, care a fost finalizat în 1531, a fost și el profanat în timpul Revoluției franceze, în ziua de 18 octombrie 1793, iar osemintele suveranilor au fost aruncate într-o groapă comună. Arheologul Alexandre Lenoir a salvat însă o parte din monument, fragmentele fiind păstrate în Muzeul Monumentelor Franceze, apoi au fost returnate necropolei regale în timpul celei de-a doua restaurări a Bourbonilor.

Mormântul Annei de Bretania și al regelui Ludovic al XII-lea
Niciun comentariu

Lasă un comentariu