Scriitoarea Ștefana Velisar Teodoreanu, delicata soție a lui Ionel Teodoreanu

Ștefana Velisar Teodoreanu (Lily), s-a născut pe 17 octombrie 1897, în acelaşi an cu viitorul ei soţ, Ionel Teodoreanu, și a fost fiica juristului şi diplomatului Ştefan Lupaşcu şi a Mariei Mazurier, care era născută în Franța. Tatăl era fratele Mariei Lupaşcu, soția lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, deci Ştefana Velisar a fost verișoară bună cu Cella şi cu Margareta, fiicele scriitorului, prin intermediul cărora la Iaşi, în 1918, l-a cunoscut pe Ionel Teodoreanu.

“Copilăria mea a fost plină de ruperi, de morţi, de despărţiri. Într-un fel a fost o copilărie tristă. Tata umbla pe tot globul, nu-şi găsea astâmpăr, pleca mereu, iar eu muream de dorul lui. Mă obişnuisem de mică să-mi fac singură poveşti în care totul se termina frumos şi bine. Când, pe la 6 ani, am fost dusă la bunicii mei din Remirmont, în Vosgi (mama era franţuzoaică), inventam poveşti fantastice şi senzaţionale despre Bucureşti şi despre ţara din care veneam, ca să îmi uimesc şi să îmi impresionez rudele franceze.

Tot ce era din România era extraordinar. Refuzam să mănânc şi ceream mîncăruri româneşti care nu se cunoşteau acolo. În cele din urmă, pentru că trăiam numai cu dulciuri, m-am îmbolnăvit, dar nu mi s-a ghicit boala, diagnosticându-se „mal du peys” şi am fost adusă acasă. Lipsisem un an şi jumătate. Când am plecat vorbeam româneşte şi nemţeşte, dar copiii învaţă şi uită la fel de repede; la întoarcere nu ştiam decât franţuzeşte. Când am auzit vorbindu-se româneşte, mi se părea că seamănă cu un ciripit de păsări sau cu un clipocit de apă curgând printre pietricele.

De câte ori, mai apoi, am văzut străini ascultând limba română m-am gândit că ei trebuie să aibă aceeaşi impresie. Bineînţeles că în noua limbă pe care o învăţam a doua oară, mi-am continuat şirul povestirilor extraordinare, care de data asta erau localizate în Franţa”, îi mărturisea scriitoarea Anei Blandiana într-un interviu publicat în România literară în octombrie 1977.

Volumul prozatoarei, “Ursitul”, publicat în 1970, rememorează cu delicatețe episodul care a precedat căsătoria cu Ionel Teodoreanu. Tinerii aveau doar 21 de ani și, din cauza războiului, îşi nu își finalizaseră studiile superioare, Ionel avea doar bacalaureatul, iar Ștefana era încă la liceu.

S-au întâlnit în preajma Crăciunului, acasă la familia Teodoreanu. “Ionel, în rubașcă albastră, cu părul în „tumbe castanii” părea, la prima impresie, încrezut. Nu era decât volubil, îndrăgostit de caietele lui de compuneri, dar amator de a citi şi încercările altora. S-au împrietenit în acea seară şi s-au plimbat o noapte întreagă prin ger. Idila a continuat la Bucureşti cu întâlniri şi plimbări, întrerupte de boala Ștefanei, care a fost afectată de gripă în timpul pandemiei din 1918. Cei doi tineri s-au logodit pe 6 martie 1919, apoi ea și-a însoțit tatăl la Paris, iar Ionel s-a întors la Iaşi, unde şi-a luat licenţa în drept.

Părinţii lui speraseră că depărtarea îi va face să uite de mariajul pe care îl programaseră, dar nu a fost așa. Ștefana Velisar și Ionel Teodoreanu s-au căsătorit la Iaşi, în casa mirelui, pe 15 februarie 1920.

“Deoarece era delicată (mătuşa lui Ionel, Valenţa, îl prevenise că o să aibă cu o asemenea nevastă păpuşi, nu copii) şi băuse şampanie la nuntă, a adormit cu capul pe masă, provocând indignarea lui Păstorel Teodoreanu, care a observat că fratele lui s-a însurat cu o… găină”, consemnează Al. Piru.

Cuplul a avut doi băieți gemeni, „cu năsucuri de mici faraoni egipteni” sau „doi Buda mici de pămînt ars”, Gogo şi Afane.

“Spre a stimula fantezia lui Ionel, i-a trimis scrisori de admiraţie ca din partea unei necunoscute, ceea ce pricinui serioase nelinişti lui Ibrăileanu, îngrijorat de eventuala zdruncinare a căminului prietenilor săi. Când farsa i-a fost dezvăluită, criticul a dezaprobat-o, sub cuvânt că nu putem să ne jucăm cu inimile altora. Mai înţelegător, Ionel a introdus scrisorile in romanul său din 1935 Loreley (O farsă)”, mai scrie Al. Piru.

În jurul anului 1926 soţii Teodoreanu, care se aflau cu copiii la mare, s-au întâlnit la Eforie cu soţii Arghezi şi cu copiii lor, făcând cunoştinţă prin intermediul celor mici, mai întâi Ştefana Velisar Teodoreanu şi poetul, pe care Ionel nu avea curajul să-l abordeze.

Despre cum a început, la rândul său, să scrie, Ștefana Velisar a povestit în același interviu acordat Anei Blandiana în 1977:

“Când intra el în cameră (Ionel Teodoreanu) şi mă găsea lucrând, închideam repede mapa în sertar. „Ce scrii tu acolo?”, mă întreba. Răspundeam: „Scriu o scrisoare”.

Începusem să public în „Bilete de papagal”, „Familia”, „Timpul”, „Revista Fundaţiilor”. Ionel, care nu prea citea revistele literare, n-a ştiut nimic şi a aflat numai când s-a întrebat cui scriu eu scrisorile pe care le ascund de el. „Tocmai mie să nu-mi spui”, mi-a reproşat. „Am luat un pseudonim ca să nu te fac de râs dacă scriu prost”, i-am răspuns.

Sunt foarte emotivă: la fotograf, mă strâmb, când trebuie să spun ceva, mă bâlbâi. De scris am scris întotdeauna ca să fug de ceva trist, dramatic, teribil. După ce ne-am mutat din laşi la Bucureşti, m-am îmbolnăvit. Din întrebările doctorului am dedus că am cancer, boală de care murise mama. Timp de un an am aşteptat moartea. Aşa am scris prima mea carte, “Calendar vechi”. Am fost operată şi s-a dovedit că nu fusese cancer. Mă jucasem numai cu moartea. A urmat “Viaţa de toate zilele”, apoi, atunci când tatăl meu s-a îmbolnăvit grav şi ştiam că va muri, am scris “Acasă”. Tata m-a îndemnat s-o scriu. Este mai puţin un roman şi mai mult o carte de amintiri despre copilăria mea şi a verilor mei Lupaşcu, dintre care Ştefan era un copil minune, mai trăieşte şi azi şi este un filosof cunoscut, Stephane Lupasco.

Pentru “Calendarul vechi” am primit Premiul intelectualilor români, “Viaţa de toate zilele” a primit Premiul pentru roman al Academiei. Ţin minte că mai mare plăcere decât premiul în sine mi-a făcut faptul că referatul pentru el, foarte frumos, era semnat de Mihail Sadoveanu. Am aflat-o mult mai târziu. Nu-mi spusese niciodată că i-a plăcut cartea mea, nici de referat. O dată, numai, îmi scrisese o dedicaţie: „Micii mele prietene Lili, din care a crescut Ştefana Velisar Teodoreanu” şi atunci am avut bănuiala că poate i-a plăcut vreo pagină a mea”.

În același interviu scriitoarea a mărturisit, întrebată de Ana Blandiana cum și-l amintește pe Ionel Teodoreanu în ultimii săi ani:

“Obosit, foarte obosit. Alerga de Ia un proces Ia altul, în tramvaie si autobuze, mereu grăbit, epuizat. Când îi venea o idee, o aşternea pe un petec de hârtie pe care-l punea în buzunarul interior. S-au strâns astfel nişte poeme frumoase pe care abia am reuşit să le transcriu, după moartea lui, de pe peticele de hîrtie muiate de alergătură, care şi acum mai poartă urme de transpiraţie. A murit la 57 de ani, în plină viaţă, roind de idei, muncind ca un rob ca să ne asigure hrana. A murit obosit. Dar de ce-oi fi spunând toate astea? Evident nu sunt bune de povestit”.

Profira Sadoveanu, fiica lui Mihail Sadoveanu, i-a dedicat bunei ei prietene, Ștefana Velisar Teodoreanu, un articol emoționant ce a fost publicat în România literară în 1982:

“Nu toți copacii arată la fel în pragul iernii. E câte un castan care-şi păstrează frunza verde până ce dă îngheţul, pe câtă vreme alt semen al său abia de-i mai spânzura pe crengile-i uscate o frunză galbenă şi pleoştită. Aşa e şi cu noi, oamenii. Adesea ne iese în cale câte-un bătrân pleşuv, gârbov şi morocănos, de care aflăm cu uimire că ne-a fost pe vremuri tovarăş de joacă. Pe câtă vreme alţii, la aceeaşi vârstă, sub uşoara ninsoare care a căzut asupră-le, îşi păstrează vigoarea şi vioiciunea, ba, mai mult, uneori timpul i-a afânat, adăugându-le o nobleţă uimitoare, — cum s-a întâmplat cu părintele meu, căruia, la peste şaptezeci şi cinci de ani, un mare medic elveţian i-a spus, după ce-l consultase:

— Sunteţi cel mai frumos om pe care l-am văzut vreodată!

La fel, ca şi „conu-Mihai”, cum îi spunea ea marelui ei prieten Sadoveanu, şi Lily Teodoreanu, — cunoscută dumneavoastră, lectorilor, din minunatele-i cărţi: Cloşca cu pui, Calendar vechi, Viaţa cea de toate zilele, Acasă, Ursitul, Căminul, Şoapte întru Asfinţit, sub numele de Ştefana Velisar Teodoreanu, împlinind în toamna asta, la 18 octombrie, optzeci şi cinci de ani, departe de a se schimba, şi-a păstrat toată sprinteneala, agerimea minţii, expresivitatea şi nobleţea fiinţei pe care o cunosc de mai bine de o jumătate de veac.

Iat-o pe aleile Copoului, de mână cu cei doi gemeni ai ei în vârstă de cinci ani, Gogo şi Afani, păşind voiniceşte, ca la o bătălie. „E foarte mică, neagră la piele şi cu părul scurt” — consemnează cu haz scriitoarea, în “Ursitul”, spusele tatălui ei, conu Ştefan Lupaşcu, când se punea problema unei rochii de mireasă pentru „fetiţa” lui. E drept că era scundă şi brună. Cu înfăţişarea asta de mică zeitate indiană a şi rămas întreaga viaţă; dar nu o zeitate ce visează, mută şi neclintită, cu picioarele sub ea, ci una sprintenă, vioaie, veşnic în mişcare, clocotind de o patimă pe care o trădau ochii ei mari şi adânci, de-o strălucire uneori aproape de nesuportat.

Aşa aveam s-o revăd la noi „un deal”, sub teiul cel mare, alături de Ionel, veniţi pentru întâia oară să ne viziteze. La fel de simplu îmbrăcată, cu tocuri joase, purtând însă brăţări pe încheieturile fine ale mâinilor şi-un cordon minunat pe mijlocu-i subţire. Părul negru, creţ şi răzvrătit era la fel de dârz şi de sprinten ca şi stăpâna lui.

— Ce bine-mi pare că te văd, coane Mihai! Ce mai lucrezi? Ce frumos e în cuibul matale! Unde-i coana Catincuța? Unde-s copiii?

Având alături pe Ionel Teodoreanu, Lily izbutea să-l întreacă… în pledoarie. Apa vorbelor ei năvalnice curgea liberă şi nestăvilită, acoperind imediat conversaţia. Povestea exact la fel cum scrie ori dacă vreţi scrie la fel cum povesteşte şi acuma, îndată ce-o stârneşti cu vreo întrebare care-i trezeşte rezonanţe, nesilit, cu haz şi spirit de observaţie şi, în acelaşi timp, cu o adâncă şi sinceră simplicitate.

— De ce nu mai scrii, Lily?

— Ce să mai scriu, Profiriţă dragă? Sunt bătrână, la toamnă împlinesc optzeci şi cinci de ani, mi-a spus în vara asta, găsindu-ne amândouă în Ținutul Neamţului, în preajma Valeriei Sadoveanu, prietena noastră comună, căreia eu îi eram oaspete pentru o vreme în casa din vârful dealului, de Ia Văratec.

Bătrână? Lily? Asta-i bună! Nu urca ea la fel de sprintenă pântecele pantei abrupte a drumului sătesc ori cele 104 trepte ce trec prin curtea Palatului Episcopal? Şi asta zilnic, ba, câteodată, chiar de două ori pe zi.

Cât despre scris, ar mai avea atâtea de spus despre oameni şi întâmplări de demult, pe care le poartă în sine ca pe-o comoară închisă cu cheiţă tainică. Dar, cum o provoci, scoate îndată cheiţa şi deschide besacteaua cu giuvaieruri. Toată lumea tace şi priveşte mai cu seamă la ochii adânci şi pătimaşi care trădează un destin de eroină.

Dragostea ei unică pentru Ionel, soţul şi tatăl copiilor ei, o plasează lângă marile îndrăgostite ale lumii: o Beatrice, o Cloe, o Julietă. Tăria şi dârzenia caracterului ei o aşază între acele rare fiinţe gata să moară pe rug, ca o Ioana d’Arc, să se sacrifice pentru o idee, cu preţul vieţii.

Această adâncime pătimaşă, însă curată ca lacrima, îmbinată cu sprinteneala spiritului şi cu ascuţimea observaţiei, a dat literaturii noastre pe marea povestitoare — după părerea mea şi cred că şi a multor altora care s-au delectat citindu-i cărţile – bineînţeles că lăsându-l de o parte din aureola lui, pe autorul „Amintirilor”, pe hâtrul de la Humuleşti.

Şi-aşa cum, apăsând pe pedala unei orge, aceasta prinde a arunca în aer sunete pătimaşe şi dramatice, dar în acelaşi timp e în stare să-şi ciripească cu sprinteneală şi volubilitate, la fel aş vrea şi eu să pot apăsa pe sufletul marii noastre prozatoare, Ştefana Velisar Teodoreanu, care e în acelaşi timp şi buna mea prietenă — ca să ţâşneascâ din adâncu-i, atât de bogat şi încă atât de tânăr, noi povestiri minunate şi nespus de preţioase pentru literatura noastră”. (Profira Sadoveanu)

Delicata scriitoare Ștefana Velisar Teodoreanu, soția lui Ionel Teodoreanu, a încetat din viață pe 31 mai 1995, la vârsta de 97 de ani, la București, și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu.

Surse:

România literară, 1977, Ana Blandiana în dialog cu Ștefana Velisar Teodoreanu, În visul unei librării

România literară, 1982, Profira Sadoveanu, Ștefana Velisar Teodoreanu – 85