Costache Antoniu s-a născut pe 25 februarie 1900 lângă… Rai, un cătun sărac situat la 30 de kilometri de Iași, într-un sat mititel, uitat de lume și de autorități, Țigănași. Tatăl lui, Vasile, era “scriitor” la primărie, adică un fel de secretar. În casa Antoniu au fost 17 copii și o singură leafă, mică și prăpădită. Țăranii din Țigănași erau săraci, fără pământ, muncind cu ziua pe una din cele mai mari moșii ale Moldovei, de peste 3.000 de fălci.
„Primul meu contact cu teatrul datează din toamna anului 1907, atunci când eram în clasa întâi primară, mărturisea marele actor. În sat sosise în “turneu” trupa actorului Ananie Bălan; trupa era compusă din două persoane, el și soția, plus decor, recuzită, bagaje, toate îmbarcate într-o căruță trasă de un cal costeliv…”
A urmat gimnaziul la Iaşi (la Alexandru cel Bun) şi din clasa a cincea s-a înscris, fără ştirea părinţilor, la Conservator, pe care l-a terminat în trei ani, cu un an mai devreme, la clasa profesorului State Dragomir. Angajat stagiar al Teatrului Naţional din Iaşi, a jucat aici două stagiuni, apoi a colindat pe la alte teatre din ţară, pînă a ajuns la Bucureşti, la Teatrul Naţional.
“Am devenit student la Conservator în timpul războilui. Eu ședeam pe atunci în Iași pe strada Săvescu, la numărul 30, într-o odăiță mică și pe cât de mică, pe atât de friguroasă. Nu-i vorbă că nici eu nu făceam deloc foc din lipsă de lemne, dar la 18 ani frigul se suporta relativ ușor. În curte erau mulți chiriași, oameni nevoiași, majoritate pensionari, funcționari, muncitori refugiați care ședeau în gazdă la coana Calinca, claie peste grămadă, câte 6 – 7 într-o cămăruță mică.
Au fost ani de grele încercări, ani în care slujitorii Thaliei au plătit un tribut foarte greu pentru a-și asigura existenta. Întâmplarea a făcut să fiu și eu printre cei puțini care au luat parte la înmormântarea Aristizzei Romanescu. Era în toamna anului 1918. Ne-am adunat foarte devreme la profesorul State Dragomir acasă, unde de obicei țineam cursurile. Ne-a vorbit despre Aristizza Romanescu. Ne-a vorbit de marele ei talent, de nenumăratele sale creații, de vocea ei melodioasă; după aceea, am mers împreună la cimitirul „Eternitatea”. Lume puțină în jurul sicriului, majoritatea actori.
Primul care a luat cuvântul a fost marele Nottara, după care au vorbit și alții. Ultimul a vorbit State Dragomir, fostul meu profesor. N-am să-l uit niciodată.
Mi-aduc aminte prima frază: „S-a stins din viată, în mizerie și uitată de toți, cea mai mare artistă a țării noastre”. Alături de „cea mai mare artistă a țării“, cuvântul „mizerie“ a sunat ciudat în urechile noastre. Am înțeles mai bine adevărul răsfoind volumul de amintiri al Aristizzei Romanescu:
Dac-aș fi fost o tristă profesoară, neștiută de nimeni, aș fi trăit cu leafa mea, sporită prin gradații, poate nu grozavă, dar în tot cazul mai mare decât pensia de 194 de lei, pe care mi-o dă statul după treizeci de ani de jug. Dac-aș fi fost „oricine“, n-aș fi dat ocazia Ministerului să mă umilească, propunându-mi cu titlul de „ajutor provizoriu”, o sută de lei pe lună din fondul milelor.
După ce am slujit scena ieșeană (cu o mică întrerupere, timp în care și-a făcut stagiul militar la Roman), m-am mutat la Sibiu, oraș unde câțiva entuziaști încercau să pună bazele unui nou Teatru Național. Aici am jucat, în calitate de protagonist, în “Vicleniile lui Scapin” și în “Doctorul fără voie”…
Din păcate, inițiativa eșuează, nu se putea face un nou teatru în anul în care parlamentul aproba un nou cazino cu ruletă… Era un sistem practicat frecvent. Treceau zile, săptămâni, luni și actorii nu-și mai primeau lefurile pricăjite. Se mai desființa un teatru. Rămâneau pe drumuri actori, muncitori, mașiniști, tehnicieni…”
Actorul a interpretat, în epoci diferite, aproape toţi eroii lui Caragiale, de la Catindat, la Pristanda şi la Cetăţeanul turmentat („O scrisoare pierdută”, regia Sică Alexandrescu, 1954).
“Debutul în Caragiale mi l-am făcut distribuit fiind personal de Topârceanu, vremelnic director de teatru. Foarte tânăr actor, am jucat alături de unul dintre cei mai de seamă interpreţi ai lui Caragiale, Vernescu-Vâlcea, a cărui artă adânc realistă şi al cărui umor sobru şi reţinut mi-au fost exemplu. Poseda bătrânul Vernescu-Vâlcea două scrisori de la Caragiale.
La insistenţele noastre, actorii tineri, ne-a povestit originea lor:
“Ne aflam în turneu la Râmnicu–Vâlcea. Ca de obicei, trupa fără bani, datori la hotel, amanetaţi la birt. Nici o scăpare. Ne hotărâm să jucăm o piesă nouă, “O noapte furtunoasă”. La premieră, în grădină, 20 de spectatori. După reprezentaţie, omul de la control ne spune că a fost în grădină un domn cu ochelari şi pălărie de pai care l-a întrebat:
– Măi, care le dă de mâncare?
– Cine să fi fost?, ne întrebăm noi.
– Fiscul, percepţia, spune unul.
– Ba era de la Mitropolie, să vadă dacă piesa nu e păcătoasă…
Ne perpelim toată noaptea. Şi, după o vreme, am primit scrisorile de la Caragiale. Avea cuvinte bune pentru mine!”
Am citit scrisorile adresate bătrânului actor, şi Caragiale nu-şi precupeţea laudele la adresa interpretului lui Jupân Dumitrache. La „şcoala” lui Vernescu-Vâlcea m-am apropiat de teatrul lui Caragiale, atât de strâns legat de cariera mea.
Cel mai drag din aceste roluri, pe care mă străduiesc necontenit să-l îmbogăţesc cu noi nuanţe de interpretare, este Cetăţeanul turmentat. Am căutat să-l înfăţişez pe acest viţios ca pe un dezorientat, sau, aşa cum spune Caragiale, ca pe „o minge azvârlită de jocul partidelor în lupta lor pentru putere“. Deşi „apropitar“, nu este lipsit de o undă de umanitate acest cetăţean. Şi această undă de umanitate, pe deasupra atâtor tare, mă străduiesc să o redau în interpretarea mea…”, mărturisea Costache Antoniu în 1962.
Succesul pe scenă i-a adus consacrarea în ochii publicului și ai confraților. Costache Antoniu a devenit în anii ‘50 asistent, apoi lector, conferențiar, profesor și rector al Institutului de teatru „I. L. Caragiale”.
A fost Udrea din „Steaua fără nume”, „Tomescu“, căpitanul de rangul doi din “O chestiune personală”, profesorul Andronic din “Ultima oră”, Moș Ion Roată din “Cuza Vodă”. Ani de zile, „Moș Poveste” a spus la radio „Nopte bună, copii!“ cu vocea sa moale și mângâietoare.
Costache Antoniu s-a stins din viață pe 16 iunie 1979, la vârsta de 79 de ani.
„A încetat să bată, în miezul verii, inima lui Costache Antoniu.
Marele actor intră in eternitate și duce cu el luminoasa-i făptură, chipul blajin pe care au încremenit blândețea și delicatețea sufletească, înduioșătorul umor, discreta ronie, robustețea, calmul și echilibrul „moldoveanului“ ce, păstorind aproape un sfert de veac școala noastră superioară de teatru, s-a dovedit, prin înțelepciune, demn continuator al întemeietorilor ei.
Se închid în eternitate călătoriile, popasurile, un întreg peisaj modificat de anotimpuri, florile și zăpezile, snoavele și cimiliturile lui Costache Antoniu. O lume înfiorată acoperă lespedea grea, o lume pe care meșterul a trăit-o în teatru.
Iscusit povestitor, graiul lui Antoniu, graiul dulce al moldovenilor, arcuit in pitoreasca-i pronunție, desena în culori universul „humuleștean” al lui Creangă sau învia epica lui Sadoveanu. Lectura lui Antoniu învia istoria și geografia pământurilor noastre. Arta lui Costache Antoniu și „taina” construcției sale convertită în nenumărate portrete, rămase în istoria spectacolului contemporan și maturitatea unei îndelungate experiențe artistice și-au pus amprenta definitiv pe coordonatele pedagogiei teatrală din ultimele trei decenii. Costache Antoniu își măsura timpul între spectacole, repetiții și pregătirea ucenicilor săi de atunci, azi reputați slujitori ai Thaliei. (…)
A încetat să bată, în miez de vară, inima lui Costache Antoniu. Intră în eternitate, și înserata eternitate răsplătindu-l, îl așază în pantheonul culturii românești”, scria profesorul Ion Toboșaru la moartea lui.
