Cum a cerut-o Caragiale pe Alexandrina Burelli de nevastă: „Dă-mi-o, cucoană, c-o iubesc!”

Rândurile de mai jos despre Caragiale au fost scrise cu ani în urmă, prin iarna anului 1945, când soţia lui, Alexandrina Caragiale, mi-a povestit multe lucruri prea puţin sau deloc cunoscute din viaţa marelui scriitor.

În toamna anului 1945, soţia scriitorului locuia într-o vilă din Parcul Filipescu, împreună cu fiica sa, Ecaterina Caragiale-Logadi, singurul copil rămas în viaţă, şi cu soţul acesteia, Petre Logadi. Coana Didina păstra în ţinută, în priviri şi în glasu-i modulat ceva din farmecul plin de feminitate care trebuie să-l fi cucerit pe I. L. Caragiale în tinereţea lor. Purta o rochie de culoare sumbră, închisă la gât, ornată cu un plastron de dantelă care amintea de crizantemele ruginii ale toamnei, o bunicuţă căreia anii îi ninseseră părul şi amintirile, dar care se simţea dreaptă, mândră, ca portretele de epocă.

— Aşadar, când v-aţi cunoscut?

— Când? E mult de-atunci. Era o iarnă grea, cu ger, cu zăpadă multă, prăfuită, cu cer senin şi lună plină. Era pe vremea cînd a venit la Bucureşti Sarah Bernhardt. Aveam 18 ani, ştii… vârsta când suporţi mai uşor frigul. Reprezentaţia era la Naţional. Eram vreo 12 fete, printre care mi-aduc aminte de Lenţi Racoviţă, Luiza Arion, Lenţi Trăznea şi Didina Lehliu. N-aveam voie să mergem singure la teatru pe vremea aceea. Ne-au condus la spectacol profesoarele mele, mademoiselle Moyen şi miss Clark, persoană șuie şi totdeauna în doliu, care ne supravegheau cu mare severitate să nu facem cine ştie ce necuviinţă. Biletele erau scumpe foc, ca la o reprezentaţie extraordinară. Dar mi-am adus aminte că îl cunosc pe Alexandru Brăiloiu, pe vremea aceea secretar al direcţiei teatrului. La teatru, am trimis să-l cheme şi l-am rugat să ne facă rost de invitaţii. S-a cam încruntat când ne-a văzut atâtea, dar până la urmă ne-a zâmbit şi ne-a poftit să aşteptăm în birou până vorbeşte cu directorul. Ne-am aşezat fiecare pe unde am putut şi am început să cotrobăim peste tot. Pe birou am găsit un volumaş de versuri. Le ştiam pe din afară şi Brăiloiu nu mai venea. Am început să întorc foile. Uite “Venise”, uite “Nuit de Decembre”.

— Îţi place Musset?

Am tresărit. Era un glas cald, dar ferm. Am ridicat ochii, un tânăr înalt şi frumos, cu mustăcioară şi nişte ochi sfredelitori apăruse în spatele scaunului. Era Caragiale și eu stăteam pe fotoliul directorial, la propriul său birou!

— Dacă-mi place? Hm… nu.

— Păi de ce, frate? Musset ăsta place la toate fetele…

— Mie nu. Prea e plângăreț, prea se smiorcăie că nu-l iubesc destul iubitele…

A râs în hohote, m-a bătut pe umăr și ne-a chemat pe toate cu el.

— Acu haide-n sală că începe…

M-am grăbit să urc totuși cu întreg grupul, căci miss Clark începuse să se cam uite fioros la mine. De abia mai respiram când am ajuns sus… la galerie. Numai acolo mai erau locuri. Ne-a instalat el singur, ne-a întrebat dacă suntem mulţumite şi pe urmă s-a scuzat că trebuie să fie printre actori. Când să plece, ne-a spus: „Dar să nu aruncaţi chibrituri pe jos şi nici în capul publicului de la parter!”

N-am priceput ce-a vrut să spună pentru că pe atunci fetele nu fumau nici acasă, nici la teatru şi nici în altă parte. Ne-am uitat una la alta, uluite: ce era să facem noi cu chibriturile? Mult mai târziu am aflat că după un incendiu izbucnit într-un circ de la un chibrit, în timpul unui spectacol la care asistase şi el, Caragiale a rămas cu o mare spaimă de incendiu, şi la Naţional trăia tot timpul cu frica-n sân, ca nu cumva careva să dea foc galeriei. Reprezentanția s-a terminat pe la ceasurile unsprezece. Caragiale a venit să ne conducă chiar el, jos. Cum l-au zărit, nişte studenţi au început să-şi dea coate şi să se înghiontească: „Uite, bă, ăsta e Caragiale!”

Pe urmă nu l-am mai văzut multă vreme. Ştiam însă că trece mereu prin faţa casei şi se făcea câteodată că intră în biserica de peste drum. Într-o bună zi m-a poftit la masă Didina Disescu. Cu familia lor, ai mei erau prieteni buni şi nu stăteam nici departe unii de alţii. La masă îl găsesc şi pe Caragiale, am rămas uimită. Nu ştiam că se cunoşteau. Dar nu mi-a părut deloc rău de coincidenţă. Caragiale a fost fermecător şi nu ştiu cum se făcea, dar tot timpul am stat aproape unul de altul. Era şi el emoţionat şi de o politeţe desăvârşită. Îmi plăcea. De atunci, de câte ori ieşeam în oraș, dădeam mereu de el, ca din întâmplare. Dar el se ducea des în casa Disescu, ca să mă întâlnească. Pe cucoana Didina o scoase din sărite și femeia într-o zi mi-a spus: „Dragă, nu mai pot să scap de nebunul ăsta! Dă buzna-n casă cu noaptea-n cap, nici nu se uită că mă găsește în robe de chambre şi zor nevoie: „Dă-mi-o, cocoană Didino, dă-mi-o, că mor!” „Pe cine să ţi-o dau, mă?” „Pe Didina Burelli”…

Mama, care aflase despre toate astea de la Didina Disescu, era speriată şi tare supărată. „Cu unul ca ăsta ţi-ai găsit tu să vrei să te măriţi? Să nu te mai prind cu el că te încui în odaie! Un beţivan, un zăpăcit!… Îi ştiu eu pe ăştia. Îţi fac un copil şi mâine-poimâine te lasă!” Tata nu zicea nimic. Îl cunoştea şi îi plăcuse. La drept vorbind, Caragiale nici nu se prea bucura „în unele cercuri” de o faimă bună.

Ziceau despre el că e uşuratic… şi câte şi mai câte. Dar Maiorescu, care venea câteodată pe la noi, îi spunea tatei: „Bun băiat Caragiale ăsta, dar îi cam place să stea mult prin berării”. Nu ştiu de ce, dar cu toate astea mie mi-era din ce în ce mai drag şi până la urmă s-a dovedit că eu am avut dreptate. Avea farmec şi o gingăşie rară.

În ianuarie 1889, în strada Pitar Moş numărul 4, mare fierbere în familia arhitectului Burelli. Doamna Burelli făcea fel de fel de consultări cu privire la soarta matrimonială a fiicei sale, ale cărei preferinţe stârniseră toată tevatura. Ţuguindu-şi buzele, mademoiselle Moyen îşi da cu părerea: „Nu faceţi prostia asta, doamnă! Peste un an-doi vi-o trimite plocon acasă!”

Titu Maiorescu era însă de altă părere, nevăzând nimic rău într-o căsătorie a Alexandrinei Burelli cu Ion Luca Caragiale, dar doamna Maiorescu, consultată telegrafic la Berlin, răspunsese categoric: „Nu!” Cine mai putea să hotărască într-un asemenea talmeş-balmeş de păreri? După câteva zile, într-o seară ne-am trezit acasă la noi cu Caragiale, venit pe negândite. Era emoţionat, tuşea fără rost şi intim fără nevoie, iar în vestibul, de fâstâcit ce era, începuse să-şi scuture de pe şoşoni zăpada cu batista. Numai că pe şoşoni nu era nici un fulg de zăpadă, iar afară era uscat… ca-n palmă. Cum a intrat în salon, s-a repezit la mama: „Dă-mi-o, cucoană, c-o iubesc!” Şi era în glasul lui atâta căldură şi atâta disperare, încât mama s-a dus la el cucerită, l-a luat de gât şi l-a sărutat.

Nunta s-a făcut la biserica Pitar Moş. A fost lume multă, dar îţi închipui că nu prea m-am ocupat de musafiri. Eram fericită.

În câteva cuvinte, Alexandrina I. L. Caragiale evocă întreaga viaţă pe care a dus-o atâţia ani alături de nenea Iancu:

— Pleca dimineaţa de acasă să-şi vază de treburi şi peste o jumătate de ceas mă pomeneam cu el înapoi. Venea cu birja să mă vadă şi pleca iar. Până la prânz se mai întorcea de două-trei ori. Câteodată mă lua cu el la Costică Gherea, care ţinea un birt în gară la Ploieşti, unde veneau o grămadă de scriitori. Lui Gherea îi citea de obicei bucăţile de care nu era tocmai sigur şi ţinea seama întotdeauna de ceea ce-i spunea el. Avea o încredere nemărginită în opiniile lui Gherea.

Într-o vreme am fost cu el de câteva ori şi la Berlin. O dată cu Lucky, care avea 14 sau 15 ani şi răscolea toate anticăriile din Alexanderplatz. Altă dată să-l vedem pe Matei, care se afla acolo să studieze dreptul, dar care nici nu dădea pe la universitate. Când a aflat Caragiale de asta, s-a făcut foc și l-a luat la rost: „Ascultă, măi băiete! Eu nu sunt milionar! Te-am trimis aici să înveţi carte şi tu baţi uliţele de pomană!”

„Tată, nici asta nu-i rău, învăţ să cunosc lumea“, i-a răspuns Matei. „O fi, dar atunci hai s-o cunoaştem mai bine la Bucureşti. Pentru voiajuri de plăcere n-am gologani!”

Şi Matei s-a întors la Bucureşti, unde a rămas pentru totdeauna cu obsesia străinătăţii şi cu regretul că nu făcea parte şi el dintr-o familie de mari boieri şi de bogaţi moşieri…

— Călătoriile în străinătate nu erau semn că am fi fost vreodată bogaţi. Toată viaţa noastră a fost trudită şi hărţuită. Caragiale n-a avut nici cont la bancă şi nici economii la ciorap şi doar de nevoie s-a făcut birtaş la Craiova şi berar la Bucureşti. Muncea mult, dar inimă largă cum era el şi pe vremea când ţinea birt, numai ce îl vedeai plecând în fiecare zi la gară, de unde aducea întotdeauna la masă câţiva prieteni de cine ştie unde. Tot ce se câştiga la birt se prăpădea cu mesele astea prieteneşti şi Caragiale a fost nevoit în cele din urmă să-şi închidă prăvălia ca să nu dea faliment.

Admiratori avea destui, dar mecenaţii nu se prea îmbulzeau. Numai Nicu Filipescu a încercat să-l ajute pe vremea când era primar al Capitalei. Îl angajase amploiat la primărie cu condiţia ca, în schimbul simbriei, „să scrie o piesă pe an”. Scria foarte greu, oftează coana Alexandrina. Oricare pagină a lui e tare muncită…

Şi în cufărul cu manuscrise pe care soţia ilustrului scriitor l-a scos la iveală să-l răscolim, am găsit câteva foi îngălbenite, pline de ştersături şi de modificări, de însemnări cu cerneală şi cu creion negru, roşu, albastru, pline de trimiteri şi de desene abia schiţate, dar nu lipsite de farmec, ca nişte file de hârtie ce-au stat multă vreme în faţa unui om preocupat care desenează chipuri rudimentare cu mustăţi sau săgeţi păroase ca omizile, dar se gândeşte, de fapt, la altceva.

Priveşti aceste file şi nu-ţi vine să crezi că articolele, piesele, schiţele şi nuvelele lui Caragiale atât de curgătoare şi fireşti, fără hopuri şi poticneli, au fost atât de mult ciocănite, desfăcute, risipite şi strânse iar la loc, pentru a fi lucrate cuvânt cu cuvânt ca cele mai de preţ bijuterii.

— Zile şi nopţi de-a rândul, îşi continuă firul amintirilor Alexandrina I. L. Caragiale, era frământat, neliniştit, nu-şi găsea locul nicăieri. Se aşeza la masa de lucru şi punea câteva vorbe pe hârtie. Le ştergea, o lua de la capăt, rupea hârtia, ofta şi iar scria. Într-o seară mă culcasem mai devreme. Se făcuseră ceasurile zece şi el lucra de zor. Deodată s-a ridicat de la masă, a venit agitat lângă pat şi mi-a spus: „Muţi, îmbracă-te şi hai să ne plimbăm!” Ce era să fac ? M-am sculat, m-am îmbrăcat şi am ieşit. Era o noapte de toamnă umedă, cu vânt rece. Fulgura. Am luat o birjă şi am plecat la Şosea. Tot drumul n-a scos o vorbă. Stătea pe gânduri, rezemat într-un colţ al trăsurii.

Când am ajuns la Hipodrom, a sărit de la locul lui, l-a tras pe birjar de mânecă şi i-a spus: „Opreşte! Întoarce! Mergem acasă. Muţi, am găsit!” Găsise „clenciul“, cum îi spunea el… În noaptea aceea nu s-a mai culcat. A scris şi a doua zi, şi-n noaptea următoare, iar a treia zi terminase „Năpasta”.

O discreţie lesne de înţeles făcu pe Alexandrina Caragiale să nu insiste asupra greutăţilor lor materiale. Se pare că I. L. Caragiale nici nu le-a acordat vreodată mare atenţie, fiind preocupat mai mult de dificultăţile legate de-a dreptul de meşteşugul literar. Altfel, Caragiale era cu toată lumea, dar mai ales cu cei de acasă, de o delicateţe extremă Acasă era fin, fără să fie nervos, subtil fără sarcasm şi voios fără brutalitate. Despre necazurile sale materiale nu-i plăcea să vorbească, deşi avea destule şi, când putea, le ascundea.

— Eu n-am aflat decât mult mai târziu, de la biografii lui, că în ziua de 1 aprilie 1901 Caragiale fusese dat afară de Mitiţă Sturza din slujba de registrator în Administraţia Centrală a Regiei Monopolurilor Statului. Asta nu i-a iertat-o Caragiale toată viaţa, căci aveam atunci trei copii de îngrijit, doi băieţi şi pe Caterina. Cât trebuie să-l fi supărat această licenţiere pe el, care nu voia să aflăm nimic şi să nu simţim nici o lipsă!

A muncit mult şi a publicat în perioada aceea nenumărate schiţe şi alte bucăţi de proză în „Moftul Român”. Aşa se face că suprimarea lefii a trecut aproape neobservată, iar Caragiale şi-a recâştigat curând umorul şi buna dispoziţie. Din vremea aceea este şi fotografia lui făcută la Berlin, în care Caragiale stă greceşte pe covor şi priveşte fix înainte cu nişte ochi aprigi, cu mustăţile ţepene, ascuţite şi orizontale şi cu un fes albanez, foarte potrivit de altfel şi cu restul costumului.

— Îţi închipui cât de mirat a fost meşterul fotograf berlinez de poza atât de neobişnuită ce i s-a cerut! Lui Matei poza asta nu i-a plăcut niciodată!

Dacă n-aş fi aflat pe dosul fotografiei iscălitura scriitorului căruia i se mai zicea şi „Grecu” şi dacă n-ar fi fost mărturisirea doamnei Caragiale, greu mi-ar fi venit să descopăr în această poză, voită de tarabagiu, figura spirituală şi plină de discretă fineţe a maestrului. Scriind acestea, mă gândesc şi la amărăciunea umbrosului şi hieraticului Matei, care regreta că familia lui nu are blazoane de nobleţe şi nici origină fanariotă, cum şi-a dorit-o atât de mult.

În familia Caragiale, viaţa se desfăşoară liniştit, cuminte, ca în oricare familie de oameni cumsecade din vremea aceea.

— Știi, Caragiale era un soţ pe cât de grijuliu, pe atât de simpatic şi de plăcut şi un tată foarte bun. Nici una din sinistrele proorociri pe care unii le făcuseră înainte de nuntă nu s-a împlinit. În fiecare sâmbătă seara, când Maiorescu primea lume, mă lua cu el și pe mine, continuă doamna Alexandrina Caragiale evocările. Veneau acolo Vlahuţă, doctorul Urechea, Delavrancea, P. P. Missir, Carp, Iacob Negruzzi, Toni Bacalbaşa, Duiliu Zamfirescu, Goga, Coşbuc, Anghel Demetriescu, care pe vremea aceea era pedagog la liceul Sf. Gheorghe, unde fusese cândva şi Caragiale, Ştefan O. Iosif, uneori Iorga şi Pătraşcu.

Stăteau de vorbă şi ce nu discutau ei! Sau citeau ce-a scris unul sau altul. În general se apreciau unii pe alţii, dar când se ciocneau atâtea idei nu se putea să se ajungă niciodată la o identitate de păreri. Discuţiile erau tare înfierbântate… Într-o seară, Duiliu Zamfirescu s-a apucat să citească dintr-un volum de poezii pe care îl avea gata de trimis la tipar. Maiorescu, care conducea ca întotdeauna discuţiile, era cam enervat că Duiliu, atent la observaţiile ascultătorilor, se întrerupea mereu din citit: „Aşa nu mai isprăvim nici în trei zile. Nu mai întrerupeţi. Spuneţi-mi mie ce aveţi de spus şi fac eu o cruce pe marginea filelor”. Avea şi o copie pe birou. Lectura s-a terminat în vreun ceas, punctată de gesturile mirate sau critice ale unuia sau altuia. Caragiale s-a dat pe lângă biroul lui Maiorescu, a răsfoit încet manuscrisul şi văzând mulţimea de cruci a exclamat în hohotele de râs ale tuturor: „Păi ăsta mai e volum de poezii, domnule profesor! Nu! Asta-i curat cimitir!”

Câteodată se adunau mulţi dintre prietenii noştri la noi acasă. Vlahuţă venea mai în fiecare zi, iar Iorga, care pe vremea aceea era foarte tânăr, destul de des. Lui Iorga îi plăcea să vorbească mereu despre mâncare şi ceilalţi, aducând vorba de asta, se amuzau teribil. Odată însă Iorga s-a supărat foc că l-au luat peste picior. A sărit în picioare şi a smucit-o pe cucoana Tincuţa după el: „Hai acasă! Nu vezi că ăştia râd de noi?”

Odată am rămas trăznită când am intrat în odaia unde-i lăsasem discutând aprins şi i-am găsit aşa, oameni serioşi ce erau, cu mustăţi, cu neveste şi copii, bătându-se cu pernele. Era o învălmăşeală ca într-o casă de nebuni, de-a trebuit să muncim o zi întreagă ca să dereticăm casa. De obicei stăteam însă de vorbă glumind uneori pe socoteala unuia mai iertat de Dumnezeu, care se încăpăţîna să se amestece printre ei ca să poată spune că a stat şi el de vorbă cu „intelectualii”.

Venea, stătea de vorbă, dar nu-ţi mai spun ce păţea bietul de el… Îl beşteleau de pleca omul aprins la faţă şi ruşinat ca o fată mare. Credeam că s-o fi supărat, dar după două zile numai ce-l vedeai că vine iar…

În întâlnirile de la Maiorescu sau de acasă, Caragiale citea foarte rar din scrierile lui. Nu-i plăcea nici una. Zicea că nu sunt bine făcute, că n-au „clenci“… Cât despre ale altora, ce să zic? Îi plăceau mai ales Hasdeu, Eminescu, Coşbuc şi Vlahuţă, dar pe Vlahuţă îl aprecia mai mult pentru inteligenţa lui într-adevăr remarcabilă şi mai puţin pentru versurile lui…

…Afară ploaia se înteţise. Din când în când, picuri ca nişte mărgele se rostogoleau pe geam. În bătaia vântului, creanga frântă a unui castan se auzea gemând. Din fotoliul ei, doamna Caragiale, ostenită, privea undeva departe, chemând cu gândurile amintirile de demult. Întâmplările şi episoadele istorisite prinseseră viaţă şi o clipă mi se păru că aievea, ca în seara premierei de la Naţional, cineva se apropiase pe nesimţite de fotoliul ei, al fostei domnişoare Alexandrina Burelli…

*** Text publicat în revista Luceafărul, martie 1969, autor: Paul Daniel