Născut pe 4 octombrie 1943 la București, Florian Pittiș a absolvit Institutul de teatru „I. L. Caragiale” (promoţia 1966), intrând apoi în echipa de actori a Teatrului “Bulandra”.
Student la Institut a devenit însă după cea de-a doua încercare, așa că, după cum mărturisea mai târziu, timp de un an a fost angajat la Teatrul Bulandra pe post de… electrician: “Electrician neplătit. Un an întreg am lucrat cu sputul în mână, păşind pe scândura scenei la 10 dimineaţa şi părăsind-o la 11 noaptea, asistând la toate repetiţiile, sorbind din ochi toate spectacolele. Am văzut «Cum vă place» de 230 de ori — acesta a fost recordul meu, «Sfânta Ioana» de peste 100 de ori, «Tache, Ianke şi Cadîr» la fel, de 87 de ori – «D’ale carnavalului». Un an întreg i-am privit pe marii noştri actori cum joacă, ştiam fiecare gest al lui Clody Bertola, învăţasem fiecare intonaţie a maestrului Ciubotăraşu, puteam spune pe de rost, la orice oră din zi sau din noapte, aproape orice rol din orice piesă. Aşa am şi apărut prima oară la rampă, înlocuind un actor îmbolnăvit peste noapte în scena finală din «Cum vă place» şi anunţându-i happy-end-ul: «Vă rog să-mi daţi o clipă ascultare…»
De la un rol la altul, tânărul actor a a devenit unul dintre favoriţii generaţiei tinere, Printre piesele în care a fost distribuit în anii ’70 – ‘80 se numără “Răceala” de Marin Sorescu (Radu cel Frumos), “Anchetă asupra unui tânăr care nu a făcut nimic” de Adrian Dohotaru (Patriciu), “Lungul drum al zilei către noapte” de O’Neill (Edmund), “Furtuna” de Shakespeare (Ariel), “Cabala bigoţilor” de Mihail Bulgakov (Ludovic cel Mare), “Tartuffe” de Moliére (Loyal), “Cum se numeau cei patru Beatles” de Stephen Poliakoff (Leonard Brazil).
Pasiunea pentru poezie şi muzică a adăugat bogatei lui fişe de creaţie o permanentă prezenţă scenică, mai întâi la Televiziunea Română, alături de Anda Călugăreanu și Dan Tufaru, apoi în spectacolele Cenaclului Flacăra. În anul 1992 a fondat, împreună cu Mircea Baniciu, Mircea Vintilă și Vladi Cnejevici, formația Pasărea Colibri, cu care a înregistrat mai multe albume de succes.
Florian Pittiș a încetat din viață pe 5 august 2007 la Institutul Oncologic Fundeni, la vârsta de 63 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.
Într-un interviu publicat de revista Flacăra în 1980, actorul a vorbit despre generația căreia i-a aparținut până în ultimele clipe ale vieții:
“— Să începem conversaţia prin a-l prezenta pe tânărul actor Florian Pittiş.
— Ce importanţă are unde m-am născut, când şi toate celelalte?
— Are. Sunt puncte de pornire pe care îndrăznesc să le socotesc esenţiale atunci când doreşti să faci prezentarea identităţii cuiva.
— Pentru mine nu au nici o importanţă. Aşa am declarat şi într-un program al Cenaclului „Flacăra”. Nu vreau să trăiesc din ceea ce am făcut, ci numai pentru ceea ce fac. Nu contează când m-am născut.
— Ce face actorul Florian Pittiş, ce repetă?
— Ce face el? Se chinuie, se bucură. Crede că trăieşte. Mă chinui întotdeauna atunci când sunt obligat să colaborez cu oameni în care nu cred. Mă bucur ori de câte ori mă întâlnesc cu oameni de aceeaşi structură, cu aceleaşi concepţii şi împreună reuşim să creăm câteva ore de interes în viaţa oamenilor care vin să ne privească.
— Ce repetaţi?
— Repet o piesă deosebit de interesantă. Ancheta asupra unui cetăţean care nu a făcut nimic. Din păcate, lucrurile nu merg încă prea bine.
— Care este rolul ce v-a fost încredinţat în noua piesă?
— Rolul unui tânăr obişnuit, care nu este în pragul delincvenţei, şi n-aş putea spune că nu va ajunge vreodată acolo. El este un tânăr foarte bine pregătit. A fost un elev bun, dar cu notă mică la purtare. În piesă, când se vorbeşte despre el, se foloseşte şi cuvântul geniu. Dar nu face nimic. E incapabil de acţiune. Şi aici vine întrebarea cea mare. De ce? Răspunsurile se mai lasă încă aşteptate. Bine ar fi să le găsim împreună. — Să încercăm!
— Este minunat. Acum putem începe interviul.
— Cum îl vedeţi pe spectatorul tânăr?
— Spectatorul tânăr este şi va fi minunat. Am fost fericit să văd oameni care descoperă cu mine viaţa din jurul lor, care nu pun etichetă pe faptele şi lucrurile lor, care se bucură sincer de un fapt de viaţă adevărat. Oamenii aceştia care, chiar dacă vin pe scările Ateneului în blugi, vin şi ascultă cu adevărat muzica. Faţă de aceşti oameni trebuie respectat un singur lucru: să nu-i minţi niciodată. Dacă o faci odată, ei îţi intorc spatele şi s-ar putea să nu-ţi mai arate faţa niciodată.
— Dar pe scriitorul tânăr? Cum citiţi literatura, poezia tânără?
— În primul rând, cu multă atenţie. Sper să nu fi ajuns un exclusivist (aşa cum au avut şi mai au mulţi impresia) dar, deşi îmi plac Eminescu, Edgar Allan Poe, Radu Stanca, Ion Barbu (pe care încă nu îndrăznesc să-l recit la fel ca şi pe Bacovia), în acelaşi timp îmi place Bob Dylan din toate etapele de creaţie şi deci îmi place şi poezia în blugi.
— E un criteriu de numire a unui astfel de gen de poezie: „poezia în blugi“?
— Nu, e un termen care s-a dat unui gen de poezie şi care a fost batjocorit în cîteva reviste.
— Puteţi da câteva nume de poeţi care o scriu?
— Traian T. Coşovei, de exemplu. Multe din poeziile lui Adrian Păunescu, în special cele scrise pentru a fi cântate, care apelează la un limbaj, pentru unii, prozaic şi apoetic, iar pentru alţii mult prea eficient şi prea exact.
—Cum aţi ajuns la textul piesei “Cum se numeau cei patru Beatles”, căreia i-aţi fost nu numai interpret, ci şi traducător şi regizor?
— Întâmplător. Actriţa Clody Berthola mi-a dat un teanc de reviste Plays and players şi cum nu-mi place să am cărţi sau reviste în casă pe care să nu le citesc, le-am citit. Şi într-una din ele am dat peste City sugar (Zahărul oraşului) pe care personal am socotit-o de un deosebit interes pentru tinerii de la noi. Şi ca piesa să-şi atingă scopul, să-şi găsească oameni cu care să comunice, n-am putut să o dau pe mâna unui regizor de profesie şi în acelaşi timp om amator.
— Spectacolul începe cu multă, foarte multă muzică. Unii vin tocmai pentru a o asculta. Vin cu mult înaintea începerii spectacolului. De ce ați conceput astfel spectacolul?
— E o problemă de tactică. Pentru ce venim la teatru? Venim să aflăm ceva nou sau să întâlnim acele lucruri care să confirme gândurile noastre? Altfel cred că n-ar avea nici un rost să mai venim la teatru. Dacă ideile pe care încearcă să le facă cunoscute piesa “Cei patru Beatles” ar fi ştiute de toată lumea, atunci spectacolul nu şi-ar avea rostul, şi-n acelaşi timp, cum am mai putea comunica între noi? Anumite lucruri au căpătat pentru unii rang de zeu, uneori pe drept cuvânt, alteori din păcate, şi-atunci e greu să scoţi un zeu din capul cuiva şi să-i pui alt zeu în loc. Lucrul ăsta nu se poate face decât cu delicateţe. Aşa şi spectacolul meu, începe de acolo de unde fiecare cunoaşte câte ceva, arătând celor din sală că şi noi, actorii, regizorii, oamenii de teatru cunoaştem aceeaşi limbă. Cu timpul, sper, făcându-ne loc în mintea şi inimile lor, socotindu-ne ai lor, putem încet-încet să deschidem ochii spectatorilor. De-acolo, din interior. Scopul nedeclarat al spectatorului de teatru este ca înainte de a fi de acord sau nu cu cele întâmplate pe scenă să înţelegi, cum spunea şi Spinoza.
Spectatorii nu vin pentru piesă, şi ca să-i atrag în sală dau muzică, multă muzică. Oameni care n-au intrat niciodată în vreo sală de teatru vin acum la “Cei patru Beatles” pentru muzică. E o tactică. N-are nici o importanţă că 10—20 de inşi se plictisesc în sală. E o cantitate neglijabilă, atâta timp cât sunt câştigaţi alţii, mulţi, care vor fi în stare apoi să meargă şi la alte spectacole. Sunt tineri care umplu Sala Polivalentă la concerte pop, lucru minunat, dar care n-au fost încă niciodată la teatru. Aici cine-i vinovat, el sau teatrul? Răspunsul încă nu-l ştim.
— De la teatru să trecem la muzică. “Cei patru Beatles” ne-a oferit un bun prilej. Ce socotiţi că e muzica tânără?
— Muzica tânără e un termen foarte exact. Ea a existat dintotdeauna și va exista. Tinerii au ridicat această muzică scrisă într-o perioadă de adolescenţă, de tinereţe în care clocotesc ideile, în care omul trăieşte nu numai biologic în epoca sa, ci şi participativ, chiar dacă mai sunt tineri de 20 de ani care spun că nu iubesc muzica pop!
— Unii sunt împotriva acestei muzici tinere, a acestor truveri ai zilelor noastre care însoţiţi de chitară dau glas acelor versuri incărcate de frumuseţe, de adevăr, de puritate.
— Nu au de ce să fie împotrivă. Muzica asta şi moda asta nu e pornită de la noi. Încă de la greci a existat melopeea. Poezia însoţită de muzică (la ei, lira şi flautul). Deci, nimic nou pe lume. Chitara va dispărea, inevitabil. În muzica pop ea este înlocuită din ce în ce mai mult de instrumente cu clape, de instrumentele electronice. Important este să dai însă impuls noului, indiferent în ce compartiment al culturii, al vieţii. N-are nici un fel de importanţă că unii compozitori strâmbă din nas când aud de chitară, dar cel mai important este faptul că nu există metode de chitară după care să-i înveţi taina, în schimb Editura „Muzicală“ scoate serii din “Cântecul preferat” cu acele texte ilizibile. Degeaba se trag semnale de alarmă, nu ştiu unde există un punct mort. Nu se poate trăi doar ascultând muzică, cum nu se poate trăi fără o pregătire muzicală, fără o cultură muzicală.
— Sunteţi unul din membrii Cenaclului Flacăra, prezent la întâmplările sale literar-artistice încă de la înfiinţare. Aici, în această familie a Cenaclului, cântaţi alături de ei, recitaţi, faceţi pantomimă, daţi mici recitaluri de teatru, şi totul cu o mare şi firească pasiune.
— E foarte normal. Cenaclul, ca formă de manifestare culturală artistică, s-a născut dintr-o necesitate reală a epocii, a vremii în care trăim acum. A unui spectacol cât mai direct, cât mai sincer, fără concentrarea şi liniştea snoabă de ascultare a publicului din perioadele precedente, fără un extaz aproape mistic faţă de actele de cultură ci aşa, spontan, socotind poezia, cântecul ca un fapt din viaţa noastră.
Nu facem o pauză inutilă din viaţă stând acolo în Cenaclu ci, din contră, ne continuăm viaţa firesc, logic. Poezia există în noi, alături de alte gânduri, de alte stări şi nu că trebuie să facem un efort prea mare pentru a o recepta. Nu sunt de acord ca atunci când intri în teatru să-ţi laşi grijile la poartă, din contră, ia-le cu tine pe scenă. Aşa nu poţi să intri pentru 2—3 ore într-o sală de teatru şi să uiţi că-n lume se întâmplă ce se-ntâmplă, iar Cenaclul Flacăra ţine prezentă mereu această stare de actualitate, de participare a tineretului la viaţa cetăţii.
— Vorbim de muzică pop, de muzică tânără, dar muzica uşoară vă place?
— În general, nu. Cum o să-mi placă un cântăreţ de muzică uşoară care acceptă să cânte „Aşa e viaţa / Are şi uşor şi greu / Aşa e viaţa“, de exemplu. Textierul scrie aşa cum poate el, dar vinovat e cel care acceptă să facă textul cunoscut mai departe, să-l vehiculeze. Acesta e lucrul şi fapta cea mai periculoasă şi mai gravă, lipsa de responsabilitate estetică.
— Despre interpreţii muzicii folk sau pop spuneţi acelaşi lucru?
— Nu, pe ei îi iubesc pentru spiritul nou ce-i insuflă muzicii. Ei sunt greşit numiţi interpreţi, căci munca lor începe de la selecţia textelor. Bineînţeles că mai sunt şi nechemaţi printre ei, nu pe ei îi iubesc, nu pe ei îi încurajez.
— Credeţi în viaţa lungă a acestui gen de muzică?
— Aşa cum ne-am plictisit de belcanto, o să ne plictisim şi de pop. Aşa cum belcanto-ul nu-şi mai atinge scopul azi, şi pop-ul se va stinge mâine. Ca moda — nu mai merge albastrul. Ce e grav în asta? Nu trebuie să facem un caz din mersul înainte al gustului, al concepţiei, al vieţii. Nu trebuie să punem măsură în toate. Vedeţi orice, numai vedeţi. Citiţi orice, numai citiţi. Ascultaţi orice muzică, dar ascultaţi. Deocamdată. Mai târziu vom vedea ce s-a sedimentat din toate astea. Eu cer dreptul muzicii pop, al muzicii folk, dreptul de existenţă şi a altor forme de manifestări artistice, măcar pe picior de egalitate cu opereta, care este de mult un gen depăşit.
— Socotiţi că teatrul va rămâne ca artă?
— Teatrul va rămâne mereu. Filmul rulează neutru, nu ne solicită gândirea. Sculptura, pictura există acolo, în faţa noastră. Poezia e neutră, o receptez de acolo, de pe hârtie. Arta spectacolului este altfel. Prin asta noi, actorii, suntem oamenii epocii noastre, pentru că noi trebuie să ştim totul dinainte despre mesajul piesei în care jucăm şi acest rol să-l comunicăm şi spectatorului, să ajungem să fim înţeleşi. Actorii nu sunt interpreţi, sunt creatori. Cum altfel am putea crea noi punţi de comunicare cu oamenii? În fiecare sală, altele. Noi nu jucăm în faţa unui public ireal, avizat, noi jucăm în faţa oamenilor şi asta ne obligă. Înainte de a plânge şi de a râde, publicul trebuie să înţeleagă ce vede. Cronicarii dramatici nu-i ajută, şi nu ne ajută. Unii mai au încă etichete în cap. Pe mine încă multe lucruri mă fac să plâng — aflu actori care joacă cu alte gânduri decât acelea ale eroului ce-i interpretează, şi asta din lipsă de cultură, din lipsa ştiinţei de a-şi mişca corpul, de a şi-l stăpâni pe scenă. Un actor trebuie urmărit în mai multe spectacole ca să-ţi poţi da seama de ce poate da el, ca să-l poţi întâlni în acel moment sublim al său pentru care îl iubeşti. Eu să plâng şi din cauza mea să plângă şi cei din sală, nu eu să-l fac pe el să plângă şi atât. Sfaturi de actorie sunt destule. Important e cine își ia responsabilitatea să le pună în practică.
*** Flacăra, 15 mai 1980
