Dispariția misterioasă a submarinului care se îndrepta spre epava Titanicului

Update: Cursa disperată de căutare și salvare a submarinului dispărut duminică este în desfășurare, au declarat oficialitățile americane. La bord nu se aflau turiști, ci doar pilotul și patru experți, a precizat contraamiralulul John Mauger, comandantul Primului District al Gărzii de Coastă al SUA, într-o conferință de presă.

Un submarin ce aparține companiei americane OceanGate Expeditions, care ducea de regulă turiști în adâncurile Oceanului Atlantic pentru a vedea epava Titanicului, a dispărut în mod misterios, a anunțat astăzi BBC.

Recent, societatea (care a mai făcut astfel de călătorii în 2021 și 2022) anunțase pe rețelele sociale că are în desfășurare una dintre expediții pentru care, de regulă, percepea o taxă de 250.000 de dolari. La bordul submarinului se pot urca cinci persoane: trei turiști, pilotul și „un expert de conținut”. OceanGate Expeditions, condusă de Stockton Rush, a anunțat că „ia în calcul toate opțiunile” și că „se mobilizează” pentru a salva echipajul de la bordul vasului, conform BBC. „Întregul nostru accent este pe membrii echipajului din submersibil și pe familiile acestora”, a anunțat OceanGate într-un comunicat.

Astfel de expediții se desfășoară în conformitate cu ghidurile UNESCO pentru conservarea siturilor subacvatice din patrimoniul mondial, misiunile au o durată de 8 zile și se concentrază pe cercetare, pentru a capta date și imagini pentru studiul științific continuu al sitului.

Agențiile internaționale de presă au anunțat în septembrie 1985 că o expediție oceanologică franco-americană a reperat epava pachebotului “Titanic”, la o adâncime de 4 000 de metri pe fundul oceanului Atlantic, aproximativ 900 km. sud de St. Jean — Terra Nova.

Expediția a fost finanțată de marina americană și Institutul geografic național din Washington, iar cercetările începuseă în luna iulie, specialiștii având la dispoziție nava oceanografică “Knoor”, perfect echipată în acest scop, inclusiv cu un minisubmarin, aparataje submersibile automate și camere video rezistente la mari presiuni.
A fost pentru prima oară când s-a anunțat localizarea transatlanticului scufundat în aprilie 1912, după coliziunea cu un aisberg, accident în care și-au pierdut viața 1.500 din cele 2.201 persoane aflate la bord. În căutarea epavei, trei expediții anterioare au dat greș sau, cum scria presa vremii, s-au prefăcut că au eșuat în cercetările lor.

Supoziția are o doză mare de veridicitate, cunoscându-se faptul că în seifurile transatlanticului se afla o cantitate imensă de bijuterii, evaluată la circa 300 de milioane de dolari, o superbă colecție de diamante “De Beer” în valoare de 184 milioane de dolari, o ediție de lux a poemelor lui Omar Khaiam legată in coperți de aur gravate, încrustate cu diamante inestimabile sub aspect artistic, 172 de kilograme de aur în lingouri, aparținând Băncii Angliei și monede de aur și argint însumând aproape un milion de dolari la cursul începutului de secol.
Această fabuloasă comoară pierdută în adâncuri a reprezentat tot timpul o certitudine, conținutul seifurilor fiind bine cunoscut de societățile de asigurare care au înregistrat depunerile.

O astfel de bogăție, totalizând aproximativ un miliard de dolari, a născut de-a lungul timpului, dorința de recuperare și deci apariția vânătorilor de comori, pentru că fiecare cetățean de pe Glob avea teoretic drepturi egale în această privință.

.

Într-o asemenea situație, nimeni nu avea interes să divulge locul exact unde zace epava “Titanicului” și, de altfel, nici expediția franco-americană din 1985 nu a dat publicității coordonatele localizării efectuate cu destulă greutate, cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că poziția oficială a epavei, înregistrată de Amiralitatea britanică (41’40’ Nord și 50’03’ Est) nu corespundea adevărului, “Titanicul” aflându-se undeva în zonă, dar nu în punctul precizat. Argumentul este dat de coordonatele comunicate în 1912 de către nava “Carpathia”, care a salvat 705 de naufragiați de pe transatlanticul britanic, precum și de alte vase care se aflau prin împrejurimi.
Epava “Titanicului” a interest, la sfârșitul secolului XX, mai multe grupări concurente de afaceri, una fiind compania britanică “Seawise and Titanic Salvage” condusă de oamenii de afaceri londonezi Philip Slade și Clive Ramsay, care dispuneau de o investiție estimată un milion de lire sterline, de sprijinul marinei militare britanice și al societății de asigurări “Lloyd” care încerca să o recupereze pierderile suferite în 1912.
O altă companie, “Titanic 1980 Inc.”, societate pe acțiuni special fondată în Texas, dispunea de nava oceanografică “HIW Fay”, de o echipă de specialiști condusă de dr. William B.F. Ryan, precum și de echipament și tehnică furnizate de către Universitatea Columbia (New York), care servea în general la cercetările asupra zonei abisale oceanice.

O altă societate americană, “Expeditions International”, beneficia de sprijinul marinei militare americane, societății științifice “National Geographic” din Washington, Institutului “Scripps Institution of Oceanography” al Universității din California (S.U.A.), al unor instituții științifice franceze, precum și cel al celebrei case de filme “Walt Disney”, care intenționa să facă un documentar științific. În fine, mai exista o altă societate germană, cu sediul la Hamburg, ce dispunea de o tehnologie și o tehnică inedita și își propunea la rândul ei scoaterea la suprafață a “Titanicului” și transformarea lui în muzeu.
Dacă reperarea epavei s-a dovedit foarte anevoioasă, recuperarea acesteia a fost imposibilă. Trebuie avut în vedere că pachebotul (45.000 tdw) constituie o masă de oțel în lungime de 256 metri, cu o lățime de 28 metri. Pe deasupra, această enormă cutie metalică mai conține circa 60.000 tone de sedimente depuse de-a lungul anilor în care epava a zăcut pe fundul oceanului.

La acel moment s-a vorbit de câteva tehnici speciale, fiecare societate angajată în lupta pentru recuperarea epavei considerând-o pe a ei drept cea mai valoroasă. “Seawise and TitanicSalvage”, de pildă, a perfectat un procedeu de pompare a apei din epavă asemănător celor utilizate de navele care exploatează nodulii de feromangan de pe fundul oceanului. În acest fel se credea că, ușurată de masa de apă, epava se va ridica la o adâncime convenabilă unde, cu ajutorul scafandrilor, să se poată petici rupturile care au provocat naufragiul sau să se poată cerceta seifurile.
“Titanic 1980 Inc” se gândea să fracționeze epava în patru corpuri principale, după care să le aducă unul câte unul la suprafață.

Mai ingenioase păreau procedeele celorlalte două societăți concurente, ambele bazate pe o tehnică de umplere cu aer a corpului epavei. Societatea din Hamburg avea în vedere plasarea unor pungi de plastic în diverse compartimente ale epavei, urmând ca în acestea să se pompeze aer de la suprafață, aidoma ca în niște camere auto.

“Expeditions International” se gândea la plasarea în corpul navei a unor bile de plastic din ampora, mai ușoare decât apa, cu ajutorul unor conducte flexibile. Se pare că această ultimă tehnologie, acreditată și de marina militară americană, ar fi fost cea mai ieftină, comparativ cu celelalte, care aveau nevoie de investiții ce ajungeau până la o jumătate de miliard de dolari.

*** Magazin, septembrie 1985

Cu o lună în urmă, în mai 2023, BBC a anunțat că un colier care nu a mai fost văzut de peste 100 de ani a fost descoperit în epava Titanicului, în urma primei scanări digitale la dimensiunea normală a navei. Richard Parkinson, directorul executiv al companiei Magellan, care a coordonat expediția, a spus că descoperirea este „uluitoare”, dar a anunțat că echipa de experții nu are voie să atingă colierul din cauza acordului dintre Regatul Unit și Statele Unite care împiedică scafandrii să scoată artefacte din epavă. Membrii echipei Magellan intenționau să identifice proprietarul colierului folosind inteligența artificială pentru a găsi printre cei 2.200 de pasageri care se aflau la bord când Titanicul s-a scufundat.