Eduard al VI-lea al Angliei a fost unul dintre cei mai enigmatici monarhi ai Marii Britanii. Fiu al lui Henric al VIII-lea și al lui Jane Saymour, cea de-a treia dintre cele șase soții ale suveranului, a domnit doar șase ani, între 1547 și 1553, este considerat primul rege protestant al Angliei și cel care a consolidat Reforma începută de tatăl său.
Un prinț delicat, dar promițător
Născut la 12 octombrie 1537 la Hampton Court, Eduard a fost copilul mult așteptat de Henric al VIII-lea, care își dorea cu disperare un moștenitor de sex masculin. Mama lui, Jane Seymour, a murit la scurt timp după naștere, iar viitorul monarh a crescut la curte, sub supravegherea unor guvernante și dascăli de elită, primind o educație clasică solidă, din care nu au lipsit orele de latină, greacă și teologie.
Eduard era blond, palid, cu ochi albaștri și o constituție fragilă, avea o expresie inteligentă și părea „precociously wise” (înțelept pentru vârsta sa). Starea lui de sănătate a fost precară, suferind frecvent de febră și afecțiuni respiratorii.
Încoronarea regelui-copil
După moartea lui Henric al VIII-lea, pe 28 ianuarie 1547, Eduard a fost proclamat rege. Avea doar nouă ani și, pentru că era prea tânăr pentru a guverna, a fost instituit un consiliu de regență, condus inițial de unchiul său, Edward Seymour, Ducele de Somerset. Încoronarea a avut loc la 20 februarie 1547, în Abația Westminster, și a fost o ceremonie fastuoasă. Spre deosebire de tatăl său, care fusese uns ca monarh divin, Eduard a fost încoronat ca „Rege pur al Angliei și al Irlandei”, consolidând ideea că puterea suveranului nu izvora din biserică, ci direct de la Dumnezeu.
Reforma protestantă și domnia sub regență
Deși tânăr, Eduard a fost un susținător fervent al protestantismului. Sub conducerea regenților săi, Edward Seymour și, ulterior, John Dudley, Ducele de Northumberland, s-au implementat reforme radicale, care au desăvârșit transformarea Anglia în țară protestantă. Bisericile au fost lipsite de ornamentele catolice, slujbele au început să fie ținute în limba engleză în loc de latină, iar în 1549 a fost introdusă Cartea de Rugăciuni Obștești (The Book of Common Prayer). Aceste schimbări au stârnit revolte în rândul populației catolice, inclusiv Rebeliunea din Devon și Cornwall (1549). În 1552, Eduard a fost martorul executării unchiului său, Edward Seymour, după ce acesta a pierdut puterea în favoarea Ducelui de Northumberland.
Boala și moartea prematură
Începând cu primăvara anului 1553, sănătatea tânărului a început să se deterioreze rapid. Simptomele descrise de contemporani – tuse severă, febră și pierderea progresivă a forței fizice – sugerează că suferea de tuberculoză. În iunie 1553, deja slăbit și incapabil să se mai ridice din pat, a început să se gândească la succesiune.
Deși prima moștenitoare de drept era sora sa vitregă, Maria Tudor, suveranul, fiind protestant convins, a încercat să prevină urcarea ei pe tron. Sub influența Ducelui de Northumberland, a semnat un document numit Devise for the Succession, prin care o excludea pe Maria și o desemna ca succesoare pe Lady Jane Grey, o verișoară îndepărtată, care era o protestantă ferventă.
Eduard al VI-lea s-a stins la 6 iulie 1553, la vârsta de 15 ani, în Palatul Greenwich. Ultimele sale cuvinte se pare că ar fi fost: „Doamne, vin la Tine și îmi pun încrederea în Tine”.
A fost înmormântat pe 8 august 1553, lângă mormântul bunicului său, Henric al VII-lea, în Capela Doamnelor din Abația Westminster. Ceremonia funerară a fost oficiată conform ritului reformat de către Thomas Cranmer. Mărturiile epocii arată că procesiunea funerară a fost condusă de „un mare număr de copii în veșminte liturgice” și privită de londonezi care „plângeau și se jeleau”. Carul funerar, acoperit cu o pânză de aur, era împodobit cu o efigie a lui Eduard purtând coroană, sceptrul și Ordinul Jartierei.
Testamentul și impactul asupra istoriei
Testamentul lui a fost contestat de susținătorii Mariei Tudor, iar planul de a o menține pe Lady Jane Grey pe tronul Angliei a eșuat în mai puțin de două săptămâni. Sora fostului suveran a reușit să adune susținerea nobilimii și a preluat coroana, reinstaurând catolicismul.
Deși domnia lui a fost de scurtă durată, influența asupra reformei religioase din Anglia a fost profundă, pentru că politicile protestante au creat un precedent care avea să fie reafirmat mai târziu de Elisabeta I, cea care a consolidat Anglia ca un bastion al protestantismului în Europa.
