Maria Tudor s-a născut pe 18 februarie 1516 la palatul Placentia din Londra și a fost singurul copil care a supraviețuit copilăriei dintre cei pe care Caterina de Aragon i-a avut cu regele Henric al VIII-lea. Prin mama ei, Maria era nepoată a lui Ferdinand al II-lea de Aragon și a Isabelei de Castilia și a fost un copil precoce. Copila a fost educată chiar de Caterina de Aragon, care a fost prima ei profesoară de latină și care se sfătuise cu umanistul spaniol Juan Luis Vives pentru a o pregăti cât mai bine pentru viitorul ei rol. Prințesa a luat lecții de greacă, științe și muzică, iar când a împlinit nouă ani, Henric i-a oferit propria ei curte la castelul Ludlow și a numit-o Prințesă de Wales, fiind singura fiică a unui monarh englez care a fost numită astfel.
Încă de când era foarte mică, Henric al VIII-lea a negociat potențiale căsătorii pentru Maria. La doar doi ani, i-a fost promisă Delfinului Francisc, fiul regelui Franței, dar contractul de căsătorie a fost respins. În 1522, a existat un angajament cu vărul ei primar, Carol al V-lea, care avea 22 de ani, dar și această înțelegere a fost ruptă. S-a sugerat apoi că prințesa ar trebui să se căsătorească cu tatăl Delfinului, regele Francisc I, care era nerăbdător să facă o alianță cu Anglia.
În 1533, tatăl Mariei s-a căsătorit cu Anne Boleyn, iar la scurtă vreme după aceea Thomas Cranmer, arhiepiscopul de Canterbury, a declarat nulă căsătoria suveranului cu Caterina de Aragon, Maria a devenit, prin urmare, fiică nelegitimă și din acel moment i s-a spus “Lady Mary”.
Zece ani mai târziu regele s-a căsătorit cu cea de-a șasea sa soție, Catherine Parr, aceasta fiind cea care a reușit să-l împace pe Henric cu cele două fiice ale sale, Ecaterina, fiica reginei Ann Boleyn, și Maria, prima sa născută. Anul următor, regele a semnat cel de-al treilea Act de Succesiune prin care și-a repus ambele fete în linia de succesiune la tron, după Eduard, fiul suveranului cu Jane Seynour, cel care a devenit următorul rege al Angliei.
Pe 6 iulie 1553, la vârsta de 15 ani, Eduard al VI-lea a murit din cauza unei infecții pulmonare, dar, sfătuit de John Dudley, Duce de Northumberland, tânărul își exclusese surorile din linia de succesiune la tron prin testament și o numise pe nora consilierului său, Lady Jane Grey (care era nepoata surorii mai mici a lui Henric al VIII-lea), regină a Angliei, deși decizia sa încălca cel de-al treilea Act de Succesiune din 1544.
Cu puțin timp înainte de moartea prematură a lui Eduard, Maria Tudor a fost chemată la Londra de la castelul Framlingham din Suffolk, unde se afla la acel moment, dar tânăra a ezitat inițial să vină, crezând că urmează să fie ucisă pentru a-i lăsa lui Jane Grey cale liberă la coroana Angliei.
Pe 10 iulie 1553, Lady Jane și-a asumat tronul, însă a fost detronată după numai nouă zile, pe 19 iulie 1553. Maria a intrat triumfătoare în Londra, bucurându-se de un mare sprijin popular, iar Jane și socrul ei, John Dudley, au fost închiși în Turnul Londrei. Deși noua regină știa că tânăra Jane fusese doar un pion în schema lui Dudley de a controla regatul, a fost de acord cu execuția verișoarei ei de doar 16 ani. Încă din prima ședință a Parlamentului, Maria Tudor a restabilit liturghia în limba latină și i-a expulzat din biserică pe preoții căsătoriți, iar sora ei, principesa Elisabeta, s-a convertit la catolicism. Pe 25 iulie 1554 suverana, care avea 38 de ani, s-a căsătorit cu Filip al II-lea al Spaniei, însă prințul consort a fost prost primit în Anglia, iar membrii Consiliului britanic au elaborat chiar un tratat prin care bărbatului i se suspendau toate drepturile asupra coroanei în cazul decesului Mariei.
După câteva luni de la căsătorie, regina a anunțat că așteaptă un copil, începuse să ia în greutate și avea grețuri matinale. Toată lumea de la curte, inclusiv medicii, au crezut că este însărcinată, iar Parlamentul a adoptat un alt act care îl așeza pe Filip, în cazul morții Mariei la naștere, în poziția de regent. În ultima săptămână a lunii aprilie 1555, sora reginei, Elisabeta, a fost eliberată din arestul la domiciliu în care se afla și a fost chemată la curte ca martor al nașterii, eveniment pe care toată lumea îl considera iminent. Potrivit lui Giovanni Michieli, ambasadorul venețian la Londra, soțul suveranei, Filip, se gândea chiar să se căsătorească cu Elisabeta în cazul în care soția sa ar muri, deși într-o scrisoare către cumnatul său, Maximilian al Austriei, își exprimase neîncrederea că Maria chiar era însărcinată.
La sfârșitul lunii aprilie, au apărut zvonuri că regina ar fi născut un fiu, iar informația s-a răspândit în toată Europa. Numai că vremea a trecut și s-a dovedit că vestea nu era adevărată. Maria Tudor nu a născut nici în mai, nici în iunie și atunci a devenit cert că nu fusese niciodată însărcinată. Regina a continuat să prezinte semne de sarcină până în iulie 1555, când abdomenul i s-a retras. Medicii au considerat că starea ei a fost o sarcină falsă, posibil indusă de dorința de a avea un copil sau o altă afecțiune medicală. Ambasadorul venețian Michieli a ridiculizat acest episod spunând în mod disprețuitor că sarcina “se va termina în vânt, de unde probabil a și venit”.
Maria a considerat acest moment drept “o pedeapsă a lui Dumnezeu” pentru că a “tolerat ereticii” în țara sa, apoi a intrat într-o depresie profundă.
Sora suveranei, Elisabeta, a rămas la curte până în octombrie, fiindu-i aparent restabilit statutul. Filip a plecat apoi în Spania, iar Maria a început prigoana împotriva protestanților, populația londoneză ajungând să o deteste pe regină și pe soțul ei spaniol. În cele din urmă Filip a angrenat Anglia într-un război contra Franței, țara pierzând, cu această ocazie, Calais-ul. Filip a revenit în Londra în 1557, iar Maria a crezut din nou că este însărcinată și se aștepta să nască un copil în martie 1558, dar nici de această dată nu s-a născut niciun moștenitor, iar regina a fost forțată să accepte că sora ei vitregă, Elisabeta, va fi succesoarea ei de drept.
În 1558 Maria Tudor era deja extrem de slăbită fizic, medicii avansând ipoteza că avea chisturi ovariene sau suferea de cancer uterin. A murit pe 17 noiembrie 1558, la vârsta de 42 de ani, la Palatul St James, în timpul unei epidemii de gripă, fiind urmată la tron de Elisabeta. Filip, care se afla la Bruxelles în acel moment, i-a scris surorii lui: “Am simțit un regret rezonabil pentru moartea ei”.
Regina a fost înmormântată în Westminster Abbey pe 14 decembrie, într-un mormânt pe care în cele din urmă l-a împărțit cu regina Elisabeta, cea care a condus Anglia timp de 44 de ani, perioadă ce a rămas în istorie ca epoca elisabetană sau “epoca de aur”.
