Ion Popescu-Pasărea a venit pe lume pe 6 august 1871 în satul Pasărea din comuna Brănești, Ilfov și a fost fiul preotului Zaharia Popescu, fost elev al lui Anton Pann și paroh la Pasărea, care a murit înainte de nașterea copilului.
Orfanul a urmat Seminarul “Nifon” și Conservatorul din București și mai târziu s-a înscris la cursurile Facultății de Litere și Drept din București, devenind, după absolvire, avocat.
Vocația sa era însă studierea muzicii psaltice, așa că a renunțat la cariera în barou și s-a îndreptat spre cea didactică. Blândul cărturar a fost numit profesor la Seminarile “Nifon” și “Central”, la Conservatorul de Muzică, la Academia de Muzică Religioasă și la câteva licee particulare din București și a fost în același timp cântăreț de strană la Biserica Sf. Dumitru, Biserica Sf. Spiridon, Biserica Sf. Gheorghe-Vechi și Biserica Kalinderu.
Ion Popescu-Pasărea a fondat și a condus societățile muzicale “Macarie”, “Cucuzel” și “Asociația Generală a Cântâreților Bisericești din România”, a înființat revistele muzicale “Cultura”și “Cultura stranei” și a publicat o serie de colecții și culegeri de muzică bisericească psaltică și studii de muzicologie.
În 1934, cu prilejul aniversării pe care i-a organizat-o Asociația cântăreților bisericești din Gorj, spunea:
“M-aţi copleşit de glorie. Dar aceasta nu e un bun decât atât cât cineva o merită. Totuşi gloria de care mă umpleţi nu-mi aparţine, împrejurările au făcut să fiu ce sunt. Tatăl meu a fost ucenic poetului-cântăreţ Anton Pann. Numele meu, Popescu, e destul de românesc ca să nu-mi fi iubit neamul până la jertfă. M-a cunoscut, apoi, marele om al şcoalei, Haret. El mi-a dat însărcinarea să fac, mai întâi cu învăţătorii, apoi cu cântăreţii, operă de încreştinare şi culturalizare la sate. Preoţii şi cântăreţii, urmaşi dascălilor de odinioară, sunt ctitorii culturii ce-o avem. Ei trebuie susținuți şi luminaţi, ca să fie de folos bisericii şi neamului. Întunericul din suflete nu poate fi îndepărtat decât de soarele bisericii, care propovădueşte adevărurile imutabile şi eterne.
Avem la departamentul instrucţiei pe d. dr. C. Angelescu, om adânc înţelegător al intereselor ţării. Domnia sa a făcut multe îmbunătăţiri bisericii şi ne-a dat cuvântul că şi-acum va lucra pentru binele acesteia. Nădăjduind, îi mulţumim măcar deocamdată pentru repunerea în buget a celor 2.500 de cântăreţi, prin care se repară o nedreptate…”
Cărturarul a încetat din viață pe 10 aprilie 1943 la București, la vârsta de 72 de ani, și a fost înmormântat în bolnița din preajma mănăstirii Pasărea, urmat pe ultimul drum de un sobor de zeci de preoţi dintre foştii săi elevi şi de o mulţime impresionantă de cântăreţi bisericeşti. Gheorghe Comana scria în cotidianul Universul în memoria eminentului dascăl:
“Întreaga fiinţă a profesorului Ion Popescu-Pasărea este o podoabă în cadrul amintirilor mele. „Cântă ca o pasăre” este cuvântul prin care poporul îşi tălmăceşte culmea admiraţiei sale pentru un cântăreţ. Iar pentru mine, nu mai ştiu pe ce temei, gândul că Popescu-Pasărea e poreclit Pasăre pentru darul neasemuit al glasului său se aşezase în mintea şi simţirea mea. Am auzit, fără îndoială, după aceea mulţi mari cântăreţi, dar cum n-am putut fi de mai multe ori copil, nici o altă impresie n-a crescut ca aceasta, hrănită de reveneala copilăriei. E o avere a sufletului meu această simţire şi din răzoarele amintirilor ca pe o floare o culeg şi o pun pe mâinile încrucişate ale Dascălului, pentru că el a semănat-o.
Muzica bisericească în cei dintâi ani de seminar ne-a plăcut mai mult decât — greşit zisă — muzică vocală. Astăzi fac socoteală că aceasta s-a datorat nu numai miresmei de mister pe care mintea copilului o desprinde din tot ce este în legătură cu Biserica, dar şi pentru faptul că profesorul era Popescu-Pasărea. Aveam şi la muzica vocală ca profesor pe tânărul Ionel Brătianu, ale cărui coarde de simţire vibrau parcă până şi la adierea parfumului de viorele, dar Popescu-Pasărea era altfel. Când solfegiam textele bisericeşti, ne însoţea cu vioara. Nu l-am auzit niciodată cântând decât ceea ce învăţam, iar la început nu scotea decât sunetele de acordare a viorii.
Eram însă toţi încredinţaţi că este un mare viorist. Nu doar că era, dar fiinţa lui radia pentru noi încredinţări prielnice închipuirii. Ca profesor, era întâi de toate armonios ca ţinută. N-a băgat nimeni de seamă că a schimbat vreodată hainele, pălăria sau ghetele, care la el aveau darul de a rămâne totdeauna noi. Ne plăcea cum vorbea. Cumpănit şi muzical. Era frumos şi păşea măsurat ca ceasornicul Noi, copiii, descopeream la profesori toate ticurile şi defectele. „Pasărea” nu le avea.
Mai târziu am aflat că este şi cântăreţ la biserică. Pentru noi, seminariştii, ca pentru toată opinia publică de atunci, „ţârcovnicul” era cel care purta desaga ironiilor. N-a ştirbit acest lucru cu nimic prestigiul profesorului nostru. Personal aveam o mare dorinţă să mă duc să-l aud la biserică. Nu l-am auzit. Pe răbojul preţuirii noastre, între toţi profesorii, deşi el era numai profesor de muzică (cum ziceam atunci cu subînţeles peiorativ), Popescu-Pasărea avea o crestătură adâncă.
În cursul superior, „muzica vocală” ni se părea mai modernă. Polifonia ne câştigase desăvârşit. Doar greutatea profesorului dacă mai ţinea cumpăna. Severitatea lui, cunoscută de toţi elevii, consta numai din seriozitate şi din reflexiuni amare când munca noastră era sub aşteptările sale, încolo, iubire şi prietenie distantă. Niciodată mai târziu n-am putut observa o cât de estompată dâră din fireştile raporturi de fost profesor faţă de un fost elev.
Distincţia era una din însuşirile constitutive ale fiinţei sale. În largul vieţii, gama în care stau notat raporturile noastre a fost, cu oricât de variate sunete, aceeaşi şi tonalitatea sentimentelor reciproce n-a variat decât în adâncime. Au fost momente când am considerat utilitatea notaţiei psaltice ca un anacronism. Şi-mi fundamentam credinţa pe socotinţe temeinice. Pe de-o parte muzica bisericească nu progresa, iar timpul cât se studia muzica cealaltă era neîndestulător pentru urmărirea progresului său. Credeam că dificultăţile de traducere în notaţia liniară a specificului muzicii bisericeşti erau numai pretexte formale, pentru acoperirea realităţii pe care de fapt n-o constituia decât habitudinea. Muzica bisericească mai avea reprezentanţi, dar care nu-şi notau deloc prezenţa pe plan de opinie publică, ostilă, vădit ostilă afectivităţii tradiţionale.
Ion Popescu-Pasărea rămânea ca singur stegar pe poziţia, pe baricada muzicii bisericeşti. Atmosfera neprielnică muzicei bisericeşti, ca şi oricărei trăiri active a tradiţiei la începutul acestui veac cred că a făcut presiuni şi asupra sufletului lui Popescu Pasărea. Căci deşi iubit în şcoală şi preţuit pentru toate însuşirile, dar mai cu seamă pentru priceperea muzicii şi glasul său îngeresc, n-a pornit spre facultatea de teologie, ci spre cea de drept.
Pentru pofta lumii s-a înscris în barou, dar firea şi mirul l-au readus la matca cea adevărată. Şi-a ales drumul cel mai greu, căci și-a legat viaţa de muzica bisericească, care sbârnâia displăcut în urechile unei culturi false, iar pe plan social, de soarta cântăreţilor. Pe plan cultural a reuşit să coboare în suflete încredinţarea că dacă muzica în general este scara lui Iacob pe care îngerii se suie şi se coboară, muzica bisericească a fost aceea pe care neamul nostru şi-a trimis spre cer nădejdile lui şi pe care s-au pogorât în inimile obidite binecuvântările lui Dumnezeu.
Muzica bisericească este muzica bisericii răsăritene, dar neamul nostru, prin aleşii săi, între care a fost şi Ion Popescu-Pasărea, şi-a pus peceţile lui de gând şi de simţire.
Pe plan social, prin el şi numai prin el cântăreţii au devenit un corp social. A trebuit în această grea sarcină pe care de bună voie şi-o luase pe umeri înţelepciunea şi neasemuita delicateţe a lui pentru ca revendicările drepte ale cântăreţilor să nu se alimenteze din resentimente şi invective. Nu cunosc vreun alt corp constituit de slujbaşi ai obştii române şi creştine care înlăuntrul frământărilor să fi pus mai mult accentul pe nevoia de cultură.
Nu întâmplător frumoasa revistă a cântăreţilor purta titlul “Cultura”. Şi dacă aceasta onorează pe Asociaţia Cântăreţilor, ea cinsteşte întâi de toate pe însuşi mentorul acestei directive. Diagonala vieţii acestui om a fost muzica bisericească, câmpul străduinţelor lui, obştea cântăreţilor, dar tribunele au fost şi strana, şi catedra, şi revista, şi Parlamentul, şi tot cuvântul pe care-l grăia şi toate darurile cu care l-a împodobit Dumnezeu: sănătatea, delicateţea, talentul, munca, cultura, cinstea, unitatea, caracterul şi tot conţinutul noţiunii de om adevărat”.
*** Econ. Gh. Comana, Universul, 3 mai 1943
