Ho Chi Minh, liderul comunist din Hanoi

Liderul comunist vietnamez Ho Chi Minh, al cărui nume real a fost Nguyen Sinh Cung, s-a născut pe 19 mai 1890 în satul Hoàng Trù, aflat într-o provincie din Vietnamul Central. În copilărie, Cung (Ho) a studiat confucianismul cu tatăl său, profesorul Nguyễn Sinh Sắc, care a devenit mai târziu magistrat imperial în micul district Binh Khe (Qui Nhơn).

Bărbatul a fost însă sancționat pentru abuz de putere după ce decisese ca o persoană să primească 102 lovituri de baston, iar după acel moment Sinh Sắc a refuzat orice slujbă în sistemul administrativ, considerându-i pe francezi, care controlau puterea în țară, adversarii săi personali. Din cauza acestor evenimente, micul Thành (Ho) a preluat aversiunea familiei față de coloniști și, cu toate că a primit o educație franceză, a început să se manifeste ca un opozant al regimului.

Devenit anti-colonialist activ, tânărul a emigrat mai întâi în America, iar în 1917 a ajuns la Paris, unde a aderat la Partidul Socialist. La scurt timp Ho a fost expulzat din Franța și a plecat la Moscova, unde a început să colaboreze cu Partidul Comunist, în anii ‘20 a fost jurnalist, a înființat mai multe ziare în care critica guvernul colonial din Indochina și susținea, prin articolele sale, propaganda comunistă.

În 1930, a fondat Partidul Comunist Indochinez, iar în 1941 a înființat Viet-Minh, Frontul de Independență a Vietnamului, devenind, în 1946, președintele Republicii Populare Vietnam și mai târziu susținător activ al  luptătorilor Viet-Cong în războiul dintre Statele Unite și Vietnamul de Sud.

Pe lângă cariera de politician, Ho Chi Minh a fost scriitor, jurnalist și poet, cunoștea din copilărie chineza clasică, și, pentru că s-a aflat în exil timp de aproape 30 de ani, vorbea fluent franceza, engleza, rusa, cantoneza și mandarina, pe lângă limba maternă, vietnameza. Mai târziu, în vizitele oficiale de stat pe care le-a făcut în Uniunea Sovietică și China, vorbea cu liderii comuniști ai celor două state fără interpreți.

În calitate de președinte al Vietnamului, a organizat recepții oficiale la Palatul Prezidențial din Hanoi, dar nu a locuit niciodată acolo. Ho a ordonat construirea unei case în partea din spate a palatului, unde se retrăgea pentru a se relaxa, pasiunile lui fiind cititul, grădinăritul și acvaristica.

Viața personală a liderului vietnamez a fost mult timp învăluită în mister. Se pare că în octombrie 1926 s-a căsătorit cu o anume Zeng Xueming, dar mariajul a durat mai puțin de un an. Istoricul Peter Neville susține că Ho voia să o implice pe Zeng în mișcarea comunistă, însă  ea era complet dezinteresată de luptele politice.

În 1927, când bărbatul a fost nevoit să plece în exil în Hong Kong, relația cu Zeng s-ar fi încheiat. Se pare că în acea perioadă s-a îndrăgostit de Nguyễn Thị Minh Khai, o revoluționară vietnameză care îi era secretară și asistentă personală, și, deși era căsătorit din punct de vedere legal cu Zeng, s-a adresat Biroului vietnamez din Orientul Îndepărtat pentru a cere aprobare pentru a se recăsători cu Minh Khai. Totuși, mariajul nu a putut avea loc, deoarece femeia a fost reținută de autoritățile britanice în aprilie 1931.

Ho Chi Minh a murit de insuficiență cardiacă în casa sa din Hanoi în dimineața zilei de 2 septembrie 1969, la vârsta de 79 de ani. Trupul i-a fost îmbălsămat și este și astăzi expus într-un mausoleu din Piața Ba Đình din Hanoi, în ciuda dorinței lui de a fi incinerat.

Guvernul a anunțat moartea lui Ho pe 3 septembrie, decretând o săptămână de doliu național în Vietnamul de Nord, între 4 și 11 septembrie 1969. La înmormântare au participat aproximativ 250.000 de persoane, printre care oficiali din 40 de țări, România fiind reprezentată de Ion Gheorghe Maurer, ministrul afacerilor externe. În timpul perioadei de doliu, Vietnamul de Nord a primit peste 22.000 de scrisori de condoleanțe din 110 țări din întreaga lume.

S-a spus că, după ceremonia oficială, trupul fostului președinte a fost ascuns și apoi transportat într-o lungă procesiune prin pădurile vietnameze, într-un sicriu special proiectat, până când a fost gata mausoleul din Hanoi.

Puterea politică a fost preluată de o “conducere colectivă” compusă din mai mulți miniștri și lideri militari, iar în timpul campaniei finale din Vietnamul de Nord se pare că soldații cântau o melodie a compozitorului Huy Thuc: “Încă mărșăluiești cu noi, unchiule Ho”.

De altfel, în aprilie 1975, în timpul căderii Saigonului, mai multe tancuri vietnameze afișau aceleași cuvinte pe bannere uriașe. A doua zi după încheierea bătăliei, pe 1 mai, jurnalistul australian Denis Warner a povestit: “Când nord-vietnamezii au mărșăluit ieri în Saigon, au fost conduși de un bărbat care nu era acolo”.