Puține cărți au avut destinul fericit al “Artei conversației”, puține scriitoare și-au sedus atât de fulgerător, dar și atât de temeinic cititorii precum a făcut-o Ileana Vulpescu. Cartea, apărută în anul 1980, a circulat, chiar și după apariția ediției a doua, din mână în mână, împrumutată printre prieteni, iar la biblioteci se afla pe lista lungă de așteptare.
Autoarea a stârnit un interes la fel de mare ca și romanul, despre ea neștiindu-se prea multe lucruri până la acel răsunător succes literar. Ileana Vulpescu se află însă la a treia carte — prima fiind “Ș.a.m.d.” (apărută în 1969), cealaltă, “Rămas bun” (în 1975). Cine este Ileana Vulpescu? se întrebau cititorii, e cumva medic de profesie (precum eroina romanului), de vreme ce cunoaște atât de bine lumea medicilor, sau are cumva cartea un caracter autobiografic, de vreme ce descrie atât de bine lumea scriitorilor?
Născută pe 21 mai 1932 la Bratovoeşti, în judeţul Dolj, a urmat la Craiova Liceul „Elena Cuza” şi apoi, la Bucureşti, Facultatea de Filologie. După absolvire, a fost documentaristă şi cercetător ştiinţific la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, Departamentul Lexicografie şi lexicologie, colaborând la realizarea Dicţionarului limbii române şi a Dicţionarului explicativ al limbii române.
Scriitoarea mărturisea într-un interviu din 1982 acordat revistei Femeia: «Am fost copil singur la mama. Tata a murit când aveam doi ani. Am crescut la marginea unui sat din Oltenia, departe de orice vecini. În clasa a treia de liceu, m-am îmbolnăvit de tuberculoză și a trebuit să mă retrag de la școală. Peste doi ani aveam să stau cincisprezece luni in ghips. Boala-mi dădea timp să mă gândesc, să citesc, s-ascult muzică, începeam să mă uit cu alți ochi la lume… Am cunoscut de copil oameni amărâți, oameni nenorociți. Ei și boala m-au învățat câteva lucruri esențiale: să deosebesc necazul de nenorocire, să nu mă supăr pe oameni pentru soarta mea, să n-am vanități și să-mi păstrez firea în fața adversităților de orice fel.
Aș fi dorit să fac medicina, dar în 1953 am intrat la Facultatea de filologie a Universității din București, la secția de limbă franceză. Și am început să scriu din anul întâi de facultate… Știți care-i visul meu? Ca fiecare carte pe care o scriu să poarte doar marca ei însăși — sub care eu să nu mă văd deloc, să fiu cât mai implicit implicată. Însă cât mai puțin implicabilă într-o carte a mea. Atunci aș considera că mă depășesc cu fiecare dintre ele…” (Almanahul Femeia, 1982)
Ileana Vulpescu s-a căsătorit în 1958 cu scriitorul Romulus Vulpescu. Cei doi au locuit, mărturisea ea după 1990, timp de zece ani împreună cu socrii, trecând tânărul cuplu prin camera părinţilor la bucătărie, iar ei prin camera lor, la baie. Din 1962 până în 1969, a publicat numai traduceri, pentru că, peste tot unde se ducea cu câte o nuvelă, era respinsă sub motivul că nu era destul de realist-socialistă. A tălmăcit în limba română volumele lui Maurois, Simone de Beauvoir, Vollard, Juan Ramón Jiménez, Samuel Pepys, Rabelais şi Alphonse Daudet, Francois Nourissier şi Michel Tournier, apoi a tradus în limba franceză cărți ale scriitorilor români, dintre care culegerea bilingvă de “Poezii şi poeme” a lui Geo Bogza i-a fost cea mai dragă…
A urmat apoi “Arta conversației”, despre care poetul și criticul literar Emil Manu scria: “Ileana Vulpescu realizează prin Sânziana Hangan unul din cele mai bune personaje feminine din literatura română de azi. Doctoriţa Hangan trăieşte, dincolo de dramele biografiei, o dramă a conştiinţei care devine un laitmotiv al cărţii: „E-atâta rutină pe lume şi atât de puţin adevăr!”. Dar nu numai afirmarea adevărului e o datorie a omului, ci şi lupta pentru impunerea acestui miracol „puţin rar”. Şi lupta se duce în interior, în istovitoarele ore de întrebări fără răspuns imediat, în monoloage devorante…”
Ioana, unica fiică a soților Vulpescu, absolventă de Regie, a murit la doar 41 de ani, în 2012. După doar o lună s-a stins și soțul scriitoarei. Doamna Ileana Vulpescu a încetat din viață la vârsta de 89 de ani, pe 12 mai 2021.
Volume publicate:
Ș.a.m.d.; București, Editura pentru Literatură, 1969;
Rămas-bun (roman), București, Editura Cartea Românească, 1975;
Arta conversației, București, Editura Cartea Românească, 1980;
Candidații la fericire (proze), București, 1983;
Sărută pământul acesta (roman), București, 1987;
Rămas-bun casei părintești (roman), București, 1990;
Carnetul din port-hart (roman), București, 1996;
Arta compromisului (roman), Editura Tempus, Ploiești, 2002;
De-amor, de-amar, de inimă albastră, Ploiești, 2005;
Viață, viață, legată cu ață (roman), Ploiești, 2007;
Pe apa sâmbetei (roman), Ploiești, 2009;
Notă informativă bătută la mașină (roman), Ploiești, 2011;
Noi, doamna doctor, când o să murim? (roman), Ploiești, 2012;
Preludiu (roman), Ploiești, 2017.
