HomeOameni care au intrat în istorieHollywood clasicKatharine Hepburn, zeița de la Hollywood (galerie foto)

Katharine Hepburn, zeița de la Hollywood (galerie foto)

Katharine Hepburn
DS TW

„Toate actrițele din lume o priveau cu reverență și cu gândul: «Oh, Doamne, numai de-aș putea fi ca ea»”, spunea Elizabeth Taylor când a aflat vestea dispariției uneia dintre cele mai strălucitoare și longevive stele ale cinematografului american, Katharine Hepburn.

Născută pe 12 mai 1907 în Old Saybrook, Conneticut, Katharine a fost fiica unui medic urolog și a unei avocate, militantă pentru dreptul la vot al femeilor, părinții fiind cei care i-au insuflat gustul libertății și pasiunea pentru cinematografie.
I s-a spus “Aroganta Katharine”, a fost adorată de spectatori și răsfățată de regizorii și producătorii de la Hollywood, a jucat în peste 50 de filme, a excelat în teatru, pe Broadway, și a avut parteneri celebri în epocă. Cary Grant, Humphrey Bogart sau John Wayne sunt numai trei dintre actorii alături de care a apărut pe platourile de filmare.

carturesti.ro

Numele ei a rămas însă legat de cel al lui Spencer Tracy, cu care a realizat nouă filme și alături de care a trăit 27 de ani.

Înainte de a-l întâlni era deja recunoscută ca actriță și fusese căsătorită timp de patru ani cu un coleg de la universitate, Ludlow Ogden Smith.
Primul Oscar îl obținuse în 1933, pentru rolul unei starlete dornice de afirmare în pelicula “Morning Glory”. Aveau să urmeze încă trei: în 1967, pentru rolul din „Ghici cine vine la cină“, în 1968, pentru „Leul în iarnă“ și în 1981 pentru „Casa de pe lac“.

Cel de al doilea Oscar a fost umbrit de moartea lui Spencer Tracy (10 iunie 1967), la numai două săptămâni după terminarea turnării filmului.

Cei doi jucaseră pentru prima dată împreună în 1941, în „Femeia anului“, producția regizorului George Steven, moment care a constituit și începutul legăturii lor de dragoste ce a durat până la moartea actorului. Au avut o relație tumultuoasă, dificilă, marcată de faptul că el nu a divorțat de soția sa, Louise, cu care avea doi copii (primul băiat, John, era complet surd) și de crizele periodice prin care Tracy trecea pe fondul consumului excesiv de alcool.

fashiondays.ro

De la primul ei film, “A Bill of Divorcement“, din 1932, în care a jucat alături de John Barrymore, până la ultimul, „Love Affair“ (1991), în care a apărut alături de Waren Beatty, Katharine Hepburn, care era doctor în psihologie, și-a păstrat personalitatea puternică, ținuta elegantă, stilul nonoconformist și faima unei excelente actriţe cu un caracter imposibil.

Se povesteşte că, jucând cu John Barrymore, acesta, exasperat de îndărătnicia ei în a nu face decât ceea ce vrea, i-a dat un sfat prietenesc: «Katharine, încearcă şi reintră în pielea ta». La care i s-a răspuns prompt, parafrazând vorbele nu mai puţin celebrei Sarah Bernhardt: «Nu pot, nu mai am loc».

Katharine Hepburn

“Am ajuns vedetă înainte să ştiu ce înseamnă să fii vedetă. Atunci, nu am avut încotro şi a trebuit să învăţ cum să mă port ca o vedetă. Primul lucru pe care trebuie să-l deprinzi este ca nimeni, niciodată, să nu-şi dea seama cât îţi este de frică. Trebuie să pari întotdeauna stăpân pe tine. Să pari doar. Chiar dacă în sufletul tău mori de spaimă, sunt o mulțime de trucuri pe care le poți învăț pentru a te stăpâni”, mărturisea Katharine Hepburn într-un interviu din 1974.

“Cred că fiecare dintre noi venim din locul unde ne-am născut în marile oraşe cu o anume zestre de calităţi. Aceste calităţi nu durează însă o veşnicie. Când pentru prima dată ajungi la oraş şi iei contact cu o altă lume, fiecare vrea să ţi le cumpere; tu trebuie să fii însă foarte zgârcit cu zestrea ta, să gândeşti bine cui, cât şi ce vinzi. Altfel te poţi trezi într-o zi că bagajele tale s-au golit şi că nu mai ai cu ce să le umpli la loc; şi că inocenţa ta sau cea pe care credeai că o are lumea nu mai există şi nu ai cu ce să le înlocuieşti. Am rămas până astăzi legată de locul unde m-am născut. Pot spune că încă mai trăiesc acolo. De acolo am pornit şi acolo vreau să fiu îngropată. Gândul ăsta îmi dă putere. Majoritatea oamenilor își taie rădăcinile. Dar eu am încă rădăcinile puternic înfipte în pământul unde m-am născut. Acest sentiment se întâlnește foarte rar în lumea noastră, a actorilor.

Katharine Hepburn

Am debutat cu George Cukor. Era în 1932 când am jucat în «Legea divorţului». Aveam un rol bun. Kit Cornell l-a jucat şi a urcat pe firmamentul stelelor de cinema. Meggie Albanesi l-a jucat şi a ajuns şi ea imediat o stea. Era un rol mare, de o excepţională tensiune tragică.

Pot spune că am avut noroc; am dat patru lovituri într-un singur an. Aşa că mi-am creat de la bun început o platformă solidă pe care mă puteam sprijini: «Legea divorţului», «Cele patru fiice ale doctorului March», «În pragul gloriei» (Premiul «Oscar» şi Premiul «Academy») şi «Christopher Strong». Patru roluri pe care azi le-aş numi de «ingenue cu personalitate» erau ceva mai mult decât să interpretezi o simplă ingenuă, pentru că îţi dădeau prilejul să joci. O mulţime dintre filmele pe care le-am făcut atunci, la început, se lucrau în doar 17 zile sau în maximum patru săptămîni. «În pragul gloriei» a fost făcut în 17 zile. «Cele patru fiice ale doctorului March», în cinci săptămâni şi jumătate. Pe vremea aceea era foarte mult. Era nevoie de o concentrare maximă. Dar să nu credeţi că lucram mai mult decât programul obişnuit. Întotdeauna plecam de pe platou la ora 5 şi jumătate după amiaza. Lowell Sherman, regizorul filmului, se considera epuizat, deşi lucra doar de la 9 dimineaţa la 5 şi jumătate după-amiaza. Acum atmosfera e cu totul alta. Se lucrează lent. Dacă cineva vine să te cheme la telefon, te duci; dacă te întrerupe ca să te întrebe ce vrei să mănânci la cină, tu îi spui: «Stai o clipă să văd meniul». Dar pe vremea când aveai doar trei săptămâni la dispoziţie pentru un film, spuneai: «Dă-l dracului de telefon şi nu-mi pasă ce mănânc…»

“Mary, regina Scoției”… Era în 1936 şi, după atâţia ani, pot spune că a fost un rol mizerabil. Atunci mi-a plăcut să lucrez cu Jack Ford, eram foarte buni prieteni, dar el era la fel de nepotrivit ca regizor pentru acest film pe cât eram eu, ca actriță, pentru rolul reginei Scoției. Mi-ar fi plăcut să o interpretez pe Elisabeth. Ea, da, era un personaj fascinant. Dar Mary mă scotea din sărite.

A urmat o perioadă când am jucat în câteva filme foarte proaste, deși, între timp, ele au devenit clasice. Îmi amintesc, de pildă, de «Sylvia Scarlett». Scriam în jurnalul meu: «Filmul ăsta n-are rost și mă întreb cum de George Cukor nu-şi dă seama de asta».
Aveam un salariu foarte bun şi filmările duraseră o grămadă de timp. Rolul meu era important. Cred că filmul a costat cam un milion de dolari şi până la urmă nu a putut scoate mai mult de jumătate de milion de dolari, aşa că pierderea a fost substanţială. La premieră stăteam alături de Nathalie Paley, care avea și ea un rol în film. Erau câteva lucruri pe care noi le socotisem foarte nostime la filmare. La un moment dat îmi tundeam părul și interpretam un băiat. Era și o echipă talentată; Cary Grant, Jeddy Gwenn și cu mine eram trei vagabonzi rătăcind prin lume. Dar la premieră, când filmul a început să ruleze și eu aveam prima replică caraghioasă, nimeni n-a râs. Nathalie m-a întrebat: „Ascultă Kate, de ce nu râde nimeni?” Eu i-am răspuns: „Pentru că nu se distrează”.

În sfârșit, apăream într-un prim-plin enorm recitind, în întregime, un poem de Edna St. Vincent Millay. În acel moment, grupuri, grupuri de oameni s-au ridicat și au părăsit sala. M-am retras la toaletă fără să dau mâna cu nimeni, evitând orice comentariu. Acolo am întâlnit o femeie care se uita plictisită în tavan.

Am întrebat-o, surâzător: „Te-a făcut praf filmul ăsta?“ S-a uitat la mine. Nici măcar nu s-a ostenit să-mi răspundă. În seara aceea ne-am dus cu toţii acasă la George Cukor să bem un pahar cu producătorul Pandro Borman. Într-un fel, ne socoteam vinovaţi faţă de el; ca să îndreptăm lucrurile, ne-am simţit obligaţi să-i promitem că vom face un alt film pentru ei, pe gratis. Dar Pandro, dându-şi seama că dezastrul era evident, ne-a răspuns: „Nu vreau să mai fac niciun film cu vreunul din voi”.

Katharine Hepburn
Katharine Hepburn

Cariera mea părea să se apropie de sfârșit. Nu mai găseam de lucru nici cât să câştig un ban pentru un cornet de seminţe. Făcusem o mulţime de filme proaste şi pur şi simplu nimeni nu-mi propunea nici un contract. Aşa că, atunci când m-am întors la New York şi mi s-a dat să joc piesa „Philaldephia Story”, l-am rugat pe autor, Phil Barett, să schimbe începutul rolului pe care mi-l destinase şi care avea o intrare senzaţională. Simţeam că n-am să rezist şi am să mor. L-am rugat să-mi scrie o scenă plictisitoare, care să mă arate meschină şi răutăcioasă, aşa cum mă ştia publicul, ca nu cumva să aibă impresia că vreau să-l trag pe sfoară. Doream să fiu la fel de antipatică cum se obișnuise el să mă vadă. Autorul m-a ascultat, îmi făceam intrarea în scenă arțăgoasă, făcând scandal pentru un cadou de nuntă și apoi plecam. Erick Charell era în sală. La sfârșit a venit să mă vadă și mi-a spus că i-a fost teribil de frică, pentru că ştia că apariţia aceasta era foarte importantă pentru mine: „Dar tu ai intrat şi parcă ai scuipat pe toată lumea în faţă, pe urmă ai părăsit scena şi mi-am zis: Bravo, Kate, eşti la fel de dispreţuitoare şi de tăioasă ca întotdeauna!”

Câteodată este foarte periculos să ştii că publicul te iubeşte, pentru că vrei atunci să fii şi mai cuceritoare şi, încet, încet, te laşi furată de această concesie şi te simţi obligată să fii şi mai firească şi iată cum şi din firesc se poate naşte un fel de manierism….

Îmi place să fac lumea să râdă. Îmi place ca persoana mea să se afle în centrul interesului. Îmi place să-i fac pe toţi să se ocupe de mine, pentru că atunci când eşti preocupat, viaţa ţi se pare mai uşoară. În asta constă şi bucuria de a citi sau de a merge cu bicicleta, la Wimbledon Common de pildă, unde din sută-n sută de metri e scris: „Interzis să mergi cu bicicleta”. (Acum, în Londra, doar în cimitire mai ai dreptul să mergi cu bicicleta. Până acum am fost dată afară din cel puţin patru parcuri.)

Am o fire fericită. Şi mi-a fost de mare ajutor. Aşa am fost educată de când eram copil. Dacă tata spunea: „De ce ai o privire atât de acră?” și eu îi răspundeam că mă simt prost, el riposta: „Du-te în odaia ta şi stai acolo până îţi trece, ca să nu indispui toată lumea cu mutra asta!” Aşa am fost eu crescută. Astăzi, o mulţime de oameni, de toate vârstele, se simt singuri, părăsiţi, neînţeleşi. Dacă teatrul poate să-i ajute să se identifice cu ei înşişi, să le aducă o rază de speranţă, să-i facă să tindă spre înălţimi, atunci cred că actorul şi-a atins menirea. E fantastic să spui fiecăruia: „Și tu poţi face ca mine”, „Totul e posibil dacă vrei!”

Întotdeauna m-au fascinat acele caractere care la început păreau înfrânte, iar apoi, dintr-o dată, se regăseau. Niciodată nu m-am împăcat cu oamenii care spun că e inutil să speri, să muncești sau să realizezi ceva dacă tot ai să mori într-o zi. Este o mentalitate depresivă şi greşită. Este un fel cu totul greşit de a gândi şi de a trăi. În acelaşi timp este o mentalitate la îndemâna celor care trăiesc astăzi în ciudata noastră civilizaţie care, pe măsură ce se modernizează, devine tot mai dificilă, pune din ce în ce mai multe probleme, e bântuită de tot mai multe crize. Viaţa e totuşi un dar nepreţuit, şi cred că deseori nu izbutim pentru că, de fapt, suntem nişte răsfăţaţi şi nu ştim prea bine ceea ce trebuie să vrem şi ceea ce trebuie să facem. Cred că lecţiile de viaţă din moşi-strămoşi sunt mai sănătoase şi nu trebuie să le uităm!”

*** interviu preluat din ziarul “Times”, 1974

Marea actriță s-a stins din viață la vârsta de 96 de ani, pe 29 iunie 2003, după ce suferise timp de mai mulți ani de boala Parkinson.

Katharine Hepburn
DS TW
No comments

leave a comment