HomeVizionariiPictori și sculptoriIon Andreescu, delicatul pictor al iarmaroacelor și al periferiei

Ion Andreescu, delicatul pictor al iarmaroacelor și al periferiei

Ion Andreescu
DS TW

Ion Andreescu s-a născut la Bucureşti, într-o zi geroasă, pe 15 februarie 1850, într-o familie de negustori cu oarecare stare ce locuia la periferia orașului. În copilărie a fost plăpând şi bolnăvicios, dar înclinat spre studiu și deosebit de conștiincios, a urmat şcoala particulară a unui oarecare Andreas Apostolatos şi mai târziu liceul înființat de Gheorghe Lazăr, iar în 1868 s-a înscris la cursurile Şcolii de Arte Frumoase pe care le-a absolvit înainte de termen, la vârsta de 22 de ani.

“Era un temperament tăcut şi trist, înclinat către izolare şi preocupat de ciudate reverii care îl absorbeau până la uitarea de sine. Părea detaşat de viaţă şi de ai săi, cu toată duioşia şi delicateţea pe care le arăta tuturor”, arată mărturiile epocii.

La optsprezece ani se izolase de familie. Locuia singur la Hotelul Frascati, unde şi-a petrecut anii de student la Belle-Arte. Se înscrisese în şcoala de curând înfiinţată şi era unul dintre cei mai sârguincioşi elevi. Ştia carte mai multă decât colegii săi şi audia toate cursurile, şi cele practice, şi cele teoretice, avându-i profesori pe Aman pentru pictură şi desen, pe C. I. Stăncescu, pentru estetică şi istoria artelor, pe Alecu Orăscu, pentru perspectivă, şi pe d-rul Al. Marcovici pentru anatomie.

Ion Andreescu

“Era tăcut şi serios, plin de sfială şi neîncredere în sine, cum îl descrie profesorul său, Stăncescu, şi, cu toate marile calităţi ascunse în el, avea să se mulţumească a exersa în tot timpul şcolii numai la desen, fără a îndrăzni măcar să mărturisească cuiva dorinţa lui de a ajunge pictor”. Părea, pentru oricine îl cunoştea, pentru profesorii săi chiar, care, cu excepţia lui Stăncescu, nici nu i-au dat vreo atenţie deosebită, un temperament preocupat mai degrabă de a cunoaşte decât de a crea el însuşi şi predispus a se refugia curând în obscuritate şi anonimat.

În 1872, la vârsta de 22 de ani, a obținut un banal post de maestru de desen şi caligrafie la Buzău, nu atinsese încă penelul de pictor şi nici nu părea decis să o facă, dar în cei câțiva ani petrecuți aici a început să picteze periferiile sărace şi triste ale oraşului, diverse iarmaroace și colţuri de crâng, operele sale intrând în diverse colecții private.

În 1879, ajutat de câțiva prieteni, Andreescu a plecat la Paris să-şi desăvârşească educaţia artistică, s-a înscris la Academia Julien şi s-a împrietenit cu artiştii grupaţi în jurul şcolii de la Barbizon.

În 1881, boala de care suferea, tuberculoza, l-a obligat să se înapoieze în ţară. Pictorul a organizat o expoziţie într-o sală construită în curtea bisericii Stavropoleos, iar cele treizeci de pânze pe care le-a prezentat au fost primite cu elogii, stabilindu-i reputaţia de peisagist. Pe 22 octombrie 1882, la vârsta de treizeci şi unu de ani, în pragul maturităţii stilistice, Ion Andreescu a fost răpus de ftizie.

În 1889, la câţiva ani după moartea lui, un articol al lui Delavrancea, apărut în ” Revista Nouă “, vorbea pentru întâia oară cu entuziasm despre artistul care îşi sfârşise cariera pe un pat de suferinţe, în mizerie şi aproape necunoscut.

“Cine în Salonul din ăst timp, scria Delavrancea, a văzut “Pădurea de fagi”, rău aşezată, prea sus, într-o lumină falsă şi înconjurată de copilării insuportabile, cine a văzut această pădure de Ion Andreescu, desigur s-a convins că autorul acestui metru pătrat de pictură a fost un artist, un poet şi un filozof”.

Articolul insista asupra talentului excepţional al lui Andreescu, peisagist şi pictor de flori: “La acest artist, nu mai e vorba de desen şi de culoare, de corectitudine şi energie, de sinceritate şi adevăr, ci e vorba de intenţiunea de geniu pe care numai artiştii excepţionali o pot avea “.

Delavrancea continua: “În faţa peisajelor lui, vezi natura vie şi mare, şi aici e un punct care îl deosebeşte de fermecătorul nostru maestru Grigorescu. Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu e splendoare născută, la Andreescu se preface în simplu, energic şi suculent. La Grigorescu, bogăţia aparentă te răpeşte fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te pune pe gânduri şi te convinge, te face să înţelegi şi de aceea să admiri fără regret şi fără reticenţă, căci picturile lui sunt nişte rezumate limpezi ale esenţialului din natură”.

Ion Andreescu

Despre Ion Andreescu, spre deosebire de ceilalţi pictori români din secolul al XIX-lea, s-a scris mai puţin. Informații cu privire la activitatea lui din septembrie 1872, când s-a stabilit ca profesor de caligrafie şi desen la Buzău, până în 1879, când a plecat în Franţa, au fost aduse de cercetătorul Ion Şt. Moldoveanu: “Andreescu era un tânăr cu vederi largi. Ţinea la interesele generale ale şcolii şi ştia să aprecieze valoarea oamenilor ei. Prin priceperea şi pasiunea care au rămas neşterse din amintirea elevilor săi, îi făcea pe fiii de ţărani să înţeleagă folosul practic al acestui studiu (desenul ethnic) şi al scrisului frumos”.

În articolul său “Date noi despre Ion Andreescu”, Moldoveanu precizează, pe baza unor date verificate, locul exact, durata şi rostul economic al bâlciurilor ce se ţineau la Buzău şi în împrejurimi, în perioada în care Andreescu a locuit şi a lucrat în oraşul de provincie:

“Este ştiut că la Salonul din 1879, Andreescu — abia sosit la Paris — a fost admis cu două lucrări, aduse cu el din România: “Începutul primăverii” și “Bâlci în România”. Analizând tabloul cunoscut sub numele “Bâlciul Drăgaica”, cercetătorul ajunge la concluzia că acest tablou nu poate reprezenta decât bâlciul Drăgaica din Buzău, “târg renumit pe care Andreescu îl avea în fiecare an în faţa ochilor săi, în câmpia liberă de la marginea de sud-vest a oraşului, timp de câteva săptămâni”.

Ion Andreescu

Din acelaşi studiu aflăm: “În vacanţa de vară din 1873, Andreescu, îndepărtându-se de oraş, a pornit-o în carul cu boi, “cu imaginea pânzelor lui Grigorescu în minte”, în munţii Buzăului, şi că, pe urmele lui Al. Odobescu, a urcat până la Bisoca, cunoscută din paginile lucrării “Pseudokinegheticos”. În verile următoare, în 1874 şi 1875, a pornit-o în sus pe Valea Buzăului către Ruşavăţ, sat aşezat “în cea mai pitorească depresiune subcarpatică — luncă largă între Cislău şi Rusavăţ, lunca Cislăului acoperită de crivină bogată în plopi, sălcii, arini, plutaşi, răchite…

Trecerea lui Andreescu prin aceste locuri a fost consemnată în caietul său de schiţe în care, succint şi esenţial, prinde şi redă ţăranii, colibele lor de nuiele şi caii mărunţi de munte. Tot din această călătorie a rămas şi acuarela “Poieniţa de la Ruşavăţ”.

În anotimpuri mai puţin prielnice călătoriilor îndelungate, Andreescu, reţinut de obligaţiile didactice, găsea la marginea oraşului Buzău “în colibele sărăcăcioase şi în oamenii care trăiau în ele” tematica unei bune părţi a operii lui. Tot la apus de oraş se-ntinde vestitul “Crâng” de stejari, devenit de la început una din temele cele mai scumpe şi mai rodnice în creaţia lui Andreescu; aici a studiat el prima dată şi cu efect fizionomia copacului şi a pădurii văzută sub podoaba verii, desfrunzită sau sub zăpadă”.

Surse:

Ion Şt. Moldoveanu, Date noi despre Ion Andreescu, Studii şi cercetări de Istoria Artei, 1958

Daniel Popescu, Steaua, 1959

DS TW
Latest comments

leave a comment