Născut într-o zi geroasă de 15 februarie 1850, într-o familie de negustori ce locuia la periferia orașului, Ion Andreescu a fost un copil plăpând şi bolnăvicios, dar înclinat spre studiu și deosebit de conștiincios.
A urmat şcoala particulară a lui Andreas Apostolatos şi mai târziu liceul înființat de Gheorghe Lazăr, iar în 1868, s-a înscris la cursurile Şcolii de Arte Frumoase, pe care le-a absolvit la vârsta de 22 de ani.
“Era un temperament tăcut şi trist, înclinat către izolare şi preocupat de ciudate reverii care îl absorbeau până la uitarea de sine. Părea detaşat de viaţă şi de ai săi, cu toată duioşia şi delicateţea pe care le arăta tuturor”, arată mărturiile epocii.
La optsprezece ani, se izolase de familie. Locuia singur la Hotelul Frascati, unde şi-a petrecut anii de student la Belle-Arte. Se înscrisese în şcoala de curând înfiinţată şi era unul dintre cei mai sârguincioşi elevi. Ştia carte mai multă decât colegii săi şi audia toate cursurile, şi cele practice, şi cele teoretice, avându-i profesori pe Aman pentru pictură şi desen, pe C. I. Stăncescu, pentru estetică şi istoria artelor, pe Alecu Orăscu, pentru perspectivă, şi pe doctorul Al. Marcovici pentru anatomie.
“Era tăcut şi serios, plin de sfială şi neîncredere în sine, cum îl descrie profesorul său, Stăncescu, şi, cu toate marile calităţi ascunse în el, avea să se mulţumească a exersa în tot timpul şcolii numai la desen, fără a îndrăzni măcar să mărturisească cuiva dorinţa lui de a ajunge pictor”. Părea, pentru oricine îl cunoştea, pentru profesorii săi chiar, care, cu excepţia lui Stăncescu, nici nu i-au dat vreo atenţie deosebită, un temperament preocupat mai degrabă de a cunoaşte decât de a crea el însuşi şi predispus a se refugia curând în obscuritate şi anonimat.
În 1872, la vârsta de 22 de ani, a obținut un banal post de maestru de desen şi caligrafie la Buzău, nu atinsese încă penelul de pictor şi nici nu părea decis să o facă, dar în cei câțiva ani petrecuți aici a început să picteze periferiile sărace şi triste ale oraşului, diverse iarmaroace și colţuri de crâng, operele sale intrând în diverse colecții private.
În 1879, ajutat de câțiva prieteni, Andreescu a plecat la Paris să-şi desăvârşească educaţia artistică, s-a înscris la Academia Julien şi s-a împrietenit cu artiştii grupaţi în jurul şcolii de la Barbizon.
În 1881, boala de care suferea, tuberculoza, l-a obligat să se înapoieze în ţară. Pictorul a organizat o expoziţie într-o sală construită în curtea bisericii Stavropoleos, iar cele treizeci de pânze pe care le-a prezentat au fost primite cu elogii, stabilindu-i reputaţia de peisagist. Pe 22 octombrie 1882, la vârsta de treizeci şi unu de ani, în pragul maturităţii artistice, Ion Andreescu a fost răpus de ftizie.
„Când se întoarse în țară, era deja pe pragul morții. Suferea de o bronșită, zicea el. Boala însă era mai grea decât și-o închipuise; oftica se grăbea să-l răpescă dintre noi tocmai în floarea vârstei și a talentului.
Într-o zi mă dusei să-l văd. Locuia în București, pe Calea Victoriei, la Frascati. Avea un salon în față, — care-i servea și de atelier,—și un cabinet forte mic de culcare. Când intrai înăuntru, m-a înăbușit un miros greu de vopsea și ulei. Abia putui înainta, atât de întuneric făcuse în casă, perdelele de creton de la ferestre erau trase peste tot. Slujnica, care mă introduse, ridică să perdea groasă ce despărțea cabinetul de salon. Cu multă caznă, am zărit pe Andreescu lungit în pat. Mă așezai lângă dânsul și îi luai mâna într-ale mele. Ardea ca focul. Din ajun, căldura nu-l mai slăbise. Vorbea puțin, căci îl îneca tusea.
Ploase vreo două zile de-a rândul. În ziua aceea însă, soarele se milostivi să se arate, și o rază se furișă printre crăpăturile perdelelor și ajunse până la noi. Ea lumină mesciora de la capul patului, lăsând astfel să se vadă bine un buchet de micșunele într-un păhăruț cu apă.
— Bietele flori!, zise atunci Andreescu privindu-le. De ore așteptă să le zugrăvesc, și afurisita de boală nu mă lasă să lucrez. Ia uită-te la ele ce frumuse sunt! De când mai stau în păhăruțul ăsta, și tot nu s-au veștejit.
Le privi multă vreme. Ochii, până aci stinși, i se luminară; fața-i galbenă și veștejită se rumeni ca prin farmec, buzele-i arse de frigurile boalei respirau voluptatea plăcerii ce simțea artistul în minutul acela. Părea că concentrase tot restul de viață ce mai avea în acesta din urmă contemplare. Mă întorsei a doua ori să văd ce mai face. Lucra la un tablou, un efect de noapte prin împrejurimele Bucureștilor. Nu-i plăcea lumina lunei, care era ascunsă pe jumătate între nori. După ce șterse câteva părți și îndreptă altele, să întoarse spre mine:
— Știi că am zugrăvit florile de ieri? E curios! Cum am isprăvit lucrul, s-au veștejit.
Rămăsei multă vreme în fața tabloului care reprezintă florile ce învioraseră în ajun pe artist. Mi se păru că viața întreagă a lui Andreescu trecuse în opera lui de artă.
Andreescu a murit, dar florile lui trăiesc și vor mai trăi încă multă vreme”, scria un prieten la scurt timp după moartea artistului.
În 1889, un articol al lui Delavrancea apărut în „Revista Nouă” vorbea pentru întâia oară cu entuziasm despre pictorul care îşi sfârşise viața în mizerie şi aproape necunoscut.
„Cine în Salonul din ăst timp, scria Delavrancea, a văzut “Pădurea de fagi”, rău aşezată, prea sus, într-o lumină falsă şi înconjurată de copilării insuportabile, cine a văzut această pădure de Ion Andreescu, desigur s-a convins că autorul acestui metru pătrat de pictură a fost un artist, un poet şi un filozof”.
Articolul sublinia talentul excepţional al lui Andreescu ca peisagist şi pictor de flori: „La acest artist, nu mai e vorba de desen şi de culoare, de corectitudine şi energie, de sinceritate şi adevăr, ci e vorba de intenţiunea de geniu pe care numai artiştii excepţionali o pot avea „.
Delavrancea continua: „În faţa peisajelor lui, vezi natura vie şi mare, şi aici e un punct care îl deosebeşte de fermecătorul nostru maestru Grigorescu. Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu e splendoare născută, la Andreescu se preface în simplu, energic şi suculent. La Grigorescu, bogăţia aparentă te răpeşte fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te pune pe gânduri şi te convinge, te face să înţelegi şi de aceea să admiri fără regret şi fără reticenţă, căci picturile lui sunt nişte rezumate limpezi ale esenţialului din natură”.
Despre Ion Andreescu, spre deosebire de ceilalţi pictori români din secolul al XIX-lea, s-a scris mai puţin. Informații cu privire la activitatea lui din septembrie 1872, când s-a stabilit ca profesor de caligrafie şi desen la Buzău, până în 1879, când a plecat în Franţa, au fost aduse de cercetătorul Ion Şt. Moldoveanu: „Andreescu era un tânăr cu vederi largi. Ţinea la interesele generale ale şcolii şi ştia să aprecieze valoarea oamenilor ei. Prin priceperea şi pasiunea care au rămas neşterse din amintirea elevilor săi, îi făcea pe fiii de ţărani să înţeleagă folosul practic al acestui studiu (desenul ethnic) şi al scrisului frumos”.
În articolul său „Date noi despre Ion Andreescu”, Moldoveanu precizează, pe baza unor date verificate, locul exact, durata şi rostul economic al bâlciurilor ce se ţineau la Buzău şi în împrejurimi, în perioada în care Andreescu a locuit şi a lucrat în oraşul de provincie:
“Este ştiut că la Salonul din 1879, Andreescu — abia sosit la Paris — a fost admis cu două lucrări, aduse cu el din România: „Începutul primăverii” și „Bâlci în România”. Analizând tabloul cunoscut sub numele „Bâlciul Drăgaica”, cercetătorul ajunge la concluzia că acest tablou nu poate reprezenta decât bâlciul Drăgaica din Buzău, „târg renumit pe care Andreescu îl avea în fiecare an în faţa ochilor săi, în câmpia liberă de la marginea de sud-vest a oraşului, timp de câteva săptămâni”.
Din acelaşi studiu aflăm: “În vacanţa de vară din 1873, Andreescu, îndepărtându-se de oraş, a pornit-o în carul cu boi, „cu imaginea pânzelor lui Grigorescu în minte”, în munţii Buzăului, şi că, pe urmele lui Al. Odobescu, a urcat până la Bisoca, cunoscută din paginile lucrării “Pseudokinegheticos”. În verile următoare, în 1874 şi 1875, a pornit-o în sus pe Valea Buzăului către Ruşavăţ, sat aşezat „în cea mai pitorească depresiune subcarpatică — luncă largă între Cislău şi Rusavăţ, lunca Cislăului acoperită de crivină bogată în plopi, sălcii, arini, plutaşi, răchite…
Trecerea lui Andreescu prin aceste locuri a fost consemnată în caietul său de schiţe în care, succint şi esenţial, prinde şi redă ţăranii, colibele lor de nuiele şi caii mărunţi de munte. Tot din această călătorie a rămas şi acuarela „Poieniţa de la Ruşavăţ”.
În anotimpuri mai puţin prielnice călătoriilor îndelungate, Andreescu, reţinut de obligaţiile didactice, găsea la marginea oraşului Buzău „în colibele sărăcăcioase şi în oamenii care trăiau în ele” tematica unei bune părţi a operii lui. Tot la apus de oraş se-ntinde vestitul „Crâng” de stejari, devenit de la început una din temele cele mai scumpe şi mai rodnice în creaţia lui Andreescu; aici a studiat el prima dată şi cu efect fizionomia copacului şi a pădurii văzută sub podoaba verii, desfrunzită sau sub zăpadă”.
Surse:
Ion Şt. Moldoveanu, Date noi despre Ion Andreescu, Studii şi cercetări de Istoria Artei, 1958
Daniel Popescu, Steaua, 1959
