Constantin Brâncuși: O clipă afară din timp

“Zilele acestea am stat de vorbă cu un om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Această asemănare s-o luaţi până într-un punct în sens metaforic, însă peste acest punct de delimitare al obişnuitului, al realului, în sensul cel mai propriu, cu putinţă.

Omul acesta pe care căutam să-l cunosc şi să-i vorbesc, a cărui faimă era de mult prezentă înaintea făpturii sale în ţara noastră, a intrat foarte firesc prin uşa răsucită a unui hotel. Am pătruns în camera lui. Aştepta cum aşteaptă destinul, conştient, fiecare întâmplare a clipei şi apariţia mea i s-a părut foarte firească.

Odaia păstra între zidurile ei aceeaşi atmosferă întâlnită fără abatere în toate odăile din hotelurile lumii. Totuşi, omul acesta avea chipul şi înfăţişarea lui Dumnezeu. Aşa cum iconografia ne-a învăţat să privim obrazele nevăzute.

Ştiam că s-a născut între munţii Gorjului, în cătunul Hobiţa. O sămânţă omenească între brazdele munţilor, care a încolţit o viaţă mică să împlinească un destin mare. A umblat patru ani întru ale cărţii, apoi închipuind un fragment sau un reflex mioritic, a mânat mioarele pe coline. Copilăria întâia a fost pârjolită la flăcările unor întâmplări mărunte, dramatice, pentru înţelegerea din acea vârstă.

Pornind pe drumul vieţii, îi atrase destinul sub chipul unui boiangiu din Târgu Jiu şi după ce şi-a colorat degetele în ulcelele cu văpsele, a pornit mai departe, să încerce alte culori, culorile şi senzaţiile care i le întindeau în cale răspântiile zilelor.

În cetatea Banilor, destinul svârli cu banul norocului în văzduh şi de acolo metalul acela simbolic pică pe pământ cu chipul Cezarului spre lumină.

De atunci Constantin Brâncuşi trecu printr-o şcoală de meserii, prin şcoala de Bele-Arte, pornind apoi către Apus, călcând cu pasul zeci de mii de poşte, ţinând în mâini ca nişte frâie firele de argint care se legau la steaua idealului. La Paris ducând un trai hain, trezeşte sub plămada mâinilor făpturile de piatră, de lut şi de lemn, pentru arca unui Dumnezeu al frumosului.

Şi omul care a pornit pe jos, din câmpia Dunării, urcă cele mai înalte trepte în gloria artistică a Parisului.

E foarte greu când stai faţă în faţă cu un om de mare faimă şi când vrei să afli, în durată cât aleargă acul pe ceasornic preţ de un sfert de ceas, tot ce cuprinde viaţă unui artist de talia lui Constantin Brâncuşi, tot ce înseamnă arta lui, tot ce gândeşte el despre artă în general şi, mai ales, când îi priveşti chipul acela încadrat de barbă albă desprinsă dintr-o închipuire bizantină, ochii din copilărie păstraţi mari şi negri şi care, privindu-te, îi ghiceşti adânciţi în alinile lor cu căutătura întoarsă înăuntru.

Ar fi aproape trivială orice întrebare formulată, în felul tehnicei reportericeşti. Sunetul întrebărilor ar avea darul să trezească surâsul sau plictisul în colţul buzelor şi totul ar avea semnificaţia unui târg, al unui interes neguţătoresc.

M-am mulţumit să îngân câteva cuvinte, în care îmi destăinuiam lapidara nepricepere şi motivând vizita, cât mai stângaci, îi priveam mâinile cum răsfoiau un teanc de reproduceri în care stătea imaginea operei sale.

Răspunzând unor vechi întrebări care născuseră în el, Constantin Brâncuşi părea că răspunde celor formulate în gând de mine. Părea că în clipa aceea ajunsese in pragul acelor convingeri:

— Cei vechi aveau un punct de reazăm pentru arta lor, aveau un altar al credinţei, pe care toate erau transfigurate în fumul jertfei.

Frumuseţea sculpturei din antichitate, „Frumosul grec” îşi avea obârşia în prezenţa zeilor în viaţa spirituală a poporului Elin.

(În timp ce maestrul Brâncuşi sfârşea, mă gândii la densul adevăr al spuselor sale, şi îmi veni în minte interpretarea pe care Blaga o dă însuşi stilului monumental gotic, care este o disperată căutare a lui Dumnezeu.)

— Vezi, urmă maestrul Brâncuşi, tot ce se realizează în vremurile noastre nu mai stă sub pecetea credinţei. În iconografie, decadenţa este vizibilă. Unde mai poţi întâlni stilul bizantin sau puritatea liniei şi interpretarea naivă dictată de această căutare a lui Dumnezeu, în icoanele populare.

Arta populară însăşi, ce este altceva decât jocul ţăranului în vreme de răgaz, căutând sub dictatul credinţei, pornit din subconştient, trăsăturile dumnezeirii, în lemnul cioplit cu cuţitul să închipuiască stâlp de pridvor sau de strană bisericească?

(Timid, încercai să aflu unde sfârşeşte acest ev al artei transfigurate prin credinţă).

Cu Evul mediu, cu Renaşterea, cu Michelangelo şi ceilalţi începe decadenţa. Tocmai din această pierdere a reazămului credinţei s-a pierdut echilibrul, acel echilibru, acea corespondenţă cu lumea spirituală.

Ca să creeze din nou în acest spirit, omul ar trebui, fără ca raportul să fie schimbat, să fie Dumnezeu ca să creeze, rege să poruncească opera de artă şi sclav ca s-o execute. Să fie toţi într-o esenţă. Cea mai mare calamitate s-a petrecut când a fost născocit artistul. Ştiu, aceasta poate zdruncina părerile multora, poate pentru evul nostru să fie o afirmaţie absurdă, dar pentru cele spuse înainte, este o întărire. Artistul prea este prezent în operă sau înapoia operei.

Cu aceeaşi ezitare, am încercat să aflu ce înţelege maestrul prin specificul naţional în artă. Fără formule, fără înconjur îmi răspunse ca unui om căruia îi arăţi o cale pierduta:

Raportându-mă la individ, la Eu, avem adesea impresia că fiind într-un punct pe glob, putem fi şi la New-York, precum putem fi şi în Soare. Omul poate cuprinde, deci, în mintea lui, complexitatea şi aceasta pledează pentru universalismul din el. Tot aşa putem fi ai unei ţări, fiind universali în creaţie.

Era un ceas de odihnă, când am venit să-l tulbur pe omul care semăna la chip cu Dumnezeu. Am simţit aceasta după umbra oboselii care-i încomisa obrazul. În durata acelui sfert de ceas, am cules în sinteză problematica, sensul artei sale, fără să mai pot spera să întârziu sub privirea aceea stăpânită, în preajma duhului de seninătate de echilibru superior ce-l stăpânea. Dar am fost fericit când, pornit pe străzi, am simţit urmărindu-mă starea aceea neobişnuită, sentimentul că fusesem în preajma unui om care nu uşurase o mască, o înfăţişare, ci venea de departe, de foarte departe, de sus, de foarte sus”.

*** O clipă afară din timp, Radu Boureanu, România – Capitala, 9 noiembrie 1938