HomeVizionariiScriitoriLa moartea scriitoarei Hortensia Papadat Bengescu

La moartea scriitoarei Hortensia Papadat Bengescu

Hortensia Papadat Bengescu
DS TW

Hortensia Papadat-Bengescu trecuse de treizeci şi cinci de ani când şi-a publicat primele pagini de proză în limba română. Scriitoarea s-a născut la Iveşti, în judeţul Tecuci, pe 8 decembrie 1876. Tatăl ei, Dimitrie Bengescu, era ofiţer dintr-o familie oltenească şi a avansat, trecând prin diferite garnizoane, până la gradul de general. Mama, Zoe Ştefănescu, era moldoveancă.

Copilăria Hortensiei Bengescu nu s-a deosebit de cea a fetelor crescute în pensioanele franceze. În familie, exista o oarecare tradiţie literară. Generalul George Bengescu, fratele lui Dimitrie, a fost un dramaturg cunoscut în anii 1870—90. Exemplul unchiului a trezit, după propriile ei mărturisiri, veleităţile literare ale Hortensiei, dar nu a obținut de la el sprijin în calea spre literatură. După cum ne arată paginile de amintiri inedite ale Hortensiei Papadat Bengescu, răceala protectoare cu care George Bengescu, funcţionar superior în Ministerul de Război, şi soţia lui tratau familia fratelui mai mic au stârnit mândria adolescentei, care evita plimbările duminicale în landoul generalului. De altfel, acesta s-a arătat iritat de începuturile literare ale nepoatei şi a evitat să le menţioneze.

Inteligenţa Hortensiei Bengescu și pasiunea ei pentru lectură i-au oferit câteva succese şcolare şi a devenit o mică celebritate ca autoare de compoziţii pentru colege.

Hortensia Papadat Bengescu

Era hotărâtă să studieze mai departe, la Paris, dar s-a lovit de opoziţia părinţilor, care au considerat-o incapabilă să se descurce singură în străinătate. Iritată de acest refuz, Hortensia a acceptat cererea în căsătorie a unui magistrat din Turnu-Măgurele, unde locuia pe atunci colonelul Bengescu cu familia lui. La douăzeci de ani, în 1896, s-a căsătorit cu Nicolae Papadat.

Au urmat — în contrast brusc cu anii copilăriei — căsnicia cu neînţelegerile ei, creşterea copiilor, existenţa prin orăşelele de provincie — Turnu-Măgurele, Buzău, din nou Turnu-Măgurele, Focşani, Constanţa — pe unde cariera de magistrat l-a purtat pe Nicolae Papadat. Grijile mărunte și existenţa provincială i-au accentuat scriitoarei sentimentul de inadaptare și au împins-o să-şi caute refugii în lungi scrisori către prietene „în care impresii şi gânduri trec într-un învălmăşag de cataracte”. (Autobiografie, un „Adevărul literar şi artistic” din 11 şi 18 iulie 1937).

Datorită sfaturilor unei amice, ea însăşi scriitoare — Constanţa Marino-Moscu — și-a trimis paginile la tipar. La moartea lui Petre Liciu, a scris un articol pe care l-a trimis ziarului „La politique”, a continuat cu diferite alte articole, printre care un foileton despre Henri Bataille, apoi a publicat în „Viaţa Românească” lucrarea „Viziune”, în ianuarie 1913, sub semnătura Hortensia P. B.

Hortensia Papadat Bengescu

În 1919, a văzut lumina tiparului volumul “Ape adânci”, urmat de “Femeia în fața oglinzii” (1921), „Balaurul” (1923), „Romanță provincială” (1925), „Desenuri tragic” (1927). Ciclul Ciclul Hallipilor este compus din „Fecioarele despletite” (1925), „Concert din muzică de Bach” (1927), „Drumul ascuns” (1932) și „Rădăcini” (1938)

În 1930, revista „Tiparniţa Literară”, pe care o coordona Camil Baltazar, a publicat un număr special sub titlul: „Mărturia scriitorilor despre marea europeană Hortensia Papadat-Bengescu”, o colecție de aprecieri entuziaste, purtând semnătura unor scriitori cu gusturi și maniere diferite: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Felix Aderca. Rebreanu sublinia ceea ce-l desparte, ca scriitor, de opera Hortensiei Papadat-Bengescu, dar își mărturisea stima pentru literatura ei, iar Camil Petrescu nota: „Doamna Hortensia Papadat-Bengescu nu e numai cea mai de seamă romancieră a noastră, alături de Rebreanu, ci și cel mai de seamă autor dramatic al nostru”.

Hortensia Papadat Bengescu

În 1936, ziarul Adevărul scria:

“În pragul librăriei au apărut două studente, mai tinere şi mai sfioase decât s-ar cuveni să fie niște studente. Întrebate ce vor, au răspuns amândouă într-un glas:

— Romanele d-nei Papadat Bengescu.

Surprins de o comandă atât de precisă, vânzătorul și-a pus la grea încercare memoria:

— Vedeți… nu le avem pe toate. Ne lipsesc câteva…

Cele două fete n-au făcut nimic ca să-și ascundă imensa părere de rău: — Vaaai! Și, mă rog, câte lipsesc? În cele din urmă, s-au resemnat și au cumpărat volumele găsite, rămânând ca pe celelalte să le caute la o adresă indicată de vânzător.

Studentele s-au retras într-un colț să-și socotească banii. Au plătit şi au plecat fericite. Cea mai mică purta pachetul aşa cum, cred, îşi va fi purtat numai primele cărţi de şcoală.

În urma lor, bătrânul vânzător mi-a spus: „Aceştia sunt cititorii doamnei Papadat Bengescu, studenţi şi studente… Adolescenţii… Nu e zi ca unul căruia i-a căzut, din întâmplare, în mână, un roman, să nu vină apoi să le caute pe toate…”

Pe doamna Hortensia Papadat Bengescu am văzut-o, pentru prima oară, într-o înserare de duminică, la o şedinţă a „Sburătorului”. O siluetă fină, umbrită, cufundată în pernele unui fotoliu retras. La început, doamna din fotoliu mi-a părut severă, voit izolată. Curând însă am zărit privirile liniştite, blânde, căutând mai întotdeauna în jos, gesturile degajate, aerul obosit şi distins, un izbitor contrast cu intervenţiile limpezi, vioaie, cu sclipirile de-o vorbă, cu claritatea judecăţilor, prin care doamna Papadat Bengescu se dovedeşte a fi cea mai calmă şi mai atentă colaboratoare a cenaclului d-lui E. Lovinescu.

Imaginea studentelor care, socotind ban lângă ban, au cumpărat toate volumele unei scriitoare m-a condus până în pragul casei doamnei Papadat Bengescu.

O gazdă amabilă, o excelentă causeură, o poetesă subtilă şi — mai presus — o înţeleaptă mânuitoare a argumentului.

Hortensia Papadat Bengescu

Scriitoarea studenţilor nu mi-a dat răgazul să formulez cel dintâi pretext de discuţie.

— Ştiu că prima întrebare ce vrei să mi-o pui este cu privire la strămutarea „Sburătorului” în altă casă. Evenimentul a preocupat mult opinia publică, semn îmbucurător al saltului de nivel pe care l-a făcut marele public, însuşindu-şi preocupări de ordin pur intelectual.

Cum „Sburătorul” e o construcţie spirituală şi o zidire camaraderească, ne-am regăsit şi ne-am aclimatizat de la prima şedinţă în noul domiciliu. Ne-am simţit de îndată acasă, păstrând casei părăsite onorurile cuvenite unui trecut frumos şi spornic.

— Sunteţi o veche şi constantă frecventatoare a cenaclului d-lui E. Lovinescu. Cred că opinia dumneavoastră asupra marelui rol pe care l-a avut „Sburătorul” în ultimii douăzeci de ani de frământări literare este nespus de preţioasă.

— Eu însămi am 18 ani de vechime la „Sburătorul”, o colaborare constantă la revista „Sburătorul”, o prezenţă fidelă la duminicile literare în cadrul cărora, ca atâţia alţii, am dat lectură aproape întregii mele producţii.

Cred că un cerc similar nu există nicăeri aiurea — la noi evident e unic, întreaga literatură nouă se confundă cu „Sburătorul“; am avut norocul să cunosc la cenaclu pe aproape toţi scriitorii contemporani, dintre care unii, în frunte cu Liviu Rebreanu, au ajuns la o deplină strălucire; apoi, succesiv, pleiade de tineri şi-au luat gradele în critică, poezie, teatru, roman… Sunt puţini acei ce n-au răzbit. }n momentul de faţă, cenaclul freamătă de talente noi, ce-şi trag de pe acum un drum luminos. Cadrul meu camaraderesc s-a lărgit astfel, cuprinzând întreaga renaştere literară. Chiar acei care nu sunt afiliaţi cenaclului, dar ale căror lucrări au ritmul talentului şi al noutăţii, sunt însumaţi, sunt ai noştri, prin preţuire şi comentariu.

Hortensia Papadat Bengescu

— Cum explicaţi rezistenţa, în faţa vremurilor şi — mai ales — a oamenilor, a acestui lăcaş al scrisului şi al scriitorilor, care e „Sburătorul?”

— Existenţa trainică şi rodnică a „Sburătorului” e în funcţie absolută de d. E Lovinescu. Se va discuta neobosit, dar niciodată îndeajuns, cazul unic al acestui animator înnăscut, creator şi promotor de valori, prin pasiune şi convingere mistică în destinul scrisului. Strădania domnului E. Lovinescu, concepută pe planul privirii înainte, paralelă cu o operă literară proprie de o atâta de mare amploare, deschide istoriei literare un important capitol.

— Care este atitudinea d-voastră față de crunta campanie antiestetică, ale cărei atacuri v-au vizat adeseaori?

— Împotriva noutăţii a existat întotdeauna o reacţie. Pe o parte rutina, pe de alta tradiţia, caută sa imobilizeze progresul. Li se adaugă aderenţe care au, la temelie, patimi şi interese felurite. Literatura, în sensul ei absolut, e creaţie şi artă. Libertate deci, de gândire şi de expresie. Pentru operele mari nu există decât un singur modelator: timpul. Rabelais, Verlaine, Baudelaire, Rimbaud şi alţii… Marii blestemaţi, astăzi marii clasici. Aşadar libertate pentru literatură, în sensul ei superior. Au mai rămas genuri colaterale care să servească oarecum exigenţele de ordin etic. Totul este să nu se facă o confuzie între arta adevărată şi literatura cu grave rosturi moralizatoare.

Cine contestă realitatea şi valoarea noţiunilor „moralitate”, patriotism”, etc.? Dar ce amestec au cu arta literară? Un scriitor e patriot nu atunci când o afirmă, ci atunci când, prin talentul lui, prin valoarea scrierilor sale, îşi cinsteşte naţiunea şi limba. Dezvoltarea, noutatea, salturile de fond şi formă, sunt un drept imprescriptibil al literaturii.

Ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie să citească tineretul e în funcţie de educaţia familiară, de cea şcolară — luminată, fireşte — dar mai ales de discernământul, de instinctul temperamental care alege, asimilează, asvârle.

Hortensia Papadat Bengescu

—  Ce scrieţi actualmente?

— Lucrez la romanul „Rădăcini”. E gata mai de mult, dar îl transcriu pentru o apropiată editare, la Editura Naţională-Ciornei, aceeaşi care a publicat mai demult “Drum ascuns”. După ce va apărea „Rădăcini”, mă voi ocupa de o eventuală reeditare a „Drumului ascuns”, care este astăzi epuizat. E o veche dorinţă a mea. Mă condamni, cu toată severitatea şi tot entuziasmul tinereţii, de a fi ţinut în sertare versurile mele, scrise în limba franceză, de a nu le fi făcut o soartă. Uneori gândesc şi eu la fel. Motivul? Egoism, cum spui bine, sfială de poet, spaimă de demersuri… Ceva din toate laolaltă.

— Aţi părăsit definitiv literatura dramatică?

— Iată încă un exemplu. Teatrul cere neapărat stăruinţe, demersuri, deoarece pretinde neapărat debuşeul scenei, realizarea. Suntem, e drept, mulţi scriitori cu lucrări de nivel modern, iar Teatrul Naţional e singurul loc de refugiu al dramaturgului român. În ce mă priveşte, deşi “Bătrânul” a avut un real succes de opinie, deşi mai am trei lucrări în proiect, am abandonat orice iluzii — şi nu numai de spaima demersurilor. Trebuie să mărturisesc că de la Teatrul Naţional am fost oarecum înlăturată”.

*** “De vorbă cu dna Hortensia Papadat Bengescu, despre problemele de actualitate literară”, Adevărul, noiembrie 1936

Hortensia Papadat Bengescu

În ultima perioadă de viaţă, boala a îngreunat mult scrisul Hortensiei Papadat Bengescu. În afară de nuvela cu elemente autobiografice „Spovedanie”, s-au păstrat multe notițe, pentru că scriitoarea septuagenară alcătuia liste cu numele oamenilor din Turnu Măgurele, recapitula locurile şi casele locuite succesiv.

Hortensia Papadat Bengescu s-a stins din viață pe 5 martie 1955 la București, la vârsta de 78 de ani, și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu.

Tudor Vianu scria la moartea ei:

“Dispariţia Hortensia. Papadat-Bengescu, mult deplânsă de toţi acei care i-au urmărit opera şi au apreciat rolul ei in dezvoltarea romanului nostru contemporan, pune capăt unei cariere foarte fecunde şi unui destin scriitoricesc excepţional. Au existat oare mulţi scriitori care să fi debutat atât de târziu, dar cu rezultate la fel de surprinzătoare încă din primul moment? Scriitoarea depăşise vârsta de patruzeci de ani când a trimis primul ei manuscris „Vieţii româneşti“ în 1916. Am mai prins ecoul emoţiei produse în redacţia revistei din Iaşi de apariţia noii scriitoare.

Ibrăileanu, străbătând manuscrisul destul de imperfect în elementele cerute de corectitudinea formelor şi grafiilor, a priceput îndată cu cine are de-a face. Topârceanu era secretarul de redacţie şi acest harnic muncitor, „pasionat de claritate”, cum l-am auzit odată definindu-se, a revăzut, vânând micile lor imperfecţiuni, toate manuscrisele care au alcătuit, în 1919, volumul „Ape adânci“.

De unde venea, cum se formase această scriitoare care nu semăna cu nici unul din mânuitorii mai vechi sau mai noi ai condeiului? Era o femeie din lumea aşa-zisă „bună”, soţia unui magistrat, care până la vârsta când se hotărâse să spargă geamurile spre aerul liber al expresiei şi al notorietăţii, trăise în provincie o existenţă claustrată, fără alte evenimente decât acele ale unei vieți interioare extraordinar de bogate. “Am un deficit colosal de existenţă”, spune una din eroinele „Apelor adânci”. Personajul notează „durerosul sentiment al unui destin fără fapte”, dar şi „deşteptarea vie, dureroasă, tumultuoasă a fiinţei interioare”. „Ape adânci” cuprind pagini, cu multe elemente lirice, ale unei confesiuni personale, chiar atunci când sunt atribuite unor fiinţe deosebite.

Confesiunea aceasta se produce cu o neobişnuită abundenţă şi vehemenţă, ca ale marilor ape când îneacă ogoarele de primăvară. S-a spus: „literatură feminină”, fără putere de observaţie a vieţii reale a oamenilor şi rânduielilor întinse dincolo de aria individualităţii proprii. Şi, în adevăr, „Ape adânci”, ca şi volumele care i-au urmat la scurte intervale. „Sfinxul”, „Femeia în faţa oglinzii”, sunt caracteristice pentru situaţia femeii în vechea societate, mai ales a femeii din condiţia autoarei, despărţită de viaţă prin deasa ţesătură de interdicţii şi prejudecăţi care o înconjurau. Acolo, undeva, într-un mic oraş de provincie, izolată prin morala constringătoare şi ipocrită a clasei ei, măsura sufletului singuratic se umpluse pînă-n vîrf şi se revărsa acum înecând toate limitele. Paginile acestor cărţi alcătuiau nu numai un document psihologic de mare amploare, dar şi manifestarea unei femei curajoase prin luciditatea cu care citeşte în sine şi prin precizia cu care stabileşte simptomele suferinţelor ei. Deci „literatură feminină”? Da şi nu. Căci prin vigoarea intelectuală a analizei, Hortensia Papadat Bengescu depăşea cadrele cam înguste a ceea ce se numea, cu tonul unei subestimări evidente, „literatură feminină”.

Hortensia Papadat Bengescu

Au urmat anii războiului. Hortensia Papadat-Bengescu a lucrat în spitalele vremii cu multă sârguinţă, dar şi cu acel interes, aproape ştiinţific, pentru toate suferinţele trupului, în care se înrădăcina participarea ei la crudele încercări ale epocii. Scriitoarea compune după sfârşitul războiului un volum nou, pe care nu ezit să-l trec printre capodoperele ei, „Balaurul”, din 1923. Era vremea când tema războiului lăsat în urmă preocupa pe scriitori. Rebreanu dăduse „Calvarul”, „Catastrofa”, „Iţic Strut dezertor”, “Pădurea spânzuraților”.

Cum vede scriitoarea războiul? Ea îl observase in sălile spitalului și mila pentru creatura umană sfârtecată în lupte, pentru „omul căruia i se vedea inima“, pentru „micul om de pământel galben”, pentru ţiganul Dobrică, produce pagini zguduitoare. Niciodată evocarea bărbatului transformat în copil prin durere, cufundarea înfiorată în abisul descompunerii, dar și marile elanuri către puritate, nu au produs accente mai cutremurătoare, nu însă prin efuziile lirice ale scriitoarei, ci prin prezentarea rece, exactă, teribilă a oamenilor şi situaţiilor. Am deschis mereu, în cursul anilor, paginile „Balaurului”. Este o carte puternică, solidă, una din cele mai valabile ale literaturii de război. Ce păcat că limba ei este pe alocuri discutabilă, prin neologismul extravagant, prin formaţi lexice personale şi nu totdeauna posibile. Aş începe totuşi cu „Balaurul” publicarea din nou, atât de dorită de public, a operelor scriitoarei.

În anii „Balaurului”, sau poate chiar ceva mai înainte, am avut cinstea s-o cunosc pe Hortensia Papadat-Bengescu. Camera de primire a lui E. Lovinescu, care începuse să scoată „Sburătorul”, se deschidea tuturor scriitorilor vremii. Într-o zi a apărut autoarea “Apelor adânci” și am observat îndelung pe aceea care ascundea, sub rezerva distincţiei ei personale, semnele febrilităţii, vădite acum în debitul oarecum precipitat al vorbirii, dar cunoscute mai dinainte din atâtea pagini uimitoare. La „Sburătorul” i se cerea scriitoarei să depăşească literatura de confesiuni şi să ajungă pe un teren de observaţie mai largă şi mai variată a vieţii, spre „realism”, spre „obiectivitate”, cum se spunea atunci.

Putea oare scriitoarea să vorbească despre altceva decât despre sine însăşi şi despre oamenii şi lucrurile care stăteau în strânsă legătură cu sensibilitatea ei? Răspunsul a venit în seria publicată după 1926, „Fecioarele despletite”, „Concertde muzică de Bach”, „Drum ascuns”, romanele familiei moşiereşti Halippa. (…) Oamenii cei mai deosebiţi prindeau viaţă şi se putea vorbi de ei ca de nişte fiinţe care ar fi trăit în adevăr. Scriitoarea, în talentul căreia observaţia clinică ocupă un loc atât de mare, descrie mai totdeauna oameni bolnavi, roşi de tuberculoză şi de cancer, de ulcere, de boli ale creierului şi ale inimii. Este drept a spune însă că în aceste tablouri în care se încrucişează, cu o mare putere de diferenţiere a caracterelor, destine mişcate de dragoste bolnavă, de blesteme ale sângelui, de dorinţa crudă a parvenirii, lumina lipseşte. Nici o speranţă. Nici o zare. Pretutindeni se agită o lume bine crescută şi disperată. Mediul se schimbă în „Logodnicii” (1935) şi “Rădăcini” (I-II, 1938), cu identificări posibile în împrejurările concrete ale epocii. Dar şi aici nici o lumină, nici o mângâiere. Sunt puţine alte cărţi mai triste în literatura epocii dintre cele două războaie, prin care scriitoarea a trecut, pricepându-şi bine vremea.

(…) În ultimii ani s-a simțit mereu nevoia publicării din nou a unora din operele Hortensiei Papadat-Bengescu. Este regretabil că autoarea n-a mai avut prilejul să conducă lucrările noilor ediţii, pentru a le îmbunătăţi în atâtea puncte care ar fi avut nevoie de rectificările sale. Manuscrisele există, desigur, şi ele ar trebui puse în condiţii de siguranţă. Există şi toate ediţiile scrierilor sale, supravegheate de autoare. Dar problema reeditării nu va fi aceea a stabilirii textelor autentice, ci a unor texte corecte, care n-ar contrazice intenţia acestei scriitoare lucide, conştiente desigur de tot ce scăpase, îu febra creaţiei, vigilenţei ei scriitoriceşti. Munca stabilirii acestor texte merită să fie făcută nu numai pentru a răspunde unei dorinţe foarte generale, dar şi pentru a aduce un o omagiu scriitoarei despre care se poate spune, cu drept cuvânt, că a dus arta naraţiunii şi analizei nu numai până la un punct foarte înaintat, al progresului ei, dar şi până la forme şi procedee de care au trebuit să țină seama toţi câţi au scris după ea.

Este o constatare pe care o putem face acum când, despărţindu-ne de Hortensia Papadat-Bengescu, trimitem un salut de recunoştinţă şi simpatie sufletului ei dureros şi lucid.”

*** Tudor Vianu, Gazeta literară, 10 martie 1955

Galerie foto:

Surse:

Gazeta literară, 1955

Ramuri, 1965, 1976

România literară, 1976, 1980

DS TW

leave a comment