La moartea lui Anghel Saligny (galerie foto)

„Pe 17 iunie 19925 la orele 1 jumătate a încetat din viață inginerul Anghel Saligny, fost în repetate rânduri ministru. Defunctul suferea de cord, iar în ultimele zile boala se agravase. Se crede că vineri va avea loc ceremonia funebră. Numeroși oameni politici şi înalţi funcţionari au prezentat condoleanţe familiei la locuinţa defunctului din Str. Occident, Banca Naţională, unde defunctul era cenzor, precum şi alte societăţi în ale căror consilii de administraţie figura au arborat drapele negre. Anghel Saligny era desemnat să prezideze și Consiliul de administrație al căilor ferate. Decretul urma să apară zilele acestea în„Monitorul Oficial”, consemna ziarul Dimineața la dispariția marelui constructor al României moderne.

“Ştiinţa românească este îndoliată prin moartea unuia dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai ei, fostul profesor al Politehnicii din Bucureşti, Anghel Saligny. Moldovean de origine, născut la 1854 într-un sat din Tecuci, cu studii superioare de specialitate făcute în străinătate, Anghel Saligny este autorul podului monumental de la Cernavoda şi autorul unor importante lucrări între care amintim docurile de la Galaţi şi Brăila, portul Constanţa şi a altor lucrări monumentale din ţară.

În cariera sa bogată, Anghel Saligny a parcurs cele mai însemnate ramuri de activitate tehnică, în care rămâne cea mai reprezentativă figură. El a înzestrat ţara noastră cu clădiri şi construcţiuni uriaşe, contribuind în anumite împrejurări de interes naţional, în calitate de preşedinte al comisiunei de delimitare pe Prut şi pe Dunărea. Anghel Saligny a înfiinţat „Soc.Politechnică“ pe care a prezidat-o un şir de ani, după cum a fost şi preşedintele Academiei Române.

Corpul Inginerilor şi arhitecţilor din ţară încearcă o mare pierdere prin dispariţia acestui om de ştiinţă şi luminat patriot al cărui nume şi a cărui operă trec în domeniul istoric”, scria și cotidianul Mișcarea.

Economistul și politicianul Victor Slăvescu i-a dedicat un articol emoționant în ziarul Argus sub titlul “Se duc bătrânii”:

“În jalea generală a ţării, am dus la locaşul de veci pe Anghel Saligny. Un întreg corp ingineresc deplângea gloria şi mândria lui, vechi oameni de stat jeleau pe colaboratorul şi sfetnicul lor, numeroase instituţii publice şi multe întreprinderi economice şi financiare se despărţeau pentru totdeauna de îndrumătorul şi organizatorul lor. Fericit omul care a putut să dăruiască ţării sale atâta lumină şi atâta energie şi fericită ţară care, în perioada ei de organizare modernă, a putut să-şi încredinţeze soarta unei inteligenţe atât de excepţionale.

În jurul rămăşiţelor pământeşti ale aceluia ce a fost Anghel Saligny s-au adunat, în acelaşi gând pios de omagiu bine meritat, atâţia şi atâţia din oamenii de astăzi ai ţării; unii tot atât de încărunţiţi ca şi marele dispărut, alţii în mijlocul activităţii lor, alţii la primele începuturi şi, în fine, cei mulţi, modeşti şi aproape anonimi, toţi la un loc, energii încă în funcţiune, prin munca cărora ţara aceasta merge înainte.

Un sentiment general a trebuit să cuprindă pe cei adunaţi acolo, sentimentul unui nesfârşit regret văzând cum se duc unul câte unul bătrânii ţării… Dacă am putea opri timpul în loc, dacă am putea păstra în mijlocul nostru pe aceşti bătrâni care pot da încă sfatul lor şi pot folosi încă ţării prin experienţa ce au adunat, ce mult ne-ar folosi!

Dacă oameni de inteligenţa şi structura sufletească a lui Anghel Saligny ar putea rămâne mereu în mijlocul unei ţări căreia i s-au devotat, ce bine ne-ar prinde în aceste vremuri!

Se poate avea simţământul unei pierderi dintr-o veche şi grea agoniseală fără să putem pune la loc măcar o mică parte. Se putea avea simţământul unui gol greu de împlinit căci, desigur, vremurile de astăzi nu mai par a fi cele de acum o jumătate de veac. Se duc bătrânii noştri unul câte unul, şi parcă nu prea vedem răsărind alţii în locul lor, nu în carne şi în oase, dar cu suflet şi virtute ca a celui ce îl jelim astăzi. De vină ar fi vremurile, de vină ar fi greutăţile vieţii, aşa va fi trebuind să fie cine ar putea da o desluşire acestui simţământ ce a putut fi încercat.

Cu ce mândrie s-a putut spune de faptele unui om care o jumătate de veac aproape a crescut odată cu ţara lui, confundându-se cu tot trecutul ei plin de sforţări organizatorii, și a dispărut în plină activitate. Puţin lucru este să te uiţi la o viaţă de om atât de fecundă pe cât de curată, atât de îmbelşugată în fapte, pe cât de împodobită de modestie?

De am avea câţi mai mulţi, de-am şti să-i cinstim, de am putea să-i înţelegem în toată măreţia lor, de ni i-am putea alege ca pilde şi ca îndreptare de viaţă. În ce împrejurări mai potrivite am avea nevoie să-i înţelegem dacă nu în împrejurările de astăzi? Când se pot slăvi astfel de exemplare rare ale unei naţiuni dacă nu în zile de învălmăşeală morală şi când viaţa lor ar putea trece în pilde vii dacă nu în vremuri când fiecare se gândeşte la el şi atât de puţin la ce se petrece în jurul fiecăruia?

Când avem mai mare nevoie de oameni întregi, de voinţă dârză, de caractere ferme, cu simţăminte de uitare de sine dacă nu în zilele de astăzi? Dacă nu mai putem avea mulţi Angheli Saligny, cel puţin făptura lor morală să dăinuiască în câţi mai mulţi, sub cât mai multe aspecte, pentru că niciodată ţara aceasta nu a avut mai mare nevoie de munca lor ca în ceasul de faţă.

Nu putem cere naţiei acestea să ne dea numai astfel de personalităţi, dar pilda lor se poate multiplica şi spiritul lor poate fi purtat în sufletul a cât mai mulţi, ca un suprem omagiu şi ca o dreaptă îndeplinire a obligămintelor ce avem pentru această ţară. Ne găsim poate la aceleaşi puncte iniţiale de plecare, în munca noastră de reorganizare şi consolidare, cum s-a găsit şi Saligny în fruntea generaţiei sale acum 40 de ani. Cu forme mai complexe, în împrejurări mai grele, probleme mari stau şi astăzi în faţa generaţiei noastre, ca şi acum aproape o jumătate de veac.

Pe când generaţia lui Saligny nu avea icoane de imitat, noi le avem. Dacă ei au biruit pentru că au dat intereselor obşteşti toată vlaga lor plină de sănătate morală, şi generaţia de astăzi ar putea să-şi dea tributul uitându-se la pilda înaintaşilor, care vor apărea tot mai mari cu cât depărtarea de vreme se va pune între ei şi noi. Şi dacă aşa se va face, poate nu se va mai avea simţământul dureros de astăzi, văzând cum se duc bătrânii.”

*** Victor Slăvescu, Argus, iunie 1925