Născut la Bacău pe 24 august 1889, ca fiu al inginerului Ştefan Gheorghiu (colaborator al lui Anghel Saligny la proiectarea şi construcţia podului peste Dunăre), Ion S. Gheorghiu a urmat liceul în Bucureşti, iar în anul 1909 a absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Capitală, ca şef de promoţie.
Tânărul a obţinut prin concurs bursa Adamachi a Academiei Române şi şi-a continuat studiile la Paris, la Şcoala Superioară de Electricitate, pe саге a absolvit-o printre primii, obţinând diploma de inginer electrician, apoi și-a completat studiile prin practica de un an pe care a făcut-o la Fabrica de Maşini Electrice din Berlin a Societăţii A.E.G.
Întors în ţară la sfârșitul anului 1911, şi-a desfăşurat activitatea ca inginer electrician la centrala şi instalaţiile electrice ale portului Constanţa aflate în plină construcţie, apoi la Societatea de Tramvaie Bucureşti. În anul 1913, când a fost elaborat proiectul construcţiei căii ferate Sinaia – Pietroşiţa, s-a decis electrificarea ei, în acest scop înfiinţându-se în cadrul Direcţiei CFR o secţie de electrificare feroviară, cea dintâi unitate de acest tip din ţară. Şef al acestei unităţi a fost numit Ion S. Gheorghiu. În această calitate, inginerul a condus elaborarea primului proiect de electrificare feroviară, care prevedea ca sursă de energie electrică o centrală hidroelectrică pe râul Ialomiţa, la Dobreşti.
Dovadă că soluţia era corectă a fost construirea mai târziu, în 1928 – 1930, pentru alte scopuri, a unei centrale care avea caracteristicile generale asemănătoare celei proiectate în 1913 de Gheorghiu.
Pentru că după încheierea Primul Război Mondial autoritățile au renunțat la construirea căii ferate Sinaia – Pietroşiţa, I. S. Gheorghiu a trecut în 1924 la Societatea Generală de Gaz şi Electricitate din Bucureşti, unde a lucrat până în 1944. Compania a realizat cele mai importante lucrări de electrificare din perioada interbelică: amplificarea şi modernizarea CDE Filaret si GTE Grozăveşti, instalarea unei suprafeţe la tensiunea de 31 kV cu staţiile de transformare aferente, extinderea reţelei de distribuţie utile până la limita oraşului şi în zonele învecinate și constituirea unui sistem electroenergetic prin interconectarea celor două centrale menţionate cu sursele exterioare, CHE Dobreşti şi CTE Schiu-Goleşti. Astfel, Gheorghiu a proiectat și a realizat lucrări legate de alimentarea cu energie electrică a orașului și regiunii București prin transformarea Uzinei Filaret, urmată de extinderea și ameliorarea funcționării Uzinei Grozăvești, pentru care s-a prevăzut introducerea de cazane și turboalternatoare cu parametri înalți și de puteri mari pentru epoca la care au fost instalate. Ulterior au fost introduse în oraș cabluri subterane de 30 kV, au fost construite și echipate stațiile de transformare de 30,5 kV de la Obor, Filaret, Grivița și Titan, a fost extins și modernizat iluminatul public, au fost construite linii extraurbane de 60 și 15 kV și, în sfârșit, tot datorită lui, s-a reușit prima aducere a gazelor naturale din Transilvania în București.
Ion S. Gheorghiu a coordonat aceste lucrări ca subdirector, director (după ieşirea la pensie a profesorului I. Ştefănescu-Radu) şi director general. În perioada interbelică, inginerul a fost şi consilier al Direcţiei CFR în problemele de electrificare feroviară, împreună cu prof. C. Budeanu, contribuind la electrificarea căii ferate Câmpina – Braşov.
Pe 1 octombrie 1920, fusese numit conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii București, iar din ianuarie 1921 a devenit conferenţiar la catedra de maşini electrice la Şcoala Politehnică din Bucureşti, urmaşă a fostei Şcoli Naţionale de Poduri şi Şosele, apoi, din iulie 1926, profesor definitiv, ocupând catedra până în 1962, când a ieşit la pensie. Timp de peste 40 de ani a predat cursul de maşini electrice, a condus proiectele, seminariile şi lucrările de laborator, susținând neobosit organizarea şi dotarea la standarde occidentale.
Aducând în şcoală vasta sa experienţă tehnică, fiind dotat cu un remarcabil dar pedagogic îmbinat cu eleganţa şi claritatea expunerii, profesorul a avut o contribuţie importantă la formarea a numeroase generaţii de ingineri electricieni şi la pregătirea multor doctoranzi.
Gheorghiu are meritul de a fi introdus în limba română o serie de termeni care fac astăzi parte din vocabularul de specialitate: indus, inductor, intrefier, înfăşurare, crestătură, flux de scăpări, cap de bobină, scut, poli înecaţi şi poli aparenţi. Ca sinteză a activităţii sale didactice de peste 40 de ani, a început, după 1953, elaborarea unui mare tratat de maşini electrice în mai multe volume şi a unei voluminoase culegeri de probleme industriale de maşini electrice pentru uzul inginerilor din producţie sau din exploatare, dedicându-și ultimii ani din viaţă reeditării acestor lucrări.
Ion S. Gheorghiu a încetat din viață pe 6 noiembrie 1968 la București, la vârsta de 83 de ani.
Surse:
Prof. dr. Ing. Alexandru Fransua, Revista Energetica, 1989
Curentul, 1930
Viitorul, 1926, 1937
Buletinul Politehnic, 1942
Studii și Cercetări de Energetică, 1965
