“Era într-o zi de toamnă, în anul 1449, când sosi la Târgovişte vestea că Domnul Moldovei, Petru II-lea, a fost omorât şi tronul a rămas deocamdată vacant. Nici Domnul, nici boierii munteni n-au fost prea mult impresionaţi de această veste; ei erau obişnuiţi de câtva timp să primească astfel de ştiri din Moldova, căci acolo de mai bine de cincispreze ani se dădeau lupte pentru tron, de o cruzime neînchipuită, între numeroşii fii şi nepoţi ai lui Alexandru cel Bun.
Cu toate acestea, ştirea venită din Moldova a mişcat foarte adânc pe un tânăr voievod moldovean ce de mulţi ani petrecea la curtea din Târgovişte; el se chema Bogdan și era unul din fiii mai mici ai lui Alexandru cel Bun.
Bogdan pribegise din Moldova curând după moartea tatălui său. Fire mai nobilă şi mai blândă decât fraţii săi, el nu putea privi luptele şi cruzimele lor şi-şi căută refugiul la curtea munteană, unde fu bine primit. Aci cunoscu o tânără domniţă, din neam de boieri olteni, numită Oltea, şi pe fratele ei Vlaicu.
Bogdan luă de soţie pe Oltea şi din această căsătorie între un voievod moldovean şi o domniţă olteancă se născu un fiu pe care-l botezară Ştefan şi care avea să fie mai târziu Ştefan cel Mare. Când auzi de moartea fratelui său, Petru al II-lea, Bogdan se gândi că el ar fi acum cel mai în drept să ocupe tronul Moldovei şi, adunându-şi o mică armată, trecu în Moldova. Dar în acelaşi timp un nepot al său, Alexandrel, care deşi încă foarte tânăr, eră susţinut de regele polon, intrase în ţară şi se proclamase Domn.
Bogdan însă îi împrăştie cetele şi le alungă peste graniţă. Atunci toţi boierii moldoveni trecură pe partea lui Bogdan care, ales Domn, îşi luă reşedinţa la Roman, unde veniră în curând şi Doamna Oltea şi tânărul Ştefan. Dar viaţa la curtea din Roman nu era tocmai sigură şi liniştită. Domnul şi boierii se puteau aştepta în orice moment la un atac din partea Polonilor, sprijinitorii lui Alexandrel, şi de aceea numeroase trupe staţionau, gata de luptă, în apropierea oraşului şi tot felul de pregătiri se făceau pentru a preîntâmpina năvala duşmanului.
Desigur că la aceste pregătiri lua o parte activă şi tînărul Ştefan, care acum era destul de mare ca să poarte armele şi, dornic de fapte vitejeşti, abia aştepta ocazia să-şi arate curajul şi isteţimea. Dar iarna veni fără ca Polonii să se arate şi acum se ştia că până la primăvara viitoare nu va fi război. Cu toate acestea, Doamna Oltea nu încetă de a ţine aprins sufletul vitejesc al lui Ştefan şi în serile lungi de iarnă, când stăteau împreună la gura sobei, îi povestea cu ardoare istorii despre strămoşii săi războinici şi viteji.
În astfel de ocazii ea îl povăţuia cum trebuie să se poarte la război şi-i arăta că pentru un adevărat viteaz cea mai mare ruşine este să se lase biruit de duşmani; decât să se întoarcă din luptă cu ruşine, mai bine să moară ca un erou pe câmpul de bătaie. Aceste poveţe s-au întipărit adânc în inima lui Ştefan şi mai târziu, când a purtat războaie, şi-a adus totdeauna aminte de ele şi a făcut aşa după cum l-a învăţat mamă-sa.
De altă parte, Bogdan a început şi el să-l înveţe cum trebuie să conducă trebile statului şi încă din primăvara anului următor l-a pus să ia parte la cârmuirea ţării. Cu toate că în primăvara aceasta se aşteptau la un atac din partea lui Alexandrel, armatele polone n-au trecut Nistrul decât tocmai prin Septembrie şi atunci Bogdan şi Ştefan le-au atacat cu atâta putere în codrii de lângă Crasna, încât Polonii bătuţi şi strâmtoraţi din toate părţile n-au ştiut cum să treacă mai repede râul îndărăt.
În urma acestei victorii, Bogdan şi-a luat reşedinţa în Suceava, vechea capitală a ţării; aci familia domnească era mai sigură şi mai liniştită. Dar liniştea şi fericirea n-au durat mult. Un an după victoria din codrii Crasnei, în toamna anului 1451, Bogdan a fost invitat de o rudă a sa la o petrecere în satul Reuseni de lângă Suceava. Când petrecerea era în toi, deodată apare o ceată de ostaşi străini, care, după ce înconjură casa şi ocupă toate intrările, se aruncă asupra lui Bogdan şi îl omoară.
Îşi poate oricine închipui câtă groază şi durere au cuprins pe Doamna Oltea şi pe fiul ei Ştefan la auzul acestei nenorociri; ei însă n-au avut vreme măcar să îngroape pe iubitul lor mort, căci au trebuit să părăsească în grabă ţara, pentru a nu avea aceeşi soartă.
Locul unde s-au refugiat a fost tot Muntenia, unde acum era Domn Vlad Ţepeş. Şase ani de zile au petrecut aci nefericita Doamnă şi orfanul Ştefan şi-n acest timp câte lacrămi n-au vărsat şi câte planuri de răzbunare n-au făcut împreună!
Căci omorâtorul lui Bogdan nu era altul decât un frate al său, Petru Aron, şi motivul omorului, ambiţia de a ocupă tronul Moldovei, însă suferinţele pe cari le-au îndurat cei doi pribegi au făcut ca inimile lor de mamă şi fiu să se apropie şi mai mult una de alta, gândurile lor să se confunde şi iubirea mamei văduve către fiul orfan şi a acestuia către mama sa să devină şi mai mare.
În sfârşit, după şase ani de pribegie dureroasă, Ştefan, care acum era bărbat în toată puterea firii, crezu că a sosit momentul să răzbune moartea tatălui său, mai ales că şi boierii moldoveni se arătaseră cu totul nemulţumiţi de Petru Aron. Deci, ca şi Bogdan odinioară, îşi adună o ceată de voinici, trece cu ei în Moldova, bate în două întâlniri armatele lui Petru şi-l alungă pe acesta din ţară, iar el se duce la Suceava, unde este recunoscut de boieri şi de ţărani ca Domn. Se înţelege că Doamna Oltea a urmat îndată pe fiul său în vechea lor reşedinţă şi împreună cu ea a venit şi fratele ei, Vlaicu, pe care Ştefan l-a făcut pârcălab de Hotin.
De acum bătrâna Doamnă, care îndurase atâtea nenorociri, putea fi mulţumită şi fericită. Mai ales că fiul său s-a dovedit de la început a fi nu numai un viteaz luptător, ci şi un domn plin de demnitate, care de la început a ştiut să se impună puternicilor vecini, regii Poloniei şi Ungariei, obligându-i să nu primească pe fugarul Petru Aron în ţinuturile lor de la graniţa Moldovei.
Doamna Oltea a mai putut fi de faţă şi la plecarea lui Ştefan în expediţiunea pentru cucerirea Chiliei (1462), dar la asediul acestei cetăţi viteazul Domn a fost rănit la un picior şi duioasa mamă a trebuit să stea mult timp la patul rănitului şi să-l îngrijească. Dar durerea ce a simţit cu această ocazie i-a fost din belşug răsplătită în anul următor, când fiul său s-a căsătorit cu principesa rusă Evdochia din Kiev.
Doamna Oltea a mai avut şi bucuria de a fi, curând în urmă, bunică şi de a ţine în braţele sale slăbite pe micuţa domniţă Elena, fructul acestei căsătorii. Bătrâna Doamnă poate se găsea în iatacul fetiţei, când într-o zi friguroasă din Ianuarie 1465, Ştefan a plecat, frumos ca un arhanghel, în fruntea vitejilor săi să atace din nou Chilia.
De astă dată cetatea n-a putut rezistă şi după o scurtă luptă a fost încorporată la ţara Moldovei. Dar în toamna acestui an Doamna Oltea era foarte slăbită şi în 4 noiembrie ea închise ochii pentru totdeauna.
Ca un fiu plin de iubire şi de respect pentru mama sa, cu care a petrecut atâtea zile nenorocite împreună, Ştefan o înmormântă cu toată pompa la mănăstirea Sf. Nicolae din Poiana Siretului, nu departe de Suceava.
Iar pe mormântul de piatră a poruncit să se pună o marmură albă, frumos împodobită şi care avea următoarea inscripţie: “Aceasta este groapa roabei lui Dumnezeu Oltea, mama Domnului Io Ştefan Voevod, care a murit în anul 1465 Novembre 4”.
Mai târziu, după vreo 65 de ani, un nepot al Doamnei Oltea, Petru Rareş, zidi în locul mănăstirei Sf. Nicolae din Poiană frumoasa mănăstire Probota. Mormântul Doamnei Oltea a fost strămutat atunci la această mănăstire, unde a rămas până în timpurile noastre.
Dar din cauza vremurilor şi mai ales din cauza neglijenţei călugărilor greci, care au stăpânit vreo 200 de ani mănăstirea Probota, mormântul s-a ruinat şi numai piatra de marmură a rămas până în zilele noastre. Ea stătea aruncată afară din biserică, până ce câţiva oameni patrioţi şi iubitori ai trecutului nostru, în frunte cu dl Ministru Spiru Haret, au hotărât să o strămute iarăşi înlăuntrul bisericii. Această strămutare s-a făcut cu toată cinstea în ziua de 31 August 1908”.
*** Const. Moisil, Amicul Tinerimei, 15 noiembrie 1908
Autorul articolului, Constantin Moisil, a fost una din figurile marcante ale numismaticii și arhivisticii românesti. S-a născut pe 8 decembrie 1876 la Năsăud, într-o familie de vechi cărturari originari din Maramureș, a fost professor la Focșani și la Tulcea și ulterior a devenit director general al Arhivelor Statului. Academicianul Constantin Moisil, tatăl matematicianului Grigore C. Moisil, a încetat din viață pe 20 octombrie 1958, la vârsta de 81 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.
Ilustrațiile sunt extrase din volumul Mănăstirea Probota, autori: N. Ghika-Budești și G. Balș, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, București, 1909.
