“Salonul lui Ionică, celebrul coafor al Curţii Regale, atrage de multă vreme, ca un magnet ascuns în coasta grădinii Ateneului Român, tot ceea ce are Capitala mai select: doamne, domnişoare, domni şi Don Juani.
O ciudată împestriţare de oameni de cea mai pură şi mai parfumată esenţă, în căutarea unei ore şi a unui loc în acest laborator fermecat care ascunde atâtea taine şi săvârşeşte atâtea minuni!
Cine ar putea crede că Ionică şi salonul pe care-l conduce cu atâta măiestrie joacă în viaţa elegantelor noastre un rol hotărâtor? Cine ar putea bănui că în jurul unui foarfece ca oricare altul, a câtorva scule şi a câtorva aparate, cucoanele noastre îşi împletesc toate visările în nebiruita dorinţă de a li se reda cât mai complet ceea ce au pierdut sau ceea ce a uitat natura să le dăruiască?
Şi totuşi, acolo, în atmosfera parfumată a salonului de coafură, se săvârşeşte taina cea mare» a părului ciufulit după o noapte de bal, a unghiilor care şi-au pierdut eleganţa sau a sprâncenelor stufoase care «strică» linia ochilor; acolo, în vapori de parfum, în aburi de apă, de mirodenii exotice, de şoapte, de bucurii înăbuşite, de regrete şi de speranţe, în atmosfera încărcată de esenţele tuturor parfumeurilor de pe glob, elegantele noastre suportă supliciul aparatelor şi al tuturor invenţiilor pe care arta modernă, în lupta cu vitregia naturii, le-a născocit spre folosul femeii…
Iată-mă într-o zi la Ionică, în salonul rezervat domnilor, privindu-mi în oglinzile mari barba care reclama un brici ascuţit şi ochii iscoditori care reclamau un… reportaj pentru «Ilustraţiunea română».
Ca să cercetez salonul doamnelor şi să asist indiscret la micile operaţii ale maeştrilor părului, unghiilor şi sprâncenelor, aveam nevoie de permisiunea patronului, Ionică Oprişan, coaforul Curţii Regale.
— Domnul Ionică este aici?
— Nu, îmi răspunse casieriţa contrariată, desigur, că şi un domn poate căuta pe coaforul cucoanelor… Este la Palat, tunde pe M. S. Regele Mihai…
Câteva minute de aşteptare. Domnii se aşază în faţa oglinzilor şi frizerii, în grabă, săpunează, râd, aranjează părul cu graţii caracteristice acestor breslaşi subţiri. Un domn care aşteaptă în faţa oglinzii îşi freacă ochii ca şi când ar vrea ca oglinda să-i reflecte chinul numai după ce briciul și-a făcut datoria. În definitiv, s-ar putea găsi şi oglinzi dintre acelea care să arăte omului chipul numai după ce s-a făcut frumos.
Dincolo, în salonul doamnelor, freamăt de vorbe, ţăcănit ritmic de foarfeci şi paşi nervoşi de cucoane care-şi aşteaptă rândul.
Între cele două saloane, în mijlocul uşii, două ucenice cu ochii şireţi îşi raportează buletinul zilei, al celor petrecute în boxele rezervate pentru smulsul sprâncenelor şi spălatul părului.
Soseşte Ionică, patronul, om afabil cu clientela şi cu personalul…
— Am venit, domnule Ionică…
— Să luaţi pe conița?
— Nu. Să-mi permiţi să-ţi vizitez toate instalaţiile şi să-mi spui câte ceva din bucurile şi neplăcerile meseriei dumitale…
Ionică râse cu oarecare înţeles.
— Ești coaforul curţii?
— Da. Chiar cum vin de la Palat, unde am tuns pe M.S. Regele Mihai.
ÎI tund în fiecare miercuri. Are o anumită coafură pe care i-o păstrez cu sfinţenie şi se bucură ori de câte ori mă zăreşte. Astăzi mi-a spus cu o drăgălăşenie pe care n-o pot exprima în cuvinte:
— Uite Ionică, uite pantalonii lungi… Și, ridicând picioruşul, mi-a arătat cu o legitimă și copilărească mândrie cel dintâi pantalon lung. Trebuie să știi că am avut cinstea să fiu coaforul a trei generații din casa noastră domnitoare.
Clientela devotată îşi alege întotdeauna lucrătorul, lucrătoarea şi manichiureza, pentru că fiecare ţine ca personalul să-i cunoască gusturile, obiceiurile şi — câteodată — metehnele. De aceea cea mai grea problemă pentru o cucoană care ţine la această preferinţă este să-şi capete rândul în aşa fel ca să fie servită de personalul care-o cunoaşte.
Lucrătoarele, lucrătorii, maeştrii şi manichiurezele au, la rândul lor, aceeaşi socoteală, ducând în surdină adevărate lupte când vreunul «răpeşte» clientul celuilalt.
Aceste mici şi nevinovate lupte sunt… singurele fricţiuni pe care şi le pot face discipolii de toată mâna ai maestrului Ionică…
În salon este un du-te-vino interminabil, simpatic şi parfumat de cucoane în neastâmpărul «rândului care nu mai vine», de domnişoare radioase de ceea ce a săvârşit arta maeştrilor coafori; de elegante care revin pentru a rectifica o «ondolă» lăsată prea mult pe sprânceană sau câţiva perişori scăpaţi din smulsoarea «pensetei», de «donjuani» proaspăt bărbieriți care întârzie exploatând reflexul multiplu al oglinzilor plin de capete zâmbitoare si de ochi înfierbântați de dogoarea aparatelor de uscat părul.
În așteptare, cucoanele mondene își povestesc cancanurile spectaculoase ale saloanelor, necazurile croitoreselor neînţelegătoare sau încăpăţânarea modistelor care nu «şarjează» suficient «pointa» sezonului. Două domnișoare povestesc unei manichiureze ultima modă a unghiilor: Iac colorat după toaleta pe care o îmbraci — roșu, verde, galben, albastru, violet. Apoi, desene pe unghii, sub lac…
Manichiureza face ochii mari, mirată de o asemenea năzdrăvănie.
— A devenit şi manicula prea monotonă, spuse una din domnişoare; de aceea inovatorii occidentului au găsit şi în această materie ceva de schimbat…
Într-un colţ, un soviet de lucrători frizeri select şi discret discută în şoaptă.
Din când în când, ucenice sprintene înveşmântate în alb mută mesele manichiurezelor, încărcate de sticluţe, foarfeci, pile şi alifii.
Domnişoara Otilia, casieriţa care, pentru anumite cliente, este şi „maestra ondolelor permanente” supraveghează, discret, lucrul. O cucoană i se plânge că ondolele, din negre cum erau, au devenit prea castanii și îi cere sfatul şi domnişoara Otilia, între două zâmbete şi câteva şoapte, rezolvă această tulburătoare problemă.
Cel mai versat dintre «maeştri» şi cel mai vechi dintre colaboratorii lui Ionică, pe care cucoanele îl caută ca pe iarba de leac, este Costică, decanul salonului.
Stăpân pe meşteşugul pe care l-a ridicat la rangul unei adevărate arte, Costică, «decanul», îşi împarte orele cu zgârcenia profesioniştilor supraîncărcaţi de clientelă.
Lucrează încet, tacticos, un lucru de migală pe care numai femeile cochete îl înţeleg şi pe care numai ochiul rafinat al elegantelor îl apreciază cum se cuvine.
— Costică, mai repede, ceva «rasol», — îi şopteşte o domnişoară B., nerăbdătoare.
Atunci Costică se supără, face o mutră acră, şi răspunde:
— De-abia aţi venit domnişoară, sunt altele care aşteaptă de 3 – 4 ceasuri.
Adeseori colegii şi clientele îl consultă asupra feluritelor «probleme de specialitate» pe care «decanul» le rezolvă cu dexteritatea omului stăpân pe cunoştinţe sale.
Pentru cele mai ciudate şi mai capricioase gusturi, pentru cele mai «dificile» dintre cliente, Costică este «salvatorul»; de aceea, câteodată, absenţa lui Costică echivalează cu o adevărată nenorocire!
La măsuţele lor încărcate cu mici instrumente tăioase, domnişoarele manichiureze fac puntea de unire între cele două saloane rezervate celor două sexe: bărbaţi şi femei.
Când n-au de lucru, îşi fac socoteala bacşişurilor şi cotidiana constatare că… bărbaţii sunt mai galanţi decât cucoanele. Cu toate acestea, ele preferă cucoanele, pentru că sunt mai dispuse să le asculte istorioarele, amărăciunile, bucuriile, poveştile de dragoste şi necazurile… profesionale.
Dimpotrivă, domnii nu ascultă, ci povestesc ei din viaţa lor, uneori glume care se sfârşesc cu câte o mică tăietură şi câţiva stropi de sânge pe care manichiurista cât ai clipi din ochi îi înăbuşă cu „creionul alb” gata pregătit pentru asemenea accidente.
Una, domnişoara Marie, este o adevărată artistă în meşteşugul aranjării unghiilor. Lucrează conştiincios, atent şi pe deasupra povesteşte frumos şi chiar cu oarecare talent întâmplări şi fapte. A fost cândva nevasta unui industriaş şi astăzi are o fetiţă la şcoală. Pentru ea munceşte cât e ziua de mare şi pentru ea se trudeşte ca să rămână în stima patronului şi a clientelei.
Nu prea se amestecă în treburile celorlalte colege, pentru că şi meseria asta, ca mai toate, nu este lipsită de invidie, de intrigării şi de nimicuri. Alta, Katiușa, şi-a făcut faimă prin zgârcenia şi spiritul de economie excesiv şi necunoscut unor asemenea breslaşe. Apoi Anişoara, cea mai veche dintre lucrătoare. Lizica, taciturnă şi speriată de surprizele foarfecelui ascuţit care poate face buclucuri, în sfârşit, o alta — o «blondă» vorbăreaţă şi simpatică care oboseşte povestind în aşa fel ca clientul să nu simtă timpul pierdut într-o asemenea migăloasă operaţie…
Dar, dintre toate, cea mai interesantă este domnişoara Clara, care, cu o îndemânare de pictor, vopseşte părul cucoanelor şi smulge sprâncenele domnişoarelor…
Înveşmântată într-un halat negru, cu pensule şi cu vopsele, domnişoara Clara săvârşeşte, cu iuţeala unui adevărat scamator, toate transformările imaginabile: dintr-un păr negru ca fundul ceaunului scoate un păr galben ca aurul sau roşu ca cărămida; dintr-un păr blond ca beteala porumbului face unul castaniu, roşu sau negru ca păcatul, după gustul şi capriciul clientei…
Domnişoara Clara este o artistă care face chiar ceva mai mult; ascunde în trăsături repezi de vopsea fină ghioceii părului care mijesc, impertinent, adeseaori chiar înainte de vreme….
Arta vopsitului este intimă şi grea. De aceea cucoanele nu prea îngăduie indiscreţii şi mâini nepricepute. De acolo şi «celebritatea» domnişoarei Clara pe care o vezi intrând şi ieşind transpirată din cabina magică!
Misterele cabinei sunt multe şi vai de faima salonului dacă domnişoara Clara ar fi o guralivă cum sunt atâtea altele! Artă, discreţie şi vopsea bună, iată deviza acestei specialiste.
Ici şi colo se mai aude câte un protest în fundul cabinei: nu e nuanţa mea! Mai închis! Mai deschis! Bărbatul meu nu mă lasă aşa oacheşă cum sunt, cu părul bălan din cale afară! Vrei să divorţeze bărbatu-meu din cauza părului?
Dar maestra ştie repede să satisfacă orice obiecțiune, pentru că pensulele și vopseaua îi permit să săvârșească toate minunile…
O doamnă, lăudând talentul domnișoarei Clara, povestea ceea ce i s-a întâmplat, odată, într-un alt salon…
— Eu aveam părul blond. Mi l-am făcut negru ca pana corbului şi multă vreme mă duceam la domnişoara X de mi-l vopsea aşa cum doream. Într-o zi, domnişoara distrată mi l-a făcut roşu — un roşu aprins de cerneală. Şi cum eram grăbită, m-am dus aşa într-un salon unde cucoanele au râs de mine şi una mai răutăcioasă mi-a spus:
— Draga mea, balul mascat începe diseară la Eforie şi în nici un caz aici…. Am plâns de supărare şi-o săptămână întreaga nu mi-am revenit în fire….
Cea mai recentă inovaţiune: smulsul sprâncenelor. Operaţiunea se numeşte în limbajul cucoanelor «depilaţie». Părul este smuls în aşa fel încât să rămână o şuviţă subţire de sprânceană întocmai ca o urmă de creion Conté.
Operaţiunea se face cu ajutorul pensetei, un cleştişor de tortură, într-o cabină unde se aud, câteodată, ecourile înăbuşite ale simpaticului supliciu…
Este interesant să vezi o domnişoară cu sprâncenele mari şi stufoase, ieşind din cabina supliciului jumulită ca un pui de găină. Dar moda, năbădăioasa modă, nu ţine seama de nimic atunci când îşi propune să păşească biruitoare….
O cucoană trecută de mult de vârsta tinereţii pe care vopseaua de păr, aburul şi dentistul o menţin în rândul celora «între două vârste» îmi povestea ce a păţit într-un oraş de provincie, acum câteva luni.
— Imaginează-ţi, domnule, că, nevoită să stau câtva timp la o rudă a mea, în provincie, a trebuit să-i cer manichiurezei să-mi facă şi depilaţie….
Manichiureza s-a executat. Dar neştiind bine despre ce este vorba, mi-a smuls sprâncenele cu totul. Când m-am privit în oglinda, eram… un monstru. Cum aveam un proces la tribunal, am fost nevoită să-mi fac două sprâncene cu un creion din acela cu care se grimează artiştii. La şedinţă, căldură tropicală. Mă apăram singură într-un proces. La un moment dat, magistraţii şi avocaţii izbucniră într-un râs inexplicabil. La început am crezut că am spus vreo prostie. Dar, în cele din urmă, am văzut pe batista cu care-mi ştergeam sudoarea, ambele sprâncene sub forma unei paste negre care îmi mânjise faţa.
Am fugit, am plâns şi am pierdut procesul. Mi-am amintit această păţanie văzând în laboratorul lui Ionică o doamnă cu înfăţişarea respectabilă care cerea cu insistenţă «rândul» pentru… o şedinţă de smuls sprâncenele. Dar aici sunt specialiste şi pericolul este inexistent….
În faţa unei oglinzi în care becurile scaldă o mare de lumină, clientele poartă în cap un nesfârşit număr de tuburi legate cu fire electrice
Frumoasele capele au înfăţişarea unor arici monstruoşi. Altele îşi introduc capul în întregime în nişte saci încălziţi cu electricitate pentru a usca părul.
Aparatele de «ondole permanente» sunt cele mai perfecţionate, dar întrebuinţarea lor presupune oarecare cunoştinţe şi de aceea, pentru asemenea lucrări, intervine Ionică în persoană. Maestra titulară a acestei aparaturi este domnişoara Otilia, care face şi oficiul de casieriţă şi care, cu aceeaşi dexteritate cu care numără banii, manipulează şi ondolele electrice.
— Dar de ce se numesc permanente?
— Pentru că, spre deosebire de «ondolele de apă», făcute cu mâna, ondolele electrice ţin multă vreme, cinci-şase luni…
În treacăt, domnişoara Otilia îmi făcu un curs de ondole, arătându-mi importanţa lor în estetica şi frumuseţea părului…
Un lucrător îmi explică apoi mecanismul aparatelor de uscat părul — săculeţii aceia în care cucoanele îşi introduc capul cum îşi ascunde struţul capul în nisip. Căldură electrică, înţeleg. Dar dacă se face prea cald?
— Facem rece cu acest buton.
Am mulţumit lui Ionică şi domnişoarei Otilia pentru că mi-au îngăduit incursiunea în «laboratorul» încărcat cu aparate şi cu vapori de parfum şi am luat-o razna, pe Calea Victoriei, să văd cum îşi poartă elegantele noastre spleenul şi fantezia mantourilor de toamnă”.
*** “Într-o zi la Ionică”, Ion Tik, Ilustratiunea Română, decembrie 1929
Ionică Oprișan a fost preşedintele “Uniunii Coafurilor de Doamne din România”, organizație profesională înființată în 1937, a făcut studii practice la școala celebrului Antoine, cel mai cunoscut proprietar de salon de coafură de la Paris și s-a ocupat de istoria breslei în România: “Peruchierul Machauer şi-a făcut, cel dintâi, apariţia pe meleagurile noastre. Era prin 1864. Angajat de către Teatrul Naţional, s-a specializat în capete bărbăteşti, deschizând primul magazin de coafură. Peste cinci ani, soseşte, după un drum făcut pe jos, de la Viena, coaforul Paul. Îi urmează Eugene Olivier, Carol Beer, Louis.
Buni meşteri, îndrăgostiţi de breaslă, s-au simţit atât de legaţi de ceea ce creaseră că saloanele lor de coafură, în afară de cel al lui Olivier, au rămas până astăzi. Anul 1897 aduce o schimbare. Coaforul Carol Beer introduce la noi în ţară ondulaţia Marcel. Invenţia aceasta se bucură de un mare succes. Toate elegantele capitalei trec prin magazinul lui. Nu se mai admit acum decât pliurile mari. Talentatul Ion Gavrilescu îl urmează cu aceeaşi pricepere. Din notele rămase de la înaintaşii celor care coafau pretenţioasa noastră protipendadă s-ar putea reconstitui multe figuri interesante cu acea întreagă lume care nu mai contenea cu seratele, balurile şi petrecerile de tot felul.
Războiul vine şi dă la o parte moda vechilor pieptănături. Antoine, cum am mai spus, creează moda părului scurt, care aduce după sine ondulaţiile cu apă şi cele permanente. La lucru nou se impun oameni noi. Şcoli pregătitoare de coafură iau fiinţă în marile centre. Pretutindeni se duce lupta pentru perfecţiune şi în acest pasionat frământ se plămădeşte imaginea frumuseţii feminine, care trebuie să ilustreze mai ales epoca noastră, a maşinismului. Nu pot încheia aceste rânduri fără să evoc figura aceleia care a fost Maria I. Oprişanu, o maestră la noi în ţară în arta coafurii. Moartea timpurie a răpit-o în plin elan al străduinţelor ei pentru ridicarea unei frumoase bresle”, povestea într-un articol publicat în ziarele interbelice.
Surse:
Ilustrațiunea română (1929)
Realitatea ilustrată (1930, 1837)
Dimineața (1937)
