„Femeia română”, publicația feministei Maria Flechtenmacher, al cărei prim număr a apărut la 1 ianuarie 1878, era tipărită pe hârtie de ziar, fără ilustrații, într-un format modest. Câteva numere la rând nu găsim decât semnătura directoarei, care era soția lui Alexandru Flechtenmacher, fondatorul Conservatorului din București.
Istoricii feminismului din România au așezat-o printre precursoarele mișcării, dar, în afară de informația că era soția lui Flechtenmacher, compozitorul vestitului cântec „Hora Unirii”, nu ne oferă alte lămuriri biografice. Le găsim, însă, chiar în „Femeia română”, într-o confesiune a ziaristei ce era născută în noiembrie 1838, la București.
„Eram de 6 luni când am rămas orfană, de 7 ani când am început s-o simt, de 10 ani când am început să învăț carte și de 12 când am cugetat să îmbrățișez o carieră…” (la acea vârstă Maria Flechtenmacher a debutat într-o reprezentație teatrală la Brăila, iar ulterior a fost angajată la Teatrul Național din Craiova). M-am măritat la 15 ani fără zestre”, sublinia autoarea.
Despre cariera artistică, aflăm că „Maria Flechtenmacher este cunoscută ca o artistă deosebită care a activat în trupele lui M. Pascaly și M. Millo, colaboratori ai soțului său, pe care l-a urmat îndeaproape în peregrinările artistice, sprijinindu-l și, totodată, inspirându-l”, la Craiova, Iași, Brăila și București. La Brăila, unde a dat spectacole în mai multe rânduri, o descoperim într-un document din 28 decembrie 1871, prin care solicita primăriei acordarea permisiunii de a susține un concert în sala Rally Ballet.
În orașul dunărean, în vara anului 1872, familia Flechtenmacher a suferit o mare lovitură. Aici s-a stins fiul lor, Petre Ernest, un tânăr de mare talent care a murit la doar 18 ani, din cauza tuberculozei.
Pentru meritele ei, Maria a fost aleasă printre cei opt membri fondatori ai Societății dramatice românești, înființată în anul 1877. Alături de ea s-au mai aflat M. Millo, Eufrosina Popescu, C. Dimitriade, Șt. Iulian, Ana Popescu, M. Vasilescu și Ion Christescu. Doamna Flechtenmacher a renunțat însă la această calitate foarte repede, pentru că a fost lezată de nedreptatea pe care a considerat că i-o făcuse directorul general al teatrelor, Ion Ghica, încadrând-o în rândul beneficiarilor de clasa a II-a.
Ea solicitase să fie ,,admisă în Societatea dramatică la rangul și demnitatea primilor artiști, pentru care am lucrat cu onoare și conștiință timp de 25 de ani în țara mea și la care onoratul public român mi-a făcut onoarea a mă pune încă de mult timp”.
Deși avea recomandări favorabile de la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice și de la Comitetul Teatrelor, iar argumentația ei era solidă, Ion Ghica s-a dovedit intransigent.
Maria Flechtenmacher a jucat până în pragul morții, aflându-se, de exemplu, în septembrie 1886, alături de alte vedete ale scenei românești, printre care Fany Tardini, Matilda Pascaly, Al. Vlădicescu și alții, pe scena Sălii Bossel din București. Compania dramatică ce patrona spectacolul îl avea drept compozitor și șef de orchestră pe însuși Al. Flechtenmacher.
Actrița a dovedit reale aptitudini și ca libretistă, scriind mai ales texte pentru romanțe. Intelectuală rafinată, a susținut ideea emancipării femeii, fiind o pionieră a publicisticii și mișcării feministe din România.
Nu îndrăznea încă să ceară egalitate în drepturi (avea s-o facă mai târziu), ci revendica școli pentru fete, argumentând necesitatea „femeii cu carte, pentru că este în folosul familiei și al națiunii ca mamele să fie educate”. Pe frontispiciul publicației pe care a editat-o, „Femeia română”, apărea, în 1878, sloganul „Educațiune-Instrucțiune”, iar în 1879, motto-ul a devenit „Libertate prin lumină”.
Revista apărea bisăptămînal, joia și duminica, având 200 de abonați (pentru anul 1880 își propunea să ajungă la 1.000 de abonamente). Din cauza greutăților financiare, „Femeia română” a devenit în anul 1879 săptămânal (cu apariție în fiecare duminică), cu un format mai mic și și-a schimbat numele în „Ziar social, literar și casnic”, dar casnică nu era decât rubrica „Bucătăria tinerilor însurăței”.
„Este cunoscut că mai toate foile au susținătorii lor cu punga și cu ideile, scria Maria Flechtenmacher. „Femeia română” nu are altă pungă și alte ajutoare decât sanitatea și activitatea unei femei române căreia nu i-a plăcut să aibă amici și opiniuni străine de care să depindă… Fiind dar liberă și independentă pe opiniunile mele, mi-am propus încăpățânarea de a nu lăsa să moară „Femeia română” până ce nu-și va îndeplini datoria de a lăsa ceva bun în urma ei”.
Se poate spune astăzi că revista și-a îndeplinit misiunea istorică de a semăna idei și de a câștiga aderenți ai emancipării femeii. Printre colaboratorii din 1879 îi găsim pe socialiștii Sofia Nădejde și Paul Scorțeanu, iar Dobrogeanu Gherea le recomanda prietenilor săi să publice în „Femeia română”, care „devine tot mai bună”.
În 1881, publicația și-a încetat apariția. Nu știm dacă din cauza lipsei de fonduri, adică a imposibilității de a mai plăti hârtia, tipografia, colaboratorii, lucru de care Maria Flechtenmacher se plângea frecvent chiar în revistă, sau dacă motivele au fost legate de sănătatea fondatoarei.
Pe 14 august 1888, distina doamnă avea să se stingă din viață în urma unei lungi suferințe.
