HomeEroii României moderneMoartea Mareșalului Averescu. Funeralii naționale pentru eroul României Mari

Moartea Mareșalului Averescu. Funeralii naționale pentru eroul României Mari

Averescu
DS TW

Alexandru Averescu s-a născut pe 9 aprilie 1859, în satul Babele, comuna Ismail din Basarabia, și a fost fiiul lui Constantin Averescu, ofiţer în armata rusă, şi al Casucăi Dessila, o fire sentimentală, impresionabilă și meditativă, cea care s-a ocupat de educaţia şi instrucţia viitorului mareșal și premier al României.

După ce a absolvit şcoala primară din satul natal, Averescu a urmat timp de un an cursurile seminarului local şi apoi s-a înscris la şcoala de arte şi meserii din Bucureşti pe care a absolvit-o în 1876.

În primăvara anului 1877, la izbucnirea Războiului ruso-turc, tânărul s-a înscris ca voluntar în escadronul de jandarmi din Ismail şi a trecut Dunărea, încheind campania cu gradul de sergent. Fostul său comandant, căpitanul Negel, şi-a dat seama de calităţile tânărului şi l-a îndemnat să se angajeze în armata regulată ca subofiţer. A urmat apoi cursurile şcoalii divizionare pentru a obţine gradul de sublocotenent, iar în 1885 a plecat în Italia, unde timp doi ani a studiat la şcoala militară din Torino.

Revenit în țară în 1887, Alexandru Averescu s-a căsătorit cu Clotilda Caligari, o domnișoară deosebit de educată ce se va implica, pe tot parcursul vieții, într-o neobosită muncă filantropică. În 1889 ofițerul a fost numit profesor la Școala de cavalerie și doi ani mai târziu profesor la Școala superioară de război (actuala Academie Militară), unde a predat geografia militară, fiind cel care a introdus, ca materie de studio, “jocul de război”.

La Școala superioară de război Averescu a predat cursuri despre regulamentele cavaleriei, mobilizare, tactica celor trei arme, un curs de stat major şi manevre pe hartă, iar în 1895 a fost numit atașat militar la Berlin.

Militarul a luat parte la toate manevrele efectuate de armata română în acea perioadă, în 1898, ca șef de regiment, în 1905 și 1906, în calitate de comandant de brigadă, iar în 1910, de comandant de divizie.

Averescu

În 1907 a dirijat manevrele regale din Dobrogea, în 1908 a dirijat prima manevră de cavalerie, tot în Dobrogea, și un an mai târziu a participat la manevrele din Oltenia.

În 1907, în timpul răscoalelor țărănești, a ocupat funcția de ministru de Război în guvernul liberal condus de Dimitrie Sturza și a fost însărcinat de Regele Carol I cu restabilirea “ordinii şi a păcii interioare”, acțiunile sale și ale ministrului de Interne Ionel I.C. Brătianu pentru înăbușirea revoltelor fiind aspru criticate pentru brutalitatea lor.

În 1911, Averescu a fost numit şef al Marelui Stat Major şi în această calitate, în momentul izbucnirii celui de-al Doilea Războiul Balcanic, a întocmit planul de operaţiuni ce a fost pus în executare în vara anului 1913 în campania armatei române în Bulgaria.

În perioada Primului Război Mondial, generalul a comandat armata a II-a din Transilvania, armata a III-a de la sud şi, în Moldova, armata a II-a, în fruntea căreia s-a aflat la momentul ofensivei victorioase de la Mărăşti.

În consiliul de război din 25 Iulie 1917, în care s-a discutat despre varianta evacuării armatei române în Rusia, generalul Averescu a pus condiţia “ca retragerea să fie pregătită până în cele mai mici amănunte pentru a nu se repeta cele întâmplate cu prilejul evacuărei Olteniei şi Munteniei” (în decembrie 1916), a întocmit un plan complet de retragere, care, însă, nu s-a pus în aplicare, deoarece evoluția evenimentelor nu a mai făcut necesară punerea în practică a proiectului de evacuare a Moldovei.

Averescu a fost partizanul războiului până la capăt, atâta timp cât se putea salva frontul oriental şi s-a împotrivit, ca general, încheierii armistiţiului. După demisia guvernului Brătianu, Regele Ferdinand l-a însărcinat cu formarea unui guvern a cărui misiunea ingrată a fost să accepte, după armistiţiul de la Focșani, angajarea tratativelor de pace cu germanii şi aliaţii lor.

Averescu

După încheierea Primului Război Mondial și înfăptuirea Marii Uniri, generalul Averescu s-a retras din armată și a intrat în arena politică, stimulat de popularitatea uriașă de care se bucura în întreaga ţară.

Ofițerul a înfiinţat „Liga poporului”, iar în 1920 a devenit premier al României Mari, funcție pe care o va mai deține în încă două mandate. Pentru meritele sale militare şi marile servicii aduse țăroi în perioada războiului, Alexandru Averescu a fost numit de Regele Carol al II-lea mareşal şi apoi consilier regal.

Averescu a murit pe 2 octombrie 1938 la București, în locuinţa sa din Șoseaua Kiseleff 57. În cursul zilei de duminică, mareşalul fusese foarte bine dispus, după cum au relatat gazetele epocii. La ora 8 și jumătate seara luase masa împreună cu d-ra Silvia Averescu, d-ra Vasu, logodnica It. I. Averescu, şi d. Voinov, nepotul său. Pe la ora 10.45 seara a început să se simtă rău şi s-a retras în dormitor, membrii familiei i-au înştiinţat imediat pe doctorul C. Ghiţescu, medicul curant, şi pe doctorul Aubert, care au venit în grabă, dar, în ciuda îngrijirilor medicale, cu câteva minute înainte de ora 12 noaptea, bătrânul Averescu a încetat din viaţă, din cauza unei crize cardiace.

Averescu

“E de subliniat faptul că, presimţindu-şi sfârşitul, mareşalul a rugat pe membrii familiei să părăsească dormitorul. În clipele din urmă au fost la căpătâiul său numai medicii. Mareşalul Averescu a închis pentru totdeauna ochii, cu seninătate şi discreţie”, consemna presa de a doua zi, continuând: “Presimţiri funeste mareşalul a avut în ultimul timp. Dar vorbea despre moarte ca despre un fapt divers, căruia nu-i acorda mare importanţă. Moartea Reginei Maria l-a găsit la Kissingen. Dureros impresionat de pierderea Reginei, mareşalul a exclamat: „dispare lumea în care am trăit eu“. Apoi a arborat doliu la mână şi a cerut tuturor românilor aflaţi la Kissingen să facă la fel”.

Averescu

Gazetarul Pamfil Șeicaru i-a dedicat un articol emoționant publicat în ziarul Curentul din 5 octombrie 1938:

“Moartea a pus punct unei existenţe de soldat, fiindcă mareşalul Averescu a însemnat o desăvârşită afirmare militară, o unică existenţă de ostaş. O tăcută energie, o voinţă calmă despicând un drum de hotărâre în cele mai frământate împrejurări, gând închis înfăşurat în taina unui zâmbet enigmatic, căruia zadarnic căutai să-i descifrezi sensul, dacă înseamnă indulgenţă părintească sau dispreţul unei conştiente superiorităţi.

Mareşalul Averescu a reprezentat o fiinţă cu totul singulară, în gama sensibilităţii româneşti. Nu avea acea facilă comunicativitate, acea volubilitate şi expansivitate specifică temperamentului românesc. Nu era cald, în toate împrejurările, rămânea distant şi de o rece superioritate.

În faţa oricărei situaţii, căuta să precizeze conturul faptelor, să le afle ascunsa închegare cauzală, opunând consideraţiilor teoretice îndărătnica rezistenţă a unei inteligenţe realiste ce nu părăsea niciodată metoda empirică.

O formulă trebuia să fie doar prezentarea unei serii de fapte ce au fost îndelung cercetate în filiaţia lor cauzală. Era un om de o calculată ambiţie: toată cariera militară a mareşalului Averescu înseamnă izbândirea continuă a unei organizate ambiţii, o râvnă irezistibilă de afirmare pe care o anima conştiinţa propriei sale valori.

Pornit dintr’o lume obscură, fără să aducă în cadrele oştirii strălucirea unui nume de familie care să adauge sprijinitoare relaţii, — necunoscut, fără nici un fel de vervă seducătoare, — mareşalul Averescu şi-a deschis drum prin cea mai aprigă încordare de voinţă muncitoare.

La primul examen, pentru o bursă ce-i asigura posibilitatea de a urma cursurile la faimoasa şcoală de cavalerie de la Torrino, — s-a prezentat în astfel de condiţii că n-au putut să-i reziste toate obicinuitele coaliţii de proptele, prezente la orice concurs ce se dă pentru o bursă în străinătate. Era, pentru obscurul locotenent de cavalerie, prima victorie: era prima svâcnire din anonimat.

Şi toată cariera lui a însemnat aceeaşi plinătate de voinţă, izbind în obstacole cu acea concentrată putere a acelor catapulte cu care romanii ciocăneau cetăţile asediate.

Este un întremător exemplu de izbândire a unei inteligente voinţe muncitoare.

Tinerele generaţii ar putea să afle în existenţa mareşalului Averescu reţeta unei izbânditoare ambiţii: ar putea să afle elocinţa celei mai muncitoare voinţe, mijlocul sigur de a sfărâma rezistenţele, de a face pârtie de biruinţă chiar prin mijlocul celor mai crâncene coaliţii adverse.

A fost un ostaş de mare ştiinţă militară, de îndrăsneaţă concepţie, unind o lucidă viziune a desfăşurării logice, a unei acţiuni, cu cea mai migăloasă grijă de amănunt. Plecat pe o hartă, el medita îndelung asupra tuturor direcţiilor posibile de mişcare; lua rând pe rând ipotezele şi le situa în logica desfăşurării, plimbându-se de o parte şi de alta a liniei de luptă, imaginând reacţiile posibile ale inamicului, căruia îi atribuia totdeauna o strivitoare superioritate.

Tot acest laborator al unui plan de luptă nu primea nici o contribuţie. Mareşalul Averescu obicinuia să lucreze singur, dar nu numai planul de operaţii în liniile lui mari, ci până şi cele mai neînsemnate amănunte erau fixate tot de el. În concepţia mareşalului Averescu, cel care comandă trebue să aibă prezentă situaţia trupelor până în toate detaliile; în orice fază de desfăşurare a luptei, execuţia era supravegheată cu o severă grijă.

Nu ştia ce este indulgenţa, pe care o socotea ca un act de slăbiciune a şefului. Prepara îndelung o acţiune, epuiza în faza preparatorie toate îndoielile, — ca atunci când deslănţuia lupta să nu cunoască nicio oprire, să se prevale ca un potop de ape peste rezistenţele inamicului.

A fost un şef, în unicul înţeles al cuvântului, — adică o superioritate prezentă în conştiinţa fiecărui subaltern, confisca încrederea, nu exista ofiţer sau soldat care să-şi închipue pe mareşalul Averescu pierzând o luptă. A fost cel mai strălucit capital de prestigiu ce a străbătut cele mai vitrege împrejurări, fără să afle o ştirbire, fără să se clatine sub apăsarea fie şi a unei fugare îndoeli, măcar o clipă în conştiinţa subalternilor. Credeam în el, credeam în siguranţa judecăţii lui, în luciditatea planurilor lui de operaţii; credeam în invincibila lui valoare tactică.

Această nemărginită încredere era prezentă în tranşee, anima rezistenţele, dădea avânt asalturilor, şi cobora în suflete o siguranţă ce înfrunta toate întăriturile inamice.

Stâlciţi în mândria noastră, horăniţi în ceea ce a format orgoliosul crez al generaţiei pornite să facă unitatea naţională, — ne-am refugiat dorinţa de revanşă în jurul mareşalului Averescu. Era popular în tranşee, acum era populară şi râvna unui iureş de biruinţă, care să spele ruşinea retragerii.

Era popular în tranşeele unde nu circula nici un nume de general care să culeagă încrederea; mareşalul Averescu a irupt în tranşeele golite de prestigiu al unui comandament verificat incapabil în prima parte a campaniei. Dar această irupere de popularitate îşi afla explicaţia şi în legenda ce se crease în jurul generalului Averescu , ostracizatul marelui cartier general. Era pentru noi, cei din linia de luptă, pentru noi ce trăiam în dialog continuu cu primejdia, — imaginea sintetică a unui ideal mutilat de toată liota de politician ce coalizau invidioasa lor neputinţă împotriva generalului de sigură comandă, de neînvinsă ştiinţă militară. Un Foch care nu şi-a aflat încă sprijinul politic al unui Clémenceau, mustrătoarea prezenţă a unei valori ameninţătoare prin popularitatea crescândă.

Când generalul Averescu a svârlit cuvântul „răspunderile”, el a aflat un ecou în conştiinţa tuturor celor ce trăiseră războiul, ce inventariaseră lipsurile, criminala nepregătire a unei armate svârlite cu nepăsarea unei sume pe o masă de bacara. Prin mareşalul Averescu, tranşeele îşi  afirmau acuzările, căutau să pună procesul tuturor celor ce purtau răspunderea acelor patru luni de campanie cu eroisme risipite zadarnic, cu sacrificii absurde, cu tot ce putea să însemne un război început sub sinistrele auspicii ale sinuciderii şefului statului-major (generalul Zota).

Dacă în timp de război s-a fragmentat mereu zona de comandă a mareşalului Averescu, după război s-a anulat treptat conţinutul revoluţiei morale pe are o pornise mandatarul tranşeelor. A fost cea mai splendidă inteligenţă militară, o aspră, rece, concentrată voinţă ostăşească.

A fost un ostaş.

În liniile de rezistenţă din Moldova, mareşalul Averescu a reprezentat singur, orgolios, ideea ofensivei prin care se întremează moralul unei armate. Dădea ostaşilor sentimentul unei reabilitări, printr-o biruitoare revărsare peste încarcerarea inamicului.

…Retrăiesc zilele de la Mărăşti, de la Câmpuri, de la Răchitaşu, retrăiesc mândria de a fi fost acolo, în armata lui Averescu.

Stăpânesc orice tumult liric al evocărilor, păstrând stilul celui ce rezumă cea mai autentică virtute militară.

Şi ca atunci, o scurtă comandă: „Pentru rugăciune, descoperiţi!”

Averescu

Autoritățile de la București au organizat, în onoarea mareșalului Averescu, funeralii naționale, evenimentele fiind relatate cu multe amănunte de toate publicațiile centrale și locale:

“După terminarea serviciului religios de la Ateneul Român, vor urma discursurile, după care sicriul va fi aşezat pe un afet de tun tras de 6 cai. În acel moment clopotele bisericilor din Capitală vor suna pe tot timpul parcursului până la Gara de Nord. Cortegiul va porni de la Ateneu şi se va forma în ordinea următoare: un pluton de jandarmi, coroanele, clerul, decoraţiile, carul mortuar.

Coroanele vor fi ţinute de către inspectorii generali de armată asistaţi de către un cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”.

Carul mortuar va fi urmat de către membrii familiei, reprezentantul M. S. Regelui, preşedintele consiliului de miniştri, consilierii regali, preşedinţii corpurilor legiuitoare, membrii guvernului. Cortegiul va parcurge Calea Victoriei şi Calea Griviţei până la Gara de Nord. Pe tot parcursul cortegiului se va arbora drapelul tricolor îndoliat.  Armata va fi înşirată pe parcursul de la Ateneu la Gara de Nord.

Pe peronul Gării de Nord şi în trenul mortuar nu vor lua loc decât familia, clerul care a luat parte în cortegiu, preşedintele consiliului de miniştri, consilierii regali, membrii guvernului, comandantul „Străjii Ţării“ şi delegaţii cavalerilor ordinului „Mihai Viteazul”, ai asociaţiilor foştilor luptători, ai Societății „Mărăşti“ și ai Societății Clotilda Mareşal Averescu.

Trenul mortuar va pleca din Gara de Nord la ora 10.30 şi va sosi în gara Mărăşeşti la ora 13.59, iar înhumarea va avea loc în cripta de la Mărăşti, unde au fost aduse și osemintele soției mareșalului, Clotilda Averescu, ce a încetat din viață cu patru ani în urmă, în mai 1934”.

Surse:

Dimineața, mai 1934

Curentul, România și Universul, octombrie 1943

DS TW
No comments

leave a comment