Nadia Comăneci, Zeița de la Montreal. 47 de ani de la primul 10 absolut

Născută la Onești pe 12 noiembrie 1961, fiica lui Gheorghe și a Ștefaniei-Alexandrina Comăneci, Nadia Comăneci a concurat pentru prima dată la nivel național în 1970, fiind membră a echipei orașului natal, apoi a început antrenamentele cu Béla Károlyi și soția acestuia. La vârsta de 13 ani, primul ei succes internațional a fost câștigarea a trei medalii de aur și una de argint la Campionatele Europene din 1975, de la Skien, Norvegia. În același an, agenția de știri Associated Press a numit-o “Atleta Anului”.

La 14 ani, Nadia Comăneci a devenit campioana Jocurilor Olimpice de Vară din 1976 de la Montreal, Québec, fiind prima gimnastă care a obținut nota zece la olimpiadă de șapte ori. În plus, a câștigat trei medalii de aur (la individual compus, bârnă și paralele), o medalie de argint (echipă compus) și bronz (sol).

Gazetarii de la București și cei din presa internațională i-au dedicate zeci de pagini zeiței de la Montreal pentru performanța unică pe care a realizat-o la Olimpiadă:

Kathimerini: „Nadia Comăneci— o flacără olimpică vie”

„Nadia Comăneci, cu graţia sa iradiantă de copil, cu farmecul şi faţa ei zâmbitoare a câştigat într-un timp record admiraţia şi dragostea tuturor. Fetiţa de 14 ani din România a făcut inutile calculatoarele electronice, atingând perfecţiunea în timp ce computerele nu erau programate să o noteze. Nadia este cea mai iubită participantă la a XXI-a olimpiadă, este într-un fel o justificare a olimpiadelor de până acum şi a celor ce vor veni în viitor. În seara când Nadia Comăneci şi celelalte gimnaste au evoluat la Montreal, la Atena nu a existat un singur televizor care să se fi închis sau vreun telespectator mic sau mare care să fi plecat înainte de a se termina programul”.

Reporterul sportiv al ziarului „Stuttgarter Zeitung” transmitea din Montreal: „Cu o graţie pe care cuvintele nu o pot descrie, Nadia Comăneci a stârnit furtuni de aplauze, mica zeiţă din România a câştigat mai mult decât trei medalii de aur: inima unui public care venise la arenă cu aşteptări modeste, dar la încheiere a rechemat-o de nenumărate ori în rampă, ca şi cum sala de sport ar fi fost scenă de teatru”.

Românca Nadia Comăneci, relata corespondentul agenţiei France Presse, a realizat un fapt unic în istoria gimnasticii feminine, acela de a obţine de 7 ori nota 10 în timp ce dintre celelalte una singură, Nelli Kim, a reuşit acest punctaj maxim. La întrecerile din ultima zi a turneului olimpic feminin de gimnastică, scria acelaşi corespondent, a asistat şi premierul canadian Pierre Elliot Trudeau, împreună cu soţia şi fiul său. Stuttgarter Zeitung: „A câştigat mai mult decât trei medalii de aur: inima publicului“.

Sovietski Sport: „Comăneci este astăzi cu adevărat cea mai mare gimnastă din lume. Turneul olimpic de gimnastică de la Forum ne-a apropiat în mare măsură de înţelegerea etalonului în acest sport. La aceasta ne-au obligat înainte de toate Nadia Comăneci şi Nelli Kim. Campioana olimpică absolută de la Montreal Nadia Comăneci apare acum ca o gimnastă cu totul excepţională.

În definitiv, unde poate fi găsită o gimnastă în programul căreia de exerciţii libere la paralele şi bârnă să nu i se recunoasă o altă apreciere decât nota 10? Şi o spunem cu toată sinceritatea „zecele” acesta este în deplin acord cu rigorile regulamentului”.

Washington Post: „Misterioasă, puţin distantă, impunătoare, dar plină de încredere, Nadia Comăneci este o Greta Garbo de 14 ani. Ochii negri umbriţi nu dezvăluie nici o emoţie, surâsul abia lasă să se ghicească plăcerea ovațiilor”.

Sub titlul „Comăneci, noua stea a gimnasticii mondiale”, ziarul londonez „Times” publica un articol elogios la adresa sportivei românce, subliniind totodată frumoasa evoluţie a Teodorei Ungureanu în marele recital al gimnasticii oferit la Forum. Numele Nadiei Comăneci, scria comentatorul aceluiaşi ziar, este sinonim în gimnastică cu ceea ce înseamnă perfecţiune, eleganţă, măiestrie, toate adunate în cei numai 14 ani ai săi.

Într-un interviu acordat ziarului „Corriere della Sera”, fostul campion olimpic Franco Menichelli, actualmente antrenor al echipei Italiei, a declarat: “Românca Nadia Comăneci este o gimnastă cum puţine se nasc. Potenţial poate cuceri totul, iar la paralele inegale este pur şi simplu divină. Posedă o siguranţă a execuţiei excepţională şi o maturitate sportivă surprinzătoare pentru o fetiţă de vârsta sa”.

Trimisul special al ziarului„L’Unita” consemna: “Dacă cineva ar fi acordat atenţie punctajului realizat de românca Nadia Comăneci la individual compus, şi-ar fi dat seama că se află în faţa unui veritabil record Mondial la gimnastică, deşi în acest sport nu se vorbeşte propriu zis de recorduri. Eroina olimpiadei de la Montreal a obţinut 79.275 puncte din 80 posibile şi performanţa sa constituie un record greu de depăşit”.

Nadia și-a apărat titlul european în 1977, dar echipa României a ieșit din competiție în finale, în semn de protest contra arbitrajului. La Campionatele Mondiale din 1978 a obținut locul 4 la paralele, însă a câștigat titlul de campioană mondială la bârnă.

Un an mai târziu, Comăneci, a câștigat cel de-al treilea titlu european la individual compus, devenind primul sportiv din istoria gimnasticii care a reușit această performanță).

Gimnasta a participat și la Jocurile Olimpice din 1980 de la Moscova, clasându-se a doua după Elena Davidova la individual compus. Nadia și-a păstrat titlul la bârnă și a câștigat o nouă medalie de aur, la sol, și una de argint, împreună cu echipa.

În același an, a acordat un interviu revistei Flacăra Renunțase între timp la colaborarea cu soții Karoly și începuse să lucreze cu antrenorul Gheorghe Gorgoi:

“— S-au scris cărți, au apărut zeci, dacă nu sute de interviuri cu Nadia Comăneci, ai fost filmată si asediată de ziarişti în mai toate colțurile lumii, mă întreb ce mai poate spune în plus interviul acesta?

— Asta depinde de dumneata, nu de mine!

— Eşti steaua gimnasticii mondiale şi cel mai dintâi sportiv al României. Cine eşti, de fapt?

— Sunt Nadia Comăneci, o fată născută şi crescută pe acest pământ, o fată căreia i-a plăcut gimnastica mai mult decât orice pe lume şi care, cred, a avut multă şansă fiindcă s-a întâlnit cu Bela Karoly şi el a ştiut să-i asigure cadrul necesar atingerii marii performanţe în sport. În noiembrie fac 19 ani şi, deşi am fost copleşită cu toate onorurile pe care le poate obţine un sportiv, încă nu m-am săturat de gimnastică. Vreau foarte mult să mai rămân acolo unde am ajuns, să arăt tuturor că tot Nadia este cea mai bună din lume!

— La începutul acestui an se pare că nu toţi specialiştii erau de această părere, iar din aprilie, plecând de la Deva, ai început să lucrezi cu antrenorul Gheorghe Gorgoi. Din păcate, cum am aflat, începutul n-a fost strălucit, schimbarea antrenorului aducând cu sine un moment de adevărată cădere psihică. Așa este?

— Am stat 10 ani de zile cu Bela Karoly și-i sunt recunoscătoare pentru tot ce m-a învățat și pentru ce a făcut pentru mine. Stilul lui însă nu mi se mai potrivea. Bela e obișnuit să lucreze numai cu fete mici, iar eu crescusem, mă făcusem mare, cum se spune. Era necesară o schimbare, chiar dacă se mai încercase o dată, înaintea campionatului mondial de la Strasbourg şi ea fusese nereuşită. De data aceasta, însă, m-am simţit foarte bine la un loc cu fetele mai mari din lot, cu Anca, Marilena, Cristina, Gabi, Teodora şi toate celelalte, iar antrenorul Gorgoi nu numai că a fost bun cu mine, dar m-a şi învăţat lucruri noi.

— Gorgoi spune că pe Nadia ar putea să o antreneze până şi un spectator, un obişnuit al concursurilor de gimnastică… Şi că, în fapt, în afara calităţilor cunoscute de gimnastă de mare valoare, eşti şi o fată de mare dârzenie sufletească, un caracter neobişnuit chiar pentru un sportiv. Ciând vrei, spunea, eşti „câine” — adică eşti rea şi ambiţioasă, şi nimeni nu te poate călca in picioare. Profesorul Gorgoi s-a purtat altfel?

— Da. Am muncit la fel de mult ca înainte, dar parcă mai destins. Lui însă i s-a făcut o mare nedreptate, fiindcă nici măcar n-a fost inclus în lotul pentru Moscova. Mai mult decât atât, la întoarcere, în analiza după Olimpiadă, ziarul „Sportul” a scris că eu am fost antrenată de Federaţia română de gimnastică! De ce s-a folosit o asemenea formulă, nu ştiu. De la Gorgoi am învăţat, între altele, un element nou la bârnă şi o coborâre la paralele, dar tot împreună am fost şi la piesele lui Sorescu, care m-au cucerit…

— Ai putea să… povesteşti un exerciţiu din cele făcute la Moscova? Să zicem, cel de la paralele, fiindcă ai vorbit ceva de el.

— Nu ştiu, nu m-am gândit până acum la asta. Un exerciţiu este format din elemente, însă în timp ce lucrezi nu ai timp să te gândeşti la ce urmează, elementul următor trebuie să-l simţi, nu să-l gândeşti.

— De câte ori trebuie repetat un exerciţiu până ce ajungi la perfecţiune, aşa cum ne-ai obişnuit?

— Nici asta nu ştiu, n-am numărat. Fiecare element se repetă separat, apoi se fac exerciţii integrale, de sute, de mii de ori. Numai aşa pot ajunge la siguranţă, la amplitudine în mişcări, la virtuozitate în execuţie, adică acea uşurinţă în mişcări care dă parcă o senzaţie de plutire şi la corectitudine tehnică deplină. Unii zic că exerciţiile mele sunt adevărate kinograme, bune de studiat pentru începători sau chiar mai avansaţi în gimnastică. Dacă ei spun asta, poate așa este!

— La Moscova, să nu uităm, ai căzut de la paralele…

— Nimeni nu știe că am lucrat cu palma ruptă și că pur și simplu mi-a curs sânge pe bară! Și a mai fost ceva, dar nici asta nu se prea spune: s-a întâmplat că am fost antrenată mai mult decât aş fi vrut eu, mai mult decât simţeam eu că aş avea nevoie. S-a crezut că tot ce simt eu nu e bine — însă acum faptul nu mai are prea multă importanță, fiindcă oricum, de la Moscova nu puteam pleca decât cu două medalii.

— !?!

— S-a scris destul de mult, trebuie să știi, despre cum a fost arbitrajul la concursul de gimnastică. Între nota 9,90 şi nota 9,95 nu mai există practic nici o diferenţă sesizabilă. Totul rămâne la mâna arbitrilor, a arbitrelor, mai exact, şi a felului în care se hotărăsc „sorţii” încă dinaintea concursului. Eu zic că dacă luam paralelele, nu mai luam bârna şi dacă luam individualul, nu mai luam solul. Practic, cu mai mult de două medalii de aur nu puteam pleca de acolo, chiar perfect dacă făceam!

— Se spune că nu ai emoţii niciodată.

— Aşa zic şi eu, dar să ştii că am destule emoţii! Parcă simt că-mi tremură picioarele, dar trebuie să fiu sigură şi graţioasă, fiindcă altfel sunt depunctată. Uşurarea vine abia după aterizare, la încheierea exerciţiului.

— Ce înseamnă diagnosticul „sindrom radicular lombar — L5“?

— Pe asta de unde o mai ştii?

— M-am interesat la Centrul de medicină sportivă.

— Povestea e lungă, vrei să o luăm de la început?

— Bineînţeles!

— Am avut, tocmai în plină perioadă de pregătire, tot felul de necazuri cu sănătatea. La sfârşitul lui mai, în 22 mai, dacă îmi aduc bine aminte, am avut o violentă criză de apendicită, fiind, cum se spune, la un pas de operaţie. Asta ar fi însemnat să-mi iau adio de la Olimpiadă. Am făcut în cele din urmă doar un tratament cu medicamente şi cu multe pungi de gheaţă peste abdomen. Când ziceam că am scăpat de operaţie şi chiar începusem să lucrez din nou cu toată intensitatea, au apărut nişte dureri la spate, în zona mijlocului. Specialiştii au descoperit o discopatie, un fel de compresiune la nivelul unei vertebre lombare — de unde diagnosticul pe care l-ai amintit. Asta se întâmpla în 30 mai, la nici o lună şi jumătate de Olimpiadă! Durerile nu erau mari, se pare însă că era atins şi un nerv, fiindcă practic nu-mi mai simţeam bine piciorul drept. Au fost chemaţi cei mai renumiţi specialişti în materie, adevărate somităţi medicale cum sunt profesorul Arseni, profesorul Voiculescu, colonelul Mihai Iacob, medicul neurolog Constantin Vasilescu şi încă alţii, inclusiv specialiştii centrului de medicină. Au făcut cu toţii o comisie, m-au consultat, m-au întors pe o parte şi pe alta, şi apoi unii au fost de părere că trebuie să fiu operată, iar alţii s-au gândit că am putea încerca prin alte tratamente. Ca să-i conving că nu e nevoie de nici o operaţie, i-am rugat să vină în sală să mă vadă cum lucrez. Am făcut, poate, cea mai grea demonstraţie din viaţa mea, bolnavă fiind, dar cred că i-am lăsat pe toţi cu gura căscată. Apoi am început un tratament fizioterapie intensiv, masaje, gimnastică medicală de recuperare, am dormit numai pe pat tare, iar antrenament doar parţial, cât să nu se agraveze boala. Medicii centrului m-au asistat efectiv la fiecare antrenament, venind în sală ori de câte ori era nevoie, dirijând antrenamentul şi tratamentul împreună cu antrenorii, ei fiind parcă mai emoţionaţi decât mine! Tot doctorii spuneau că pentru un om obişnuit o asemenea afecţiune s-ar fi soldat, dacă nu cu operaţie, în orice caz cu repaus şi concediu medical cel puţin o lună, apoi tratament şi cură balneară şi aşa mai departe. Eu însă mi-am dorit această Olimpiadă mai mult decât mi-am dorit orice în viaţă, şi poate chiar această dorinţă şi ambiţie să mă fi ajutat să mă fac mai repede bine.

— Este cu adevărat fantastic ce spui! Secretul a fost însă bine ţinut, dar astăzi, când îl dezvăluim, performanţa „micuţei noastre Nadia” ni se pare infinit mai remarcabilă, mai extraordinară. Dacă nu greșesc, am impresia că în alergare, la sărituri in special, parcă se întrevedea o anumită încordonare în mișcările piciorului drept. Asta o spun însă acum, când am aflat despre ce este vorba. N-a fost așa?

— Ba da, însă m-am străduit cât am putut ca lucrul acesta să nu fie sesizabil. De fapt, abia în 10 iulie am primit dezlegare pentru antrenament complet de la medici. În 19 începea Olimpiada, iar în 21 concursul de gimnastică! Aș fi fost însă in stare să mă prezint și într-un picior, atât de mult îmi doream să câștig.

— Încă o dată, extraordinar! Bravo, Nadia! Aş vrea să ştiu spre ce te îndrepţi acum!

— Nu ştiu, vreau doar să fiu la fel de bună. Mă pregătesc încă de pe acum pentru Campionatele mondiale universitare care se vor ţine în vara anului viitor, la Bucureşti. Concursul de gimnastică se anunţă din nou foarte tare, poate mai tare ca Olimpiada! Apoi, Campionatele mondiale, în decembrie, în Mexic. Cum am mai spus, ţin să arăt tuturor că tot Nadia este cea mai bună gimnastă a lumii.”

*** Flacăra, septembrie 1980

Nadia Comăneci s-a retras din activitatea competițională pe 6 mai 1984, într-o ceremonie găzduită de Palatul Sporturilor şi Culturii. Cristian Țopescu scria cu acea ocazie:

“Lacrima este simbolul fericirii şi al mâhnirii. Noi, oamenii ne exprimăm uneori prin plâns trăirile sufleteşti cele mai intense. Sportivii, trăind momente culminante de extaz sau de tristeţe, este firesc să-şi exprime prin puritatea lacrimii ceea ce simt mai profund în acele clipe unice care nu aparţin câtorva oameni ci, cel mai adesea, unor mulţimi fremătătoare de zeci de mii de suporteri sau milioane de telespectatori. Am văzut cu toţii laureaţi europeni, mondiali sau olimpici care, urcaţi pe podium, ascultând imnul ţării lor, au izbucnit fericiţi în plâns. Am văzut mari sportivi plângând de ciudă, de tristeţe.

Handbalistul Cristian Gaţu după meciul cu Borac Banja Luka, în Iugoslavia, când echipa sa a pierdut nemeritat. Fotbaliştii brazilieni în 1950, pe Maracana, când au fost învinşi de uruguayeni în finala mondială; împreună cu ei a plâns întreaga Brazilie care se pregătise pentru un carnaval de trei zile şi trei nopţi. Au plâns jucătorii naţionalei noastre de fotbal când au ratat în 1972, după trei întâlniri cu Ungaria, calificarea în turneul final al campionatului european. Au plâns în pumni, după finale olimpice dramatice, cei pentru care visul se sfărâmase: Chris Chataway, Jim Ryan, Ron Clarke. Şi a plâns ca un copil, în ziua meciului său de adio, marele Pele. Dar nu toţi sportivii plâng.

Nadia Comăneci nu a plâns niciodată. Nici după marile ei victorii, nici după înfrângeri. A făcut-o însă în ziua retragerii. La o recentă întâlnire cu studenţii ieşeni, Nadia a explicat simplu: „Chiar dacă nu părăsesc gimnastica, despărţirea de sportul de performanţă, fie ea şi lentă, este dureroasă. Nu mi-am exteriorizat decât foarte rar sentimentele. Am luptat cu emoţiile, mi le-am stăpânit, le-am mascat. Poate că uneori dădeam impresia că nimic nu mă tulbură.

Atunci însă, în dimineaţa de 6 mai 1984, la ultima mea apariţie ca gimnastă, nu m-am mai putut stăpâni. Mi-au scăpat câteva lacrimi”. Lacrimile Nadiei. Ale unei mari campioane care printr-o muncă enormă a împins cât mai departe ziua despărţirii de tot ce a iubit mai mult. Pentru câtă fericire şi frumos ai adus lumii sportului, te vom saluta mereu cu respect, NADIA”.

*** Cristian Țopescu, Flacăra, 1984