Profesorul dr. Dimitrie Gerota s-a născut pe 17 iulie 1867 la Craiova, unde a urmat cursurile şcolii primare şi liceul. În octombrie 1886, a trecut bacalaureatul în litere şi ştiinţe, înscriindu-se în acelaşi an la Facultatea de medicină din Bucureşti.
În decembrie 1887, a obţinut, prin concurs, postul de intern al Eforiei spitalelor civile din Bucureşti, iar în aprilie 1888 a fost numit preparator la lucrările practice de anatomie normală, primul post oficial la Facultatea de medicină.
În octombrie 1889, tânărul medic a devenit preparator al Muzeului de anatomie al Facultăţii de medicină, apoi preparator al primei clinici chirurgicale de la aceeaşi facultate. Un an mai târziu, a câștigat concursul de anatomie patologică „Profesor dr. Babeş”, iar pe 16 iunie 1892 a obţinut diploma de doctor în medicină şi chirurgie de la Facultatea de medicină din Bucureşti.
Un an mai târziu, în 1893, a obținut o bursă pentru perfecţionarea studiilor în Franţa şi Germania, pentru o perioadă de patru ani. În Franţa, a fost elevul profesorilor Poirier, Daraboeuf şi Guyon din Paris, apoi, timp de trei ani, în Berlin, al profesorilor chirurgi von Bardeleben, von Bergman, König şi Hahn, al profesorilor fiziologişti Munk şi Hertwig şi al profesorului anatomist Waldeyer, apoi a devenit, în 1895, asistent la Institutul de anatomie din Berlin.
Întors în ţară în 1897, Dimitrie Gerota a fost numit profesor la catedra de anatomie de la Școala de Belle Arte din Bucureşti, unde a funcţionat neîntrerupt până în 1914.
Din 1898, devenise și asistent la Institutul de gynecologie, iar în 1899 a reuşit primul la concursul de medic secundar al Eforiei spitalelor civile, în specialitatea chirurgie. În același an a fost angajat de Ministerul de Război, pentru a preda cursul de radiografie-radioscope la Institutul medico-militar din Bucureşti. Tot în 1899, în decembrie, a fost numit asistent al Institutului de anatomie topografică şi chirurgicală, iar în 1900, în urma unui concurs, a devenit docent al Facultăţii de medicină, în specialitatea anatomie topografică şi chirurgicală.
În 1907, Gerota a devenit conferenţiar definitiv la Facultatea de medicină, iar în 1913, profesor titular la catedra de anatomie topografică şi chirurgicală al Facultății de medicină din Bucureşti, catedră de la care a plecat în octombrie 1937, când a fost pensionat pentru limită de vârstă.
Doctorul a luat parte la campania din 1913 din Bulgaria și la Primul Războiul Mondial, în calitate de conducător şi proprietar al Sanatoriului de chirurgie. În afară de activitatea medico-chirurgicală, a patronat, “fără zgomot”, o mare activitate filantropică, îmbrăcând anual, timp de 25 de ani, câte 150-200 de copii săraci şi alimentând zilnic 20-25 de elevi săraci de la şcolile din apropierea instituției pe care o fondase.
Pe lângă aceasta, a oferit gratuit îngrijire medicală şi chirurgicală, ţinând la dispoziţia studenţilor, altor intelectuali şi multor persoane lipsite de mijloace materiale 20-25 la sută din numărul camerelor sanatoriului său.
Profesorul a încetat din viață la vârsta de 72 de ani, pe 3 martie 1939, la București:
“Doctorul Gerota era suferind de cord. În ultima vreme, simţindu-se mai rău, a trebuit să rămână în pat, din ziua de 14 februarie. Şi-a dat perfect seama de gravitatea bolii şi de eventualitatea unui deznodământ fatal. În zilele din urmă, simţindu-se mai rău, şi-a scris ultimele dorinţe. Astfel, d-rul Gerota arăta că la moartea sa nu doreşte să i se dea onoruri militare, să nu se rostească discursuri şi nici să nu i se aducă jerbe de flori. Acei care, totuşi, ar voi să cheltuiască în memoria sa, sunt rugaţi să trimită banii ce cred de cuviinţă spre a fi împărţiţi la săraci. Caracteristica acestor ultime dorinţe şi în special ajutorarea săracilor cristalizează în mod elocvent bunătatea profundă a doctorului Gerota. Vineri după amiază s-a simţit mai rău ca de obicei. În jurul său erau membrii familiei, d-na Gerota, fratele său, Cornel Gerota, fiul său, avocatul Dumitru Gerota, precum şi doctorii sanatoriului, Naum Ionescu, Traian Ursulescu şi Ialomiţeanu.
Dându-şi seama că i s-a apropiat sfârşitul, distinsul medic a spus că simte că se pierde. Într-adevăr, după câteva minute el a încetat din viaţă. Era ora 3.10 după amiază. Lucid până în ultima clipă, d-rul Gerota dictase vineri dimineaţă colaboratorilor săi numeroase măsuri ce trebuiesc luate în interiorul sanatoriului, iar pe fiul său îl rugase, cu o seară înainte, să-i recitească o comunicare ce avea să o ţină la Academie.
Moartea, însă, nemiloasă nu i-a dat răgaz să-şi continue opera. Vineri seară trupul a fost îmbălsămat şi, după ce i s-a luat masca, a fost aşezat în camera unde şi-a dat obştescul sfârşit.
Înmormântarea se va face azi, duminică după amiază, la ora 3. Vestea morţii regretatului medic a făcut o deosebită impresie, atât în rândurile medicilor care cunoşteau marea sa activitate ştiinţifică, cât şi în rândurile populaţiei nevoiaşe, unde era foarte iubit pentru bunătatea şi ajutorul pe care nu-l precupeţea niciodată.”
*** Universul, 6 martie 1939
Același ziar scria în necrologul pe care l-a publicat pe prima pagină a doua zi:
“A murit profesorul Dimitrie Gerota. Savantul care a întors de la moarte mii de vieţi, omul care a risipit din sufletul şi din viaţa lui, în fiecare zi, alinare, blândeţe, înţelegere, milă, s-a stins vineri. Era obosit şi trist. El se retrăsese între zidurile albe ale spitalului ca într-o mănăstire şi cu o devoţiune religioasă se aplecă peste suferinţa oamenilor, îngrijea, zâmbea, tămăduia, ca un mare medic ce era şi ca un samaritean biblic. O cuprindere harmonică a lumii şi o profundă cunoaştere a misterelor ei îi dădeau o certitudine şi o seninătate, o linişte interioară cum numai la foarte puţini oameni am mai întâlnit
De aceea, înainte de a tăia cu bisturiul pe care-l mânuia ca un artist, ca un Michelangelo penelul, doctorul Gerota tămăduia cu ochii aceia din care izvorau nu ştiu ce unde mângâietoare, tămăduia cu zâmbetul său de cardinal, cu vocea blândă şi caldă ca o muzică stranie, depărtată, domoală.
Creştin, creştin adevărat, ridicat la ideea precisă de dumnezeire pe căile revelatoare ale ştiinţei care descoperea la capătul experienței finalitatea vieții în veșnicia lui Dumnezeu, doctorul era un sfânt adevărat care a trăit și s-a dăruit generos cu o bucurie iluminată pentru toţi, pentru toată suferinţa.
O, cu câtă sacră pasiune a iubit el această ţară şi acest neam! Cu ce iisusiană bunătate se apropia el de copiii săraci, de sutele de copii ai mahalalelor pe care îi îmbrăca şi îi hrănea, îi mângâia şi îi ocrotea ca pe nişte cete de îngeri năpăstuiţi şi trişti. Îi chema la el, la altarul de la sanatoriu, îi cerceta, îi povăţuia, şi sta îndelung între dânşii. Ştia că sufletul copilului este poartă de lumină spre mântuire, spre Dumnezeu. Dar câte sute, câte mii de fiinţe suferinde n-au primit asistenţă gratuită de la bunul doctor care nu mai este!
Operaţii grele, tratamente îndelungate, medicamente costisitoare, totul se oferea ca un zâmbet pe patul alb al sanatoriului, când bătea la uşa milei lui sărăcia roasă de suferinţă. Un învăţat cu renume mondial, un erou al ştiinţei cu mâinile mâncate de radium, un mare profesor şi un mare român, un cavaler al onoarei şi-a încrucişat mâinile pe piept şi a împietrit aşa.
Doctorul Gerota a trecut în împărăţia de zăpezi a morţii. Dar a iubit atâta ţara aceasta, s-a preocupat atâta de destinul ei, că nu se poate să ne fi părăsit de tot. Trupul trece în odihna nefiinţei, dar spiritul lui va rămâne, căci şi I-a lăsat aici, va rămâne între noi Magistrul Gerota, e la sanatoriu şi azi, şi mâine, mereu…
Şi acum să facem linişte. Linişte… profesorul s-a întors de la o operaţie grea…”
*** Universul, 6 martie 1939
Constantin Rădulescu-Motru l-a omagiat într-o ședință festivă a Academiei Române pe generosul profesor Gerota: „Nu sunt decât câteva săptămâni de când la şedinţele noastre lua parte colegul profesor doctor Dimitrie Gerota. Ales membru corespondent încă din 1916, interesul său pentru lucrările Academiei devenise în ultimii ani din ce in ce mai viu. Era chiar în intenţiunea sa să se consacre în restul zilelor ce mai avea de trăit lucrărilor Academiei.
Cu câteva ore înainte de moarte, dictase secretariatului său un raport pe care îl ceruse secţiunea noastră de ştiinţe asupra unei publicaţii puse la premiu. Profesorul dr. Dimitrie Gerota a fost o ilustraţie a corpului medical românesc. Rareori au fost întrunite, în mod atât de fericit, aşa cum au fost la dânsul, însuşirile pe care trebuie să le aibă un medic practician: temeinicie ştiinţifică, măiestrie tehnică şi nobleţe de suflet. Asupra temeiniciei ştiinţifice şi măiestriei tehnice, s-a rostit încă din 1916 un membru tot atât de ilustru al corpului medical român, şi în acelaşi timp membru al Academiei Române, profesorul Victor Babeş, în modul următor:
„Doctorul Gerota este, înainte de toate, un admirabil tehnician: metodele şi procedeurile d-sale sunt cunoscute în toată lumea medicală. Lucrările sale sunt de o valoare extraordinară şi figurează cu cinste în manualele reputate de anatomie ale lui Testat, în publicaţiile lui Poirier, Waldeyer, Mace-André, Chatelin şi alţii. Multe capitole din ştiinţa medicinei sunt puse la punct şi unele refăcute prin cercetările doctorului Gerota asupra glandelor limfatice, asupra aparatului limfatic al rinichilor, al uterusului, al urechii şi al stomacului. Astăzi, la 1916, continua prof. Babeş, doctoral Gerota este apreciat în străinătate ca unul dintre cei mai buni cunoscători ai căilor urogenitale. El este, de asemenea, un inovator de seamă în tehnica chirurgicală. Introduce în ţară radiografia şi radioterapia, modificând procedeele întrebuinţării lor de până aci. Chirurg practic, doctorul Gerota ajunge la un grad de siguranţă atât de extraordinar, încât reputaţia sa este, în ţară, aproape fără pereche. Aceste merite sunt recunoscute doctorului Gerota încă din 1916. Ele sunt îndestulătoare spre a-i asigura un loc de frunte în istoria medicinei române”.
Ele, totuşi, nu caracterizează, în mod complet, pe acela care a fost prof. dr. Dimitrie Gerota. Până la 1916, dr. Gerota se ilustrează ca tehnician şi ca om de ştiinţă. De la 1916, pe lângă aceste însuşiri, dovedite prin scrierile enumerate, la care se mai adaugă marele tratat „Apendicita şi celelalte maladii ale apendicelui vermiform” din 1929, cum şi multiple alte studii de revistă, el mai adaugă una, cea mai frumoasă însuşire: generozitatea faţă de lumea suferindă.
Marele chirurg operator, ca proprietar al sanatoriului ce-i poartă numele, aflat în B-dul Ferdinand, devine cel mai mare filantrop al Capitalei. Nu a existat om strâmtorat de boală şi nevoi care, apelând la doctorul Gerota, să nu fi găsit o asistenţă generoasă la sanatoriul său. Elevii meritoşi şi săraci din şcolile cartierului unde este aşezat sanatoriul primesc aci masă zilnică şi îmbrăcăminte la sărbătorile de Crăciun şi de Paşti, nu după întâmplare sau după cifra încasărilor, ci regulat, ca la o asistenţă organizată.
Profesorul dr. Dimitrie Gerota lasă după sine o amintire de duioşie şi veneraţiune pe care multă vreme o vor purta în sufletele lor marele număr de medici pe care dânsul i-a format, în timpul cât a profesat la Facultatea de medicină, nenumăraţii bolnavi şi săraci pe care i-a îngrijit şi i-a ajutat, colegii şi prietenii care au avut fericirea să trăiască împreună cu dânsul momente de sinceră omenie”.
*** Universul, martie 1939
