Neagu Bunea Djuvara s-a născut la București pe 18 august 1916 (31 august pe stil nou) într-o familie de origine aromână. Tatăl său, Marcel Djuvara, a murit în timpul epidemiei de gripă spaniolă din 1918, iar Tinca Grădișteanu, mama lui, care provenea dintr-o mare familie de boieri munteni, rămasă văduvă la doar 35 de ani, a hotărât să rămână în străinătate împreună cu cei doi băieți, Neagu și Răzvan, imediat după încheierea Primului Război Mondial.
Mezinul, Neagu, a urmat primii ani de liceu la Nisa și apoi a obținut licența în litere și istorie la Paris în 1937, luându-și doctoratul în drept în 1940. Tânărul a revenit în România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru a-și face serviciul militar, a fost înrolat și a luat parte la campaniile din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă, dar a fost rănit la Odessa și apoi trimis pentru recuperare acasă. În mai 1943 Neagu a intrat prin concurs la Ministerul de Externe, fiind repartizat la Departamentul Cifru și, pentru că era foarte bine pregătit, a fost trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineața zilei de 23 august 1944, pentru o misiune legată de negocierile de pace cu Uniunea Sovietică, a cărei ambasadoare era Alexandra Kollontai.
Numit secretar de legație de guvernul Sănătescu, Djuvara va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, când comuniștii l-au schimbat pe Gheorghe Tătărescu din funcția de ministru, tânărul Djuvara fiind rechemat în țară. Mama sa, Tinca Grădișteanu, îl anunțase însă că numele lui apare în procesul intentat de comuniști lui Iuliu Maniu și, în aceste condiții, Neagu a decis să rămână în Occident. Pentru că era deja căsătorit cu o tânără franțuzoaică, France, și aveau împreună o fetiță, pe Domnica, s-a stabilit cu familia sa la Paris.
Timp de patru ani a colaborat cu serviciile secrete americane și franceze care aveau în pregătire o misiune de antrenare și parașutare de voluntari anticomuniști în România aflată sub influență sovietică.
În 1961, Neagu Djuvara a plecat în Africa, în Republica Niger, unde a lucrat timp de douăzeci și trei de ani, ocupând funcția de consilier diplomatic și juridic al Ministerului Afacerilor Străine, de consilier prezidențial și de profesor de drept internațional și de istorie economică la Universitatea din Niamey. Soția și fiica au rămas în Franța, văzându-se doar în timpul vacanțelor diplomatului. Deși relația cu France, soția sa, se terminase în fapt, cei doi nu au divorțat niciodată. După încheierea misiunii în Niger, Neagu Djuvara s-a întors în Franța și a lucrat, până în 1989, pentru organizațiile diasporei românești.
În 1984 istoricul a devenit secretar general al Casei Românești de la Paris, iar după decembrie 1989 s-a întors în țară. Din 1991 în 1998 a fost profesor asociat la Universitatea din București și a rămas, până la moartea sa, pe 25 ianuarie 2018, un reper al societății românești contemporane și o personalitate publică remarcabilă. S-a implicat în viața comunității, a dat numeroase interviuri, a ținut conferințe și a continuat să scrie. Numai după 1989 i-au apărut în România 16 volume proprii și mai multe lucrări colective.
Darul de a povesti istoria într-un mod extrem de personal, de a interpreta și explica trecutul în cel mai simplu și direct mod posibil, de a critica ironic și blând greșelile contemporanilor l-au făcut pe Neagu Djuvara un patriarh al României post-decembriste.
„L-am întâlnit, ultima oară, în secţia de terapie intensivă a spitalului „Victor Babeş”. Era somnolent, dar cu un profil suveran, ca al unui prinţ medieval aşezat pe piatra funerară a propriului mormînt. L-am mângâiat uşor, a deschis ochii, mi-a spus un cuvânt cald şi generos pe care mi-l spunea adesea când ne vedeam, iar la urmă m-a privit intens şi mi-a spus: La revedere! Ştia, fireşte, că nu se pleacă dintr-o încăpere, fie şi din încăperea vieţii pămînteşti, fără să saluţi politicos. „La revedere, domnule Djuvara! Să-ţi fie drumul luminat şi darnic, pe măsura minunatului dumitale surâs…“, scria Andrei Pleşu, în editorialul „Un destin bine croit: Neagu Djuvara“ publicat pe blogurile „Adevărul“. Sandra Melone, nepoata distinsului istoric, se ocupă de păstrarea în memoria publică a personalității sale și de promovarea valorilor umaniste și culturale în care Djuvara a crezut întreaga sa viață prin Asociația Culturală Neagu Djuvara.
“…Bunicul meu a fost diplomat de carieră, dar… şi istoric! Trandafir Djuvara este autorul unei cărţi care este acum considerată clasică.
Ea se numeşte “O sută de proiecte de împărţire a Imperiului Otoman”. Este extrem de greu de găsit. Acum doi ani, când am aflat-o într-un anticariat, am dat pe ea 800 de franci francezi!
Fratele tatălui meu a fost ministru de externe sub liberali în 1910. Un alt frate a fost şi el diplomat şi ambasador. Ei bine, vă rog să mă credeţi că nu am avut nici o chemare pentru diplomaţie! Intenţia mea era, dacă m-ar fi ajutat Dumnezeu, să fiu profesor universitar în istorie.
Dar, n-a fost să fie! La sfârşitul războiului, după ce făcusem trei ani de miliţie şi cinci ani de război în Basarabia şi Transnistria cu „Mihai Viteazul”, destinul m-a readus la tradiţia familiei! Întâmplător, un prieten — Camil Demetrescu — pe care l-am avut şef la externe şi care săracu’ a-nfundat puşcăria 16 ani, a întâlnit-o pe soţia mea pe stradă şi-a înştiinţat-o că se dădea un concurs la Ministerul de externe. Am stat şi-am cântărit situaţia… Ce perspective mă aşteptau? Războiul se termina, totul era nebulos… Trebuia să am un post cât de cât stabil şi apropiat de preocupările mele de istoric… Şi aşa m-am îndreptat şi eu, cel mai tânăr Djuvara, spre diplomaţie!…
— În schimb, vocaţia de istoric aţi avut-o cu siguranţă! Aş putea spune ca această vocaţie era un dat funciar al generaţiei dvs. Aşa îmi explic faptul că între ipostaza diplomatului şi cea a istoricului s-a născut la dvs., ca un liant, interesul pentru ideea de civilizaţie. Greşesc sau nu?
— Nu! Nu greşiţi, pentru că, de la început, de când îmi pregăteam licenţa în istorie, m-a mirat faptul că în Franţa nu se făcea şi filozofia istoriei, în ambele sensuri ale noţiunii: mai întâi cea legată de epistemologie (să se poată şti şi scrie ce este disciplina istorică) şi, în al doilea rând, filozofia speculativă a istoriei (există oare o linie mare a istoriei, se poate vorbi de cicluri?…) Şi descoperirile mele—aproape simultane—au fost englezul Toynbee şi germanul Spengle! Ei au fost decisivi pentru viaţa mea intelectuală! Studiindu-i cu pasiune, citindu-le cărţile, am avut dintr-o dată revelaţia propriului meu drum! Am găsit la Spengler acribia şi exactitatea filozofilor germani, iar la adversarul său de mai târziu, fantezia şi speculaţia dezinvoltă…
Drept care, m-am apucat de o teză de filozofie a istoriei avându-l îndrumător pe celebrul sociolog francez Raymond Aron şi am lucrat la ea… 19 ani de zile! Aşa că doctoratul meu în litere l-am dat aproape la bătrâneţe, la 50 de ani. În această teză de filozofie a istoriei, am încercat să fac la început puţină filozofie critică, epistemologie, iar în a doua parte, filozofie speculativă cu privire la opinia mea despre ciclurile istorice de la începuturi până la epoca respectivă. Această ultimă parte, de filozofie speculative, am adunat-o într-o carte premiată de secţiunea de istorie a Academiei Franceze în 1976. Partea întâi a tezei mele a rămas în forma sa iniţială, dar adun în continuare material pentru ea şi am de gând să o transform într-un curs pe care îl voi ţine la invitaţia colegilor şi compatrioţilor mei de la Universitatea din Iaşi.
Am însă — dincolo de toate — o mare şi profundă amărăciune vis-a-vis de marea necunoaştere a istoriei noastre de către străini! De aici mi-a şi venit ideea de a scrie o carte despre România de acum 200 de ani, care să le dea francezilor o idee despre ceea ce este şi reprezintă ţara noastră în contextul istoriei europene. Pentru că aproape nimeni nu ştie acest lucru la ora actuală. Aproape nici românii nu mai ştiu azi ce au fost ei în urmă cu două secole!
Aşa s-a născut cartea “Ţările române între Orient şi Occident”. Ca punct de vedere, ea este aproape opusă ultimei cărţi a domnului Răzvan Theodorescu “Civilizaţia românilor între medieval şi modern”, în care domnia sa insistă, dar mai mult pe plan artistic, asupra influenţelor occidentale asupra civilizaţiei noastre înainte de 1800. Eu, care am vrut să prezint străinilor o imagine a românului de la 1800, adică de la sfârşitul erei turco-fanariote, am insistat, dimpotrivă, asupra ciudăţeniei în ochii unui occidental a ceea ce era civilizaţia noastră de la Bucureşti sau Iaşi la acea oră a istoriei.
— Citindu-vă cartea, am observat, domnule Djuvara, că priviţi evoluţia civilizaţiei, la noi, ca pe un fenomen conjunctural, fără desfăşurări liniare, previzibile. . .
— Aţi sesizat bine ceea ce doream să demonstrez din acest punct de vedere. Şi anume că acela a fost momentul, în 1800 şi în jurul acelor ani, când am trecut de la o civilizaţie la alta! Deşi eram o ţară de limbă romanică, nu făceam parte din rândul celorlalte ţări vorbitoare de limbi romanice. Prin apartenenţa la biserica bizantină, prin ocuparea sau cel puţin prin suzeranitatea otomană şi venirea grecilor cu ideile lor de la Bizanţ şi aşa mai departe, noi eram în acel moment cu totul altceva…
Descoperirea, sau mai bine zis, impactul cu civilizaţia franţuzească şi cu cea italiană a fost hotarnic şi determinant. Civilizaţia italiană am asimilat-o prin intermediul tinerilor preoţi uniţi. Cea franceză, graţie boierilor din Moldova şi din Muntenia şi chiar prin fanarioţi, dar nu în ultimul rând, graţie ocupaţiilor ruseşti — pentru că, vedeţi dvs., fiecare nenorocire îşi are şi părţile ei bune! În mod categoric, ocupaţiile ruseşti (mai ales cele din 1806 şi 1812) au fost de cea mai mare însemnătate pentru această întorsătură brutală, neaşteptată şi imprevizibilă a clasei conducătoare româneşti din Principate spre civilizaţia apuseană. Asta este cert! Pentru că, ce limbă vorbeau boierii munteni şi moldoveni cu ocupanţii ruşi? Nu vorbeau ruseşte, habar n-aveau de rusă. Vorbeau franţuzeşte, cum vorbeau franţuzeşte între ei şi ofiţerii ruşi proveniţi din aristocraţie în marea majoritate. A fost un fenomen foarte ciudat: fără să vrea, rusul a jucat în istoria noastră rolul unui intermediar al influenţei franceze.
După cum şi în 1830, Regulamentul Organic — cu toate păcatele lui — a fost totuşi un pas către modernizarea României, mai mare decât orice act regulamentar existent la acea oră în propria lor ţară, Rusia!
— Distanţându-ne acum de acel moment şi apropiindu-ne de un alt salt brutal şi greu de anticipat, dar poate cel mai dureros din istoria noastră, cum priviţi ideea de politic şi de civilizaţie (pentru că există o relaţie determinantă între ele) în contextul ultimei jumătăţi de veac?
— Aici mă siliţi să ating un punct foarte sensibil şi risc să-i şochez pe cititorii dvs., dar eu am obiceiul să spun ce gândesc.
— Vă rog chiar să o faceți!
— Când eram în pribegie (că aşa trebuie să o numesc, eu nefiind un exilat, adică nu plecat de acasă cu gândul de a se stabili aiurea, ci un om care a plecat de nevoie, ca un condamnat în propria-i ţară şi care a revenit acum chiar dacă numai pentru câteva zile… Când eram în pribegie deci, îmi închipuiam (şi era o idee relativ greşită) că tot sistemul acesta artificial, comunismul, impus sălbatic ţării noastre, o să treacă peste românul cu capul plecat ca peste o muşama!
Din păcate, nu a fost aşa. Ceea ce m-a izbit în mod foarte dureros este că aceşti 45 de ani de sistem comunist, de dezinformare sistematică, de lipsă de cultură, sau, mai bine zis, de cultură ocolită, strâmbă şi falsă, aceşti 45 de ani, pentru marea masă a însemnat o schimbare de mentalitate care mă îngrozeşte! Şi de care mi-e frică! Pentru că nu se va schimba situaţia în câteva luni şi nici în doi ani! Mă tem că abia generaţia de 25 – 30 de ani va putea fi suficient de schimbată, de primenită, pentru a putea prelua mersul spre viitor în adevăratul spirit al civilizaţiei occidentale. Pentru că în aceşti 45 de ani, noi am străbătut cu de-a sila un tunel de întuneric care ne-a înnegrit sufletul şi minţile! Uite, vă mărturisesc că după ce am stat de vorbă cu multă, cu foarte multă lume de la oraş ori de la ţară, nu vorbesc de intelectuali, care s-au păstrat uimitor de acuţi, de inteligenţi şi la curent cu tot ce ţine de cultură şi spirit, bătrâni şi tineri în egală şi admirabilă măsură!)… Eu mă refer la marea masă de oameni care au preluat fără să se şcolească în mod deosebit toate poveştile mincinoase despre istorie şi viitor elaborate diabolic de propaganda comunistă. La ei mă refer! Ei bine, acest tip de om nou suferă parcă de albeaţă la ochi! În termeni moderni, boala aceasta se numeşte cataractă. Ea se vindecă astăzi, dar numai printr-o operaţie. E vorba de un mic bisturiu, de o injecţie care să te adoarmă şi gata! Temerea mea este că, deocamdată, cei care ne conduc nu spun românului că are nevoie să fie operat la ochi. “Lasă, lasă! Nu te teme, că o să te faci bine! O să-ţi pun eu nişte picături şi-o să-ţi treacă (Bineînţeles, picături de apă de trandafir!).
Dar cu asta bietul român nu se va face niciodată bine! Românul trebuie să fie convins acum că are absolută nevoie de operaţie! Ajunşi aici, intrăm deja în probleme extrem de precise, de palpabile şi de dureroase, care ţin de realitatea economică. Şi nu trebuie pornit spre vindecare – aşa cum s-a făcut de 5 – 6 luni – prin politica paşilor mărunţi!
Uitaţi-vă ce se întâmplă în Rusia: Gorbaciov este foarte iubit în străinătate, dar nu e popular la el în ţara. De ce? Fiindcă pe plan economic, perestroika sa este un fiasco total. O schimbare a sistemului nu se poate face decât în mod radical! Şi nu prin vorbe mari, ci prin fapte concrete şi limpezi. Uite, unde te duci, pe orice buton apeşi, în România nu se vorbeşte decât de privatizare! Şi nimeni nu înţelege ce-i aia. Să luăm şi să folosim termeni pe înţelesul fiecăruia. E vorba pur şi simplu de restabilirea proprietăţii particulare la oameni! Şi asta în diverse domenii. Numai că noi îi dăm într-una cu privatizarea şi facem pur şi simplu cuvintilism, fără a-i lămuri pe oameni ce şi unde vrem să ajungem.
Ba, mai mult, folosim acest cuvânt abracadabrant, îmbrăcând cu el vechile şi catastrofalele noastre păcate. Ascultam acum câteva zile la radio o dezbatere înfocată despre „privatizarea” turismului, insistându-se pe ideea că de acum este nevoie de altfel de dispoziţii de la centru!
Dar nu, domnilor! Nu de dispoziţii de la centru este nevoie! Daţi voie întreprinzătorilor autohtoni ori străini să deschidă hoteluri cu zecile, cu miile şi atunci veţi vedea cum vin turiştii în România!
Asta este esenţa privatizării! Omul să răspundă de calitate în… calitatea sa de proprietar şi nu de lefegiu al statului!
— Vedeţi, dacă ţinem cont de această perioadă de ignoranţă pe care am traversat-o aproape o jumătate de secol, e greu să ne repliem rapid, pentru că e greu să ne aducem aminte de lucruri despre care n-am auzit niciodată! Aşa stând lucrurile, ce părere aveţi: ne trebuie modele sau suntem totuşi în măsura de-a ne afla singuri drumul?
— Nu cred să existe în momentul de faţă un model izolat! Lăsând la o parte statele subdezvoltate şi referindu-ne la realitatea europeană, ei bine, în zona ei nu sunt deccât două modele: cel marxist şi cel neoliberal, fiindcă nu mai e vorba de un liberalism sălbatic.
Liberalismul care se practică astăzi în occident ori într-o ţară care îşi zice socialistă ca Franţa ori într-o ţară care-şi spune conservatoare ca Anglia, este aproape acelaşi lucru. Este un liberalism temperat prin social.
Adică prin legi care să înfrâneze anumite riscuri ale liberalismului. Un al treilea sistem sau model — cum vreţi să-i spuneţi — pe care să-l născocească geniul nostru creator?! Acestea sunt poveşti de adormit copiii!
Acest sistem nu există şi nu va exista niciodată! Iertaţi-mă că voi ataca un subiect la modă acum în România, dar nu pot să nu amintesc de ideea de a ne orienta după sistemul suedez. Daţi-mi voie să vă spun că este imposibil! Eu am trăit trei ani în Suedia şi ştiu despre ce este vorba!
Cum s-a născut modelul suedez? Mai întâi să vă împărtăşesc un adevăr puţin ştiut: Suedia, care are un sistem socialist de 70 de ani, nu a naţionalizat niciodată industria grea! Atunci, ce fel de socialism e acela? Este o social-democraţie în care, strângând şuruburile impozitelor şi ale taxelor impuse asupra celor care câştigă mai bine, a permis o oarecare egalizare a salariilor, a nivelului de trai şi al sistemelor de asigurare etc.
Dar acest lucru s-a datorat situaţiei economice strălucite a Suediei, care de sute de ani avea o industrie grea de înalt nivel, cu oţelăriile cele mai bune şi rentabile din Europa. Numai de la acest stadiu pornind, poţi face social-democraţia, nu când ţara e băgată în bârlog de ocupanţi şi silită să-i mai aplice şi un sistem străin de istoria şi economia ei, sistem de jaf şi dictat bazat pe “învăţătura” economică marxist-leninist-stalinistă! Ori, pe acest falimentar eşafodaj, în nici un caz nu poţi veni să aplici nici măcar poleiala social-democraţiei suedeze, incompatibilă cu tipul de economie sovietic. Dacă vrem totuşi să ne inspirăm de la cineva, să o facem îndreptându-ne privirea spre fraţii noştri italieni, spanioli! De ei suntem legaţi istoric şi ei au reuşit în 20 – 30 de ani să ajungă la o economie înfloritoare!… Revenind la sistemul “paşilor mărunţi”, despre care vorbeam mai înainte, aş vrea să fiu mai bine înţeles apelând la o parabolă. Când eram copil şi voiam — cu tovarăşii mei de joacă — să trecem sărind peste vreun şanţ cu glod, nu procedam toţi la fel. Cel mai fricos încerca să o ia domol, coborând pe panta şanţului şi, dacă reuşea, era în câştig, dar, de cele mai multe ori, aluneca şi cădea în noroi. Cei curajoşi, înfruntau golul de sub ei şi săreau, ajungând la ţintă repede şi teferi!
Noi, la această oră, în marea majoritate, nu avem curajul da a sări! Nu-i bine! Şi pentru că vorbeam de modele şi de surse de inspiraţie, mă mir că cei în drept să opteze şi să decidă n-au dat atenţie unui exemplu de model extraordinar publicat în “România liberă” din februarie, apărut de altfel în ziarul francez „Le monde”. Este vorba de proiectul prezentat de ministrul francez al planului, Lyonel Stoleru, care este de origine română. Vă rog să mă credeţi că nici măcar nu-l cunosc pe domnul Stoleru şi nici la „România liberă’’ nu am acţiuni, dar vă recomand din toată inima să citiţi acest plan publicat şi la noi. Merită să o faceţi! Veţi avea revelaţia unui mod cinstit de a gândi destinele economice ale zilelor pe care le trăim şi asta pentru că domnul Stoleru este el însuşi un om cinstit şi un mare economist! El propune, de fapt, un plan Monet pentru Europa.
Nota bene: nu un plan Marshall, care a însemnat, în esenţă, o grămadă de bani oferiţi de americani europenilor pentru redresarea lor economică postbelică. Dacă ar fi să ni se aplice nouă acest plan, iar am băga banii în butoiul Danaidelor! Planul Monet este altceva, este planul inventat de francezul acela care nu avea nici măcar bacalaureatul, dar… avea cap! Ei bine, Jean Monet şi capul său stau la originea Pieţii Comune!
Ideile sale sunt reluate acum şi de domnul Stoleru în acel plan pentru Europa, care prefigurează paşii ce trebuie făcuţi pentru a trece de la economia marxistă la o economie de piaţă!
— Prin acest exemplu aţi anticipat o întrebare pe care mă pregăteam să v-o pun. Istoria noastră dovedeşte că, de-a lungul ei, emigranţii au jucat nu o dată roluri extraordinare pentru destinele ţării pe care şi-au părăsit-o din diverse motive. Acest lucru ţine numai de trecut, domnule Djuvara?
— Vă răspund printr-o digresiune. Primul preşedinte corean, după 45 de ani de ocupaţie japoneză, a fost un politician care a stat în exil… 45 de ani! Dar să ne întoarcem la noi, că avem slavă domnului atâtea exemple!
Destinul nostru dramatic a făcut ca în afară de veacul al 19-lea şi începutul veacului 20, noi să fim schingiuiţi ori ocupaţi de străini!
Din această pricină, oamenii care s-au realizat cel mai bine în Apus au fost cei nevoiţi să pribegească. . . Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu, episcopul şi apoi mitropolitul Petre Movilă, Brâncuşi, Enescu, Coandă, Cioran sau Mircea Eliade… Este dramatic şi semnificativ că, în istoria noastră, românii cei mai cunoscuţi lumii întregi sunt cei nevoiţi să pribegească! Sper să nu se mai întâmple acest lucru şi, mai ales, sper că ne vom putea împlini şi face cunoscuţi lumii rămânând în casa noastră!
Va dăinui totuşi pentru totdeauna rana aceasta cumplită care va rămâne multă vreme sângerândă, datorată momentului 1945, când, după 145 de ani de occidentalizare, destinul nostru a fost pur şi simplu ghilotinat!
Puneţi faţă în faţă perioadele interbelică şi cea postbelică! Ce cumplită deosebire! Ce au însemnat pentru noi anii dinainte de război, când am dat lumii spirite universale, când cultura noastră a atins valori de patrimoniu! Şi ce prăbuşire a urmat! Ce crime spirituale şi fizice s-au comis sub dictatul Moscovei! Câţi oameni cu minţi strălucite au luat calea pribegiei luminând cu flacăra spiritului lor destinele altor popoare şi câţi nu s-au stins, fiind aruncaţi în gropile comune ale lagărelor şi puşcăriilor comuniste!…
— Aţi folosit, pentru a defini momentul acela cumplit din 1945, termenul „ghilotinat”. Mi se pare cât se poate de bine ales, deoarece doi factori esenţiali au căzut victimă acestui act de suprimare: educaţia şi credinţa.
— În ce priveşte credinţa, biserica ortodoxă şi-a putut continua cât de cât menirea, chit că a contribuit regretabil la interzicerea Bisericii Unite din Transilvania, ceea ce constituie o mare greşeală istorică şi morală, pentru că prin ei am intrat noi în modernism, prin legăturile stabilite cu Roma. Ori faptul că nici acum nu au fost corijate pe deplin aceste acte samavolnice nu pune intr-o lumină favorabilă guvernul actual.
În ce priveşte cultura, ea a fost total introvertită! Eu mă mir cum de s-au găsit totuşi atâţia oameni care, adunaţi în jurul unor spirite ca al lui Noica, sau citind pe ascuns presă parvenită Dumnezeu ştie cum, ori ascultând posturi de radio au putut rezista acestei mutilări!
De fapt, acesta este singurul lucru care mă bucură în acest peisaj cenuşiu al României de azi: calitatea intelectualilor! Calitate de cap, pentru că, uneori, calitatea lor morală a făcut concesii regretabile pentru a nu fi îndepărtată ori pusă la păstrare pe la Aiud!
— Cum priviţi, ca istoric, revoluţia din decembrie… S-a vorbit foarte mult despre poporul român ca despre un popor fără personalitate, laş şi fricos… Revoluţia a infirmat aceste etichetări, dar continuă să persiste un sentiment de nesiguranţă şi teamă!
— Aici îmi deschideţi iarăşi calea unei digresiuni care nu ştiu dacă va fi pe placul tuturora! Dacă vrem să privim curajos în urmă, nu o putem face, fără a ne întreba “ce s-ar fi întâmplat dacă?” Nu putem să mai punem un dubiu, de pildă, că 23 August era mai mult sau mai puţin obligatoriu. De fapt, nu aveam nici o obligaţie faţă de nemţi, care ne ciuntiseră jumătate din Transilvania! Întoarcerea armelor împotriva lor nu poate fi considerată ca un act de trădare! 23 august era obligatoriu, mai devreme sau mai târziu! Dar, devansând momentul, puteam oare să nu trecem Prutul? Eu am trăit momentul acela. Am trecut Prutul din prima zi și mai târziu am fost rănit în luptele date, după ce am parcurs 750 de km. pe jos și vă asigur — vorba poetului din veacul trecut — că nu-i era nimănui “în piept, inima rece”! Noi am vrut să ne luăm înapoi Basarabia! Nici asta nu poate fi considerată o greşeală politică! Unii spun că nu trebuia să trecem Nistrul! Nu cred că puteam să refuzăm acest ordin militar! Din moment ce ne legasem de Germania pentru a recupera Basarabia, nu-i puteam lăsa pe germani de izbelişte! Ajutându-i, Antonescu spera să-i determine pe nemţi să revină şi asupra teritoriului Transilvaniei! Nici asta nu a fost o greşeală! Ideea mea, vă rog să mă credeţi, este că am greşit nebătându-ne la 26 iunie 1940! Nimeni nu îndrăzneşte să scrie şi să spună acest lucru! Sigur că eram bătuţi în câteva zile, dar un popor nu are dreptul să cedeze o fărâmă din teritoriul său naţional fără să tragă un foc de puşcă! Lucrul acesta noi l-am resimţit atunci cu o durere nemaipomenită! Şi de aceea am plecat cu entuziasm la război peste un an! Şi nu era acelaşi lucru. De data aceasta plecam alături de o mare putere, eram aproape siguri de victorie…
Nu-i acelaşi lucru ca atunci când te jertfeşti şi ştii că te jerfeşti! Şi acum cunoaştem din documente ce s-ar fi întâmplat. Era o înţelegere tacită între Rusia şi Germania. Germania le îngăduia să vină până la Prut.
Deci ruşii n-ar fi trecut mai departe şi, chiar dacă ar fi vrut-o, germanii, care aveau absolută nevoie de petrol, ne-ar fi ocupat strategic, scăpându-ne pe noi cu obrazul curat. O să-mi spuneţi că fabulez, că fac literatură, că ar fi fost clar că ruşii ne cotropeau, aşa cum i-au cotropit pe cehi şi pe polonezi. Dar nu e vorba numai de ce s-ar fi întâmplat în mod practic. E vorba de sunet!! Cum am fi suportat noi ocupaţia rusească dacă am fi avut mândria de-a ne fi împotrivit colosului rusesc? Mă întreb chiar dacă România ar fi putut ajunge să îndure 25 de ani de tiranie fără asemănare, dezlănţuită demenţial de acest geambaş de bâlci care a fost Ceauşescu?!. . . Pentru că să nu credeţi că un popor are un caracter dat odată pentru totdeauna! NU! Caracterul poporului, în fiecare clipă se făureşte prin actele pe care le face! Vă dau câteva exemple: suedezii de pildă! Ei sunt azi cei mai paşnici oameni! Nici nu ştiu dacă sunt în stare să tragă un foc de puşcă. Ei bine, ei au fost acum 800 – 900 de ani teroarea Europei! Au mers în Anglia, în Franţa, au ajuns până în Sicilia.
Rusia a fost formată de ei. Erau un popor războinic cum nu s-a mai văzut până atunci în Europa! În sens invers să-i privim pe japonezi. Am găsit documente despre femei care plângeau să nu-şi dea copiii la armată. Asta tot în urmă cu 800 – 900 de ani! A venit o epocă medievală, de eroism făurit şi înălţat prin educaţie, care s-a prelungit până la al Doilea Război Mondial. Gândiţi-vă la Kamkadzeii lor!… Iată de ce cred că românul de azi nu ar fi acelaşi dacă s-ar fi luptat în 1940. Şi referindu-mă acum la întrebarea dvs. cu privire la revoluţia din decembrie, ei bine, ei, tinerii care au murit la Timişoara, la Cluj şi la Sibiu, tinerii care au murit aici la Bucureşti. Ei ne-au spălat ruşinea noastră din 1940!!
Şi de aceea avem datoria de a nu face o politică potrivnică acestui eroism al tinerilor!
— Am privit în trecut, ne-am referit la prezent, cum vedeţi viitorul poporului nostru? Sunteţi optimist, domnule Djuvara?
— Bineînţeles că pentru marele viitor trebuie să fii optimist, fiindcă n-o să ne închipuim că naţia română este pusă pe lista dispariţiei! Dar eu sunt mult mai brutal decât amicul meu, doctorul Bălăceanu-Stolnici, care, într-o emisiune televizată, mărturisea că e optimist în ceea ce priveşte viitorul nostru. Cât priveşte viitorul imediat, îmi daţi voie să vă spun că sunt pesimist! După cum v-am spus, masa mare are albeaţă la ochi şi căile practice pe care le-am luat de a intra în economia de piaţă, până acum, mi se par a nu fi sănătoase! Repet, politica paşilor mărunţi nu este cea bună.
Privatizarea trebuie făcută curajos şi ferită de sperietoarea de ciori vehiculată muncitorilor, îngrozindu-i cu perspectiva pătrunderii capitalurilor străine la noi, egală a fi cu aservirea, cu vânzarea ţării! Dar ce, noi suntem o mică republică centru-americană, care nu produce decât monocultură de banane?!… Noi suntem o ţară de 23 de milioane, cu avuţii mari, mai mari decât Ungaria, care acum stă mult mai bine decât noi, datorită inteligenţei şi flerului economic de care au dat dovadă conducătorii ei, chit că au fost şi aceştia comunişti!
Cine ne cumpără ţara? Nimeni! Trebuie să privim cu luciditate în jur. (…) Pentru că suntem stăpâniţi încă de frică. O frică multilaterală! Care va trece desigur, dar care, deocamdată, ne stăpâneşte! Pentru că, după euforia revoluţiei din decembrie, oamenii au băgat de seamă că, de fapt, nu s-a schimbat nimic esenţial în structura socială şi politică! Acolo sus nu s-au produs schimbări de fond, tot „foştii” deţin şi acum pâinea cea de toate zilele!
E apoi vorba de frica obsedantă de privatizare, despre care am vorbit. Pentru a ieşi din această stare, trebuie să procedăm ca englezii, să ne agăţăm vagonul, fără nici un rabat, la trenul european al mersului înainte.
Pentru a putea face acest lucru, trebuie să dovedeşti că ai la tine în ţară un anumit nivel şi anumite legi sociale, echivalente cu cele din apus. Dacă nu, ajungi la o concurenţă neloaială! Deci, trebuie să se ajungă ca muncitorul român care se teme de privatizare să-şi dea seama că, după câţiva ani de regim nou, pentru a putea reintra în Europa, salariul şi asigurările sale sociale trebuie să fie egale cu cele ale francezului, neamţului sau italianului! (…)
De toate aceste frici trebuie să ne dezbărăm pentru a renaşte! Bineînţeles, ne aflăm într-o conjunctură mondială de care trebuie să profităm pentru ca şi pe plan politic şi economic să putem face paşii necesari pentru a ne reintegra în Europa, din care am fost smulşi samavolnic şi căreia îi aparţinem, chiar dacă jumătate de veac am fost cu mai mult posibil izolaţi de ea!”
*** „A fi cu Neagu Djuvara, la trecut, prezent şi viitor”, interviu realizat de Liviu Tudor Samoilă, Viaţa Românească, august 1990
