Ovidiu Bojor s-a născut pe 1 noiembrie 1924 în oraşul Reghin, unde tatăl său, Ioan Bojoru, era profesor de ştiinţe naturale la Liceul „Petru Maior”. Mutat cu familia la Târgu-Mureş, a continuat şcoala la Liceul „Papiu Marian”, apoi la liceul din Caransebeş. Pasionat de efectele plantelor medicinale, a decis să urmeze Facultatea de Farmacie din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1950. În acei ani, Bojor şi-a consolidat cunoştinţele asupra valorii tămăduitoare a plantelor pentru diferite boli ale omului.
Încă din perioada studenţiei, la vârsta de 20 de ani, a prezentat o comunicare despre plantele medicinale din Munţii Călimani, valoroasă prin bogăţia de date istorice şi documentare. Fascinația pentru studiul plantelor şi denumirea lor populară o avea încă din copilărie, când își însoţea tatăl în drumeţii prin munţi. Mai târziu, Ovidiu Bojor a cutreierat munţii Călimani, Harghita, Gurghiului şi Poiana Tomii, studiind flora medicinală.
A continuat cu cercetări de cartare a plantelor pe întreg teritoriul ţării și a reuşit astfel să elaboreze o lucrare fundamentală în acest domeniu, „Flora medicinală a României”, în două volume. În anii 1952 – 1954, Ovidiu Bojor a fost cercetător ştiinţific şi secretar ştiinţific la Centrul de Cercetări pentru Plante, apoi cercetător principal la Institutul pentru Controlul de Stat al Medicamentului şi Cercetări Farmaceutice. Între anii 1978-1985, a fost acreditat ca expert ONU şi a condus misiuni internaţionale în Asia şi Africa, iar începând din 1984, a predat cursuri de specialitate în Nepal.
De-a lungul vieții, a obținut 35 de brevete de invenţie privind produsele fito-farmaceutice şi suplimentele nutriţionale, majoritatea fiind aplicate în cercetare şi în producţie. Distinsul savant a publicat peste 25 de cărţi de specialitate, cele mai cunoscute fiind „Produse farmaceutice româneşti” (1965), „Farmacopeea română” (1965), „Farmacia naturii” (1967), „Plante medicinale” (1969), „Plante medicinale de la A la Z”, „Fitoterapie tradiţională şi modernă” (2003), „Ghidul plantelor medicinale şi aromatice” (2003).
Ovidiu Bojor a condus patru expediţii pentru explorarea florei medicinale din Africa şi Himalaya, urcând până la altitudinea de 6.000 metri, iar pentru meritele sale a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din România.
Într-un interviu pe care l-a acordat în sfârșitul anilor ’70, cercetătorul a vorbit despre știința care i-a guvernat întreaga viață.
“Patologia curentă datorată medicamentelor este tributară abuzului de medicamente de sinteză consumate zilnic de către bolnavi sau de către cei mai puțin bolnavi; în prezent, numărul „specialităților farmaceutice” produse de diferite firme cu renume întrece cu mult numărul bolilor existente.
Toate medicamentele de mare eficacitate sunt însoțite de un risc, nu puțin neglijabil, pentru cel ce și le administrează. S-a constatat că efectele secundare sau reacțiile adverse, cum se mai numesc, sunt mult mai reduse în cadrul produselor naturale de origine vegetală sau animală decât în cazul produșilor de sinteză. Medicamentul se comportă ca un corp străin organismului. Cu cât este mai puțin natural, „mai sintetic”, mai îndepărtat de natură, cu atât medicamentul este mai agresiv, nu numai față de boală (de fapt, față de bolnav), ci și față de ceea ce este sănătos în organismul uman. Medicamentul natural, obținut (sau reprodus) din plantă sau animal prezintă principala proprietate de a fi mult mai apropiat de organismul nostru și de a fi fost experimentat și selectat de om de-a lungul mileniilor. Din considerente de ordin etic și moral, un medicament nou, obținut prin sinteză, înainte de a fi administrat omului se experimentează pe animale de laborator. Tot pe animal se stabilește doza toxică. Or, cât de mare este diferența între organismul omului și cel al cobaiului, iepurelui sau șoricelului alb!
Să exemplificăm: Larothamnus scoparius (drob) este un mic arbust care conține sparteină. Acesta este mâncat de iepuri, în special în timpul iernii, ca aliment principal, fără să se producă fenomene toxice. Nu același lucru putem spune că se întâmplă la om. Valeriana officinalis (odolean, valeriană) are pentru pisică efecte excitante, euforizante. Pentru om însă aceeași plantă are efecte sedative, diminuând excitabilitatea măduvei spinării și a creierului. Alegerea reactivului biologic (a animalului de experiență) în cazul principiilor active din plante și al complecșilor unui medicament de origină vegetală este o problemă de mare importantă. Exemplele în această direcție sunt numeroase, iar una din deficiențele farmacodinamiei și farmacologiei clasice este și aceasta: lipsa unui model similar organismului uman și, în special, a posibilităților de urmărire a reacțiilor care intervin prin introducerea medicamentului în sistemul biochimic, enzimatic, hormonal, celular al omului. Farmacodinamia celulară se înscrie, în prezent, ca o metodă de investigație superioară față de farmacologia clasică.
Natura nu face lucruri inutile. Numai că noi, până în prezent, nu am reușit să descifrăm decât o mică parte din „secretele” ei. De-a lungul erelor, plantele s-au specializat în lupta pentru existență, formându-și și arme de apărare, printre care și principiile active, care, cu cât sunt mai active, cu atât sunt și otrăvuri mai puternice. Acestea, la fel ca și ghimpii sau unele substanțe vezicante, urzicante, rău mirositoare, amare etc., îndepărtează animalele de ele. Speciile neînzestrate cu aceste arme – exceptând cele ocrotite, cultivate și apărate de om – au dispărut devorate de animale, bacterii, ciuperci parazite, viruși etc. Pentru perpetuarea speciei, florile și-au format antociani în culori atrăgătoare, parfumuri puternice, uleiuri volatile sau nectar, pentru a atrage insectele și a răspândi polenul de la o floare la alta.
În alte cazuri, în fructe și semințe s-au acumulat uleiuri volatile sau alte principii active pentru a feri plantele de inamici. Deci, iată că și principiile active sunt utile pentru plante și că natura nu creează nimic inutil. Fiecare plantă are o acțiune principală specifică și altele secundare. Chiar dacă am asocia principii active de la zeci de plante, tot nu am putea obține un… panaceu.
În acest caz, pe lângă acțiunile sinergice, de potențare, intervin și acțiunile antagoniste, de multe ori foarte nocive. După părerea mea, rolul de panaceu îl poate avea numai o viață rațională, ordonată, cumpătată, cu mișcare în aer liber, alimentație adecvată efortului și vârstei, fără excese de nicio natură, cu cât mai puține medicamente.
Privind trecutul nu prea îndepărtat, peste 90 la sută din medicamente erau asigurate din mediul natural. Odată cu progresele realizate de chimia de sinteză, în special în prima jumătate a secolului XX, s-a născut un adevărat arsenal de medicamente și sute de industrii farmaceutice. După ce peste o jumătate de secol bolnavii – sau mai puțin bolnavii – au fost bombardați cu „armele” noilor medicamente născute peste noapte, au apărut și boli noi, cele produse de medicamente.
Ca semnal de alarmă, a apărut o nouă disciplină a științelor medicale: farmacovigilența. După cum indică unele statistici acutale, medicația naturală a crescut în ultimul deceniu la 60 la sută, bazându-se în mare măsură pe plante, respectiv pe principii active obținute din plante. Un pas important în fitoterapie îl constituie în prezent obținerea unor produse farmaceutice naturale prin semisinteză, plecând de la structuri chimice oferite de laboratorul naturii.
În ceea ce privește medicația, la popoarele mai puțin dezvoltate din punct de vedere tehnic, la cele în curs de dezvoltare, mai apropiate de natură, tradiția folosirii plantelor medicinale este mult mai puternică. Din considerente tradiționale și economice, peste 70 la sută din medicația acestor popoare este cea naturală.
În această direcție, merită toată atentia recomandatia făcută de O.M.S. și O.N.U.D.I. pentru a consemna, cerceta și valorifica tradiția multimilenară, în special cea a popoarelor din Asia, Africa și America Latină. Este un prețios patrimoniu care nu trebuie deloc neglijat și nici pierdut.
Există exemple spectaculoase, greu explicabile, de selecționare a unor specii de plante de către populații care au avut puține șanse de a veni în contact între ele pentru vindecarea acelorași afecțiuni.
De exemplu, trei specii diferite de plante, dar aparținând aceleiași familii (Flacourtiaceae), care cresc pe trei continente diferite – Asia, Africa și America de Sud – au fost utilizate empiric în tratamentul leprei.
Ulterior, cercetarea științifică a dovedit că toate aceste trei specii conțin acid chalmonenic, activ în tratamentul leprei. Sau un alt exemplu: cazul reserpinei, care, deși a fost izolată și purificată abia în 1952, totuși despre această specie s-a scris (alături de numeroase specii verificate științific ca medicinale) în “Rigveda”, veche lucrare a culturii hinduse din zona hymalaiană.
Planta era utilizată ca antidot în mușcături de șarpe, dar și în afecțiuni psihice. Știința a dovedit că, pe lângă proprietățile hipotensive arteriale pe care le deține, acționează și ca neurodepresor, ceea ce confirmă utilizarea sa empirică încă din vechime. Tot pe trei continente diferite, din vechi timpuri se utilizează pentru efectele stimulante cafeaua, ceaiul și maté (Ilex paraguariensis). Toate aceste trei specii conțin cofeină! Și în acest caz, utilizarea lor empirică este mult mai veche decât analiza fitochimicâ.
(…) Drumul parcurs de fitoterapie de la „ceaiul bunicii” până la obținerea hormonilor steroizi din plante se măsoară în milenii. Referindu-ne la trecut, numeroase date legate de începuturile fitoterapiei au fost definitiv pierdute. Ceea ce a rămas în tradiția diferitelor popoare trebuie consemnat, studiat, experimentat, verificat. Mijloacele de care dispunem în prezent, fără a fi perfecte, sunt mult superioare fată de cele din trecut. Ceea ce trebuie învins este neîncrederea și scepticismul, care încă mai persistă și astăzi.
Nu trebuie să uităm că majoritatea medicamentelor sunt arme cu două tăișuri. În ceea ce privește fitoterapia și terapatica naturală, în general, nu trebuie să mergem la întâmplare, la „recomandațiile” unor diletanți.
Pentru a obține rezultatele scontate de la folosirea medicamentelor naturale este necesar să avem încredere în cei ce le cunosc cu adevărat. Asocierile de principii active trebuie făcute pe baze științifice.
Chiar un simplu ceai medicinal – amestec de plante – administrat sub formă de infuzie sau decoct nu-și va face efectul scontat dacă este preparat după rețete întâmplătoare și din plante vechi, recoltate la timp nepotrivit, conservate în condiții improprii.
Majoritatea principiilor active din plante sunt substanțe foarte labile, ușor inactivabile sau transformabile chiar în produse nocive organismului. Datorită acestui fapt, adevăratele remedii fitoterapeutice pot fi numai produsele farmaceutice verificate și controlate”.
*** Magazin, ianuarie-iunie 1978
Profesorul Ovidiu Bojor, doctor în științe farmaceutice, expert al Națiunilor Unite pentru programele de dezvoltare industrial, a încetat din viață pe 14 februarie 2023, la vârsta de 98 de ani.
