Judy Garland, copilul-minune de la Hollywood

Considerată un adevărat copil-minune al Hollywood-ului, Judy Garland s-a născut pe 10 iunie 1921 în Minnesotta, unde părinţii ei aveau un cinematograf și a apărut pe scenă la vârsta de 3 ani, în pauza dintre două spectacole (era pe vremea filmului mut) cântând un șlagăr la modă. Puțin mai târziu, împreună cu surorile ei, a format un trio, “The Gumm Sisters”. Numele de Judy l-a luat după un cântec preferat, iar Garland i-a fost sugerat de actorul de music-hall George Jessel.

În cinematografie a debutat în 1936, deci la vârsta de 15 ani. După aceea a cunoscut succesul datorită filmului “Vrăjitorul din Oz”, dar mai ales datorită seriei “Andy Hardy”, a cărei vedetă era Mickey Rooney.

Mickey era un clovn, iar Judy, un excelent mim și împreună alcătuiau un irezistibil cuplu de artiști de music-hall. Judy Garland a avut o carieră cu multe suişuri și coborâşuri. Nu o dată s-a considerat că este o actriţă “sfârșită” pentru ca apoi, brusc, să o ia de la început cu și mai multă râvnă. Anii 1950—1955, care au marcat declinul lui Mickey Rooney, pentru Judy Garland au însemnat consacrarea definitivă. Filmul “S-a născut o stea”, turnat atunci, poartă, parcă, un titlu simbolic.

Actrița a murit pe 22 iunie 1969, la Londra. Avea doar 47 de ani și depășise, până atunci, multe crize personale cu care se confruntase de la o vârstă fragedă. Presiunile star-system-ului de la Hollywood i-au afectat sănătatea fizică și psihică încă de când era adolescentă, imaginea îi fuesese influențată de criticile constante din partea regizorilor care credeau că nu este atractivă din punct de vedere fizic, în perioada maturității abuzase de droguri și alcool. Actrița a avut mari probleme financiare și o viață privată plină de turbulențe.

După patru tentative de sinucidere, Judy Garland a luat accidental o supradoză de barbiturice și a fost găsită moartă în baia locuinței ei închiriate din Belgravia, Londra. În cadrul anchetei, medicul legist Gavin Thurston a declarat că motivul decesului a fost „un auto-supradozaj imprudent” și că nu există nicio dovadă că ar fi intenționat să se sinucidă.

“Să nu vă îndoiţi nici o clipă, scria biograful lui Judy Garland, să nu vă îndoiţi nici o clipă că veţi vedea apărând în curând pe ecrane o Judy Garland Story, povestea vieţii ei, şi că un bătrân vulpoi de Hollywood va îndrăzni să ceară fiicei acesteia, extraordinarei Liza Minnelli, să o încarneze pe maică-sa în Cinerama şi Tehnicolor. Căci, la urma urmei, America nu e nici la prima, nici la ultima ei cruzime, iar Judy Garland a fost victima continuă a ferocităţii uzinelor de vise din California”.

În 1970, D. I. Suchianu scria în revista Cinema: “Într-adevăr, uzinele ne-au oferit acel fioros «Bulevardul Crepusculului», unde se arăta cum pot cădea în mizerie morală şi uitare doi mari artişti: Gloria Swanson şi Erich von Stroheim, o dramă interpretată, bineînţeles, de Stroheim şi Gloria Swanson în persoană! Greta Garbo fusese condamnată de patroni la munca silnică de amantă perpetuă. Asta încă mai mergea. Amorul pasionat comportă posibilităţi de variaţie şi originalitate. Pe Judy Garland însă, aceeaşi casă Metro Goldwyn Mayer a osândit-o la ceva mult mai monoton şi prostănac: la personalul de fetiţă eternă, obligatoriu zglobie, adolescenta americană, veşnic râzând, cântând, dansând şi, în cel mai intelectual caz, jucându-se cu alţi adolescenţi de-a imitatul, maimuţărind pe oamenii mari în treburile cotidiene.

Ani de-a rândul Judy a fost ocupată cu Mickey Rooney într-o serie întreagă de filme mediocre și, desigur, magistral jucate. Apoi a fost pusă în tandem cu dansatori de mâna întâi: Gene Kelly, Fred Astaire. A fost dată pe mâna a doi ași ai comediei muzicale de tip comercial: Busby Berkeley și elevul său, Vincente Minnelli.

În cincisprezece ani, a turnat peste treizeci de asemenea frivole, săltăreţe filme, care au adus mulţi bani în casa firmei. Judy era supranumită Miss Metro Goldwyn. Şi în timp ce patronii îşi îngroşau buzunarele, pe ea o puneau la o feroce cură chimică de slăbire. În filme ca «Summer Sticks», ea apărea când grasă, când slabă, după medicamentele luate cu câteva zile înainte. Încă de la «Vrăjitorul din Oz», când avea de-abia 17 ani, patronii o supuneau la sălbatice cure de slăbire. Încă de atunci sănătatea ei începea să se detracheze. Pentru a putea continua să personifice pe invariabila fată veselă care plesnește de sănătate, Judy începe să ia somnifere și, foarte curând, stupefiante.

La vârsta de 29 de ani clachează și, în plină filmare se prăbuşeşte. Producătorii, în loc s-o vindece, o ucid a doua oară. Marea companie Metro Goldwyn Mayer o concediază. Asasinatul se transforma în sinucidere. Judy Garland îşi taie vinele. Cu greu este smulsă din ghearele morţii. Din acel moment ia o hotărire eroică: să înfrunte vitejeşte ticăloşia Hollywoodului, să-i declare război şi să-l învingă. Ceea ce reuşeşte pe deplin.

Altfel decât Garbo, altfel decât Marlene, altfel decât Marilyn Monroe, deşi problema tuturor acestora patru era cam aceeaşi. Toate fuseseră mari, foarte mari artiste, capabile şi doritoare să interpreteze roluri diferite, roluri grave. Toate întâmpinau opoziţia patronilor comerciali şi chiar a unor regizori nu îndeajuns de curajoşi.

Cei doi dascăli ai lui Judy, Berkeley şi Minnelli, erau fascinaţi de talentul ei de fină comediană şi de tulburătoare tragediană. Ei au învăţat-o să joace, mai exact să se descopere pe ea însăşi. Dar tot ei o părăseau la mijlocul drumului. Vincente Minnelli i-a fost chiar şi soţ. În această calitate i-a făcut (cum spune Simsolo) un splendid cadou de nuntă: filmul «The Clock» (Ceasul), primul ei film unde nu cântă deloc. Dar, în ciuda marelui succes repurtat atunci, recunoscut de unanimitatea uimită a criticilor, scumpul ei dascăl şi soţ nu va mai repeta experienţa.

Atunci va face ceva care seamănă puţin (dar diferă totuşi foarte mult) cu ce făcuse Marlene. Aceasta îl păcălea pe Sternberg, introducând în poveştile lui cam convenţionale momente de emoţie adevărată şi dramă adâncă. Judy Garland încearcă o operație încă mai originală. Va încerca să prefacă muzica în teatru. Cântecele ea le va cânta nu ca o cîntăreaţă, ci ca o actriţă. Toţi biografii ei au remarcat acest bizar lucru.

Cântând, punea nişte accente, nişte pauze, nişte cezuri, nişte modulaţii care prefăceau bucata cântată în personaj care face confidenţe. În privinţa asta, felul ei de a cânta e unic. Toţi admirau «punch»-ul vocii sale. «Punch» înseamnă pumn. Notele glasului ei erau nu numai sonore, dar şi percutante. Loveau. Izbeau. Fiecare altfel. Ca dovadă că multe din cântecele ei, de pildă «You made me love you» (M-ai făcut să te iubesc— din «Broadway Melody», când avea 16 ani) sau «Above the rainbow» (Peste curcubeu — din «Vrăjitorul din Oz») devin celebre pe tot întinsul Americii şi Europei.

Sunt recunoscute ca sigur altceva decât obişnuitele cântece. Un fenomen de genul Piaf sau Aznavour, dar cu diferenţa că aceste bucăţi muzicale salvau, intelectualizau, dădeau substanţă dramatică, literară, teatrală insipidelor comedii impuse de patroni. Filmul «Little Nelly Kelly» de Norman Taurog este, de asemenea, o comedie muzicală, în care însă Judy, care are numai 18 ani, joacă un dublu rol şi mai face şi alt lucru foarte greu: moare pe ecran. Toată lumea la Hollywood ştie că Judy are stofă de tragediană.

Dar stăpânii ei au aşezat-o definitiv în alt raft de mărfuri, alături de alţi adolescenţi remuneratorii, alături de Jackie Cooper, Freddie Bartolomew, Mickey Rooney sau alături de acrobaţi ai dansului, Gene Kelly, Fred Astaire, Cyd Charisse. Nu va căpăta roluri de dramă decât după ce va declara război Hollywood-ului, după ce-şi va tăia venele şi va mai încerca de două ori să se sinucidă.

În 1969, Judy avea numai 47 de ani, câştigase două Oscar-uri, unul la 17 ani («Vrăjitorul din Oz»), celălalt la 39 de ani («Procesul de le Nürnberg» de Stanley Kramer). Tot Kramer o va face să joace alături de marea vedetă Burt Lancaster în «Un copil așteaptă». Tot în perioada aceasta de după ruptura cu Hollywoodul, un mare regizor, George Cukor, va face un «remake» după un film celebru din anii ’30, după «S-a născut o stea» de William Wellman. Judy va avea rolul lui Janet Gaynor, iar cel al lui Fredric March i se va da lui James Mason.

Biograful lui Judy numeşte acest film o capodoperă. E greu de spus dacă e aşa, însuşi autorul său, George Cukor, zice că «mi l-au dezintegrat» (cine? patronii? cenzura? Distribuitorii?): «Bucăţi întregi, zice acelaşi George Cukor, au fost tăiate şi pierdute pe vecie. Ce păcat! Iar culmea nenorocirii e că negativul a dispărut. Un dezastru fără precedent». (Articol publicat în revista Film Culture).

Dar Cukor nu vorbeşte de principalul cusur al acelui film care îl plasează mult mai prejos decât de vechiul «A star is born». În loc de o poveste gravă, rechizitoriu necruţător împotiva ferocităţii mistico-comerciale a Hollywoodului, ni se dă un film cu cântece şi dans, cu «două celebre balete», cum le numeşte un comentator. Motivul acestui «remake» fusese totuşi onorabil. S-a vrut să se dea acestei victime a cinematografului şi a prejudecăţilor americane o revanşă. O consolare. Judy va juca rolul unei vedete care reuşeşte, al unei stele care se suie, al unei cariere aşa cum ea voise să aibă şi nu avusese.

Judy a fost admirabilă în acest rol şi unanime erau pronosticurile pentru Oscar-ul acelui an. Dar și aici fatalitatea o urmărise. Acest premiu sigur îl va căpăta finalmente Grace Kelly într-un alt film mediocru. I s-a mai oferit un rol, tot așa, cu dedesubt cancanier biografic. Pentru că se droga cumplit (de trei ori: medicamente pentru slăbit, excitante pentru energie, calmante pentru somn), i s-a oferit rolul principal din «Valea păpuşilor». Dar moartea a făcut ca oferta să vină prea târziu.

Totuşi cariera acestei martire n-a fost un eşec, ci un continuu şi strălucit succes. De îndată ce, în 1950, a scăpat din ghearele morţii, a întors cu demnitate spatele studiourilor californiene. Din 1950 încolo, tânăra femeie de 28 de ani, în ciuda nervilor săi, în ciuda abuzului de medicamente, în ciuda celor prime trei încercări de sinucidere, va săvârşi un al doilea debut artistic, în care va fi şi autor, şi dramaturg, şi regizor, şi interpret.

Din 1950 va începe seria recitalurilor, a «concertelor», cum le numea ea. Ceva deosebit de aşa-zisele «Gastspiele» ale Marlenei Dietrich. Acestea erau cozerii cu amintiri, anecdote, din când în când câte un cântec, tot cu titlul și în calitate de amintire. Concertele lui Judy Garland erau altceva. Erau făcute numai din cântece şi fiecare arie era o confidenţă.

Judy Garland a descoperit că numai muzica, mai exact felul de a cânta o bucată, poate exprima un sentiment nud şi pur, eliberat de faptele circumstanţiale, despuiat de împrejurările trecătoare şi redus la o stare sufletească pură. Zece cântece însemnau zece părţi diferite din sufletul ei, din viaţa ei.

Poetul Edmond Haraucourt a scris un volum de versuri intitulat «L’âme nue», adică «Sufletul nud», adică sufletul după ce a fost îmbrăcat în cuvinte, apoi dezbrăcat de ele, pentru ca să rămână numai sentimente în sine. Aceasta era impresia pe care o făceau concertele extraordinarei Judy Garland.

Adeseori ele se prelungeau câte o jumătate de ceas peste program. Şi publicul era fascinat. Nici un moment această fascinaţie nu a scăzut, în timp ce Judy se omora cu bună-ştiinţă, cu o aprigă tenacitate; în timp ce ea murea pentru scumpii ei ascultători, aceştia îşi făceau o datorie să o admire cu o egal de aprigă, tenace, intactă fidelitate. Această iubire s-a exprimat într-o cifră: cei douăzeci de mii de cetăţeni care au venit la înmormântarea ei.

Dar să-i dăm cuvântul ziaristului J.C. Larrivoire care, în «France Presse», scria aşa: «New York, vineri. O negresă grasă, doică de cartiere şic, plângea pe umărul meu şi zicea:

— Vai ce frumoasă e! Parc-ar avea 25 de ani! Nu ne pare rău c-am venit».

Alături de ea, 20 000 de persoane sosiseră acolo, să se reculeagă în faţa rămăşiţelor lui Judy Garland. Cu tranzistorul în bandulieră, cu sacul de merinde în mână, râzând sau plângând, admiratorii n-au şovăit să facă patru ceasuri coadă ca s-o mai vadă pentru o ultimă oară. Peste 50 de poliţişti fuseseră mobilizaţi ca să canalizeze această stranie mulţime pestriţă. Unii din asistenţi puneau să le cânte, pe electrofoane portative, bucăţile de mare succes ale frumoasei Judy. Cu chelia oglindă şi mustăcioara în tirbuşon, domnul Harding Isaacson, directorul marii întreprinderi de pompe funebre Campbell, nu-şi ascundea emoţia: “De la funeraliile lui Rudolph Valentino, firma noastră (zicea el) n-a mai cunoscut un asemenea succes!”

*** D.I. Suchianu, Cinema, 1970