Înainte de anul 1870, multe comitete de doamne din clasa de sus a societăţii bucureştene strângeau prin chete şi serbări diferite sume de bani cu care erau ajutaţi copiii orfani ai oraşului, dar, în afară acestor iniţiative particulare, nu se făcea nimic pentru oamenii nevoiaşi. Asistenţa şi ocrotirea socială au fost organizate oficial în anul 1873 și au cunoscut o dezvoltare ceva mai complexă începând din 1930. Prin Legea sanitară şi de ocrotire intrată în vigoare în acel an, în fiecare comună urbană (sector) a fost înființat câte un oficiu de ocrotire, iar la nivelul Municipiului Bucureşti a luat fiinţă Oficiul Central de ocrotire, care se ocupa de trei paliere:
1. Asistenţa infantilă:
a) copii găsiţi;
b) copii încredinţaţi doicelor;
c) copii asistaţi la domiciliul părinţilor.
2. Asistenţa familiei:
a) ajutoare imediate în bani sau în natură;
b) ajutoare prin procurare de lucru;
c) ajutoare lunare bătrânilor;
d) ajutoare la domiciliul infirmilor;
e) cantine pentru muncitori şi intelectuali.
3. Asistenţa instituţională: creşe, maternităţi, leagăne, azile pentru copii, orfelinate de băieţi şi fete, colonii de vară, cămine de ucenici, şcoli profesionale, azile de bătrâni, un azil de noapte, un centru de triaj pentru vagabonzi și mai multe şcoli de corecţie.
Asistența infantilă cuprindea doar îngrijirea copiilor abandonaţi şi găsiţi pe stradă (în general sugari), restul fiind trecuţi în categoria „asistenţă instituţională”. Bebelușii erau internaţi la Azilul de triaj „Cantacuzino” din strada Buzeşti, unde rămâneau câteva zile pentru a li se face vizitele medicale şi a li se întocmi actele necesare, dându-li-se şi nume, fiind apoi plasaţi în instituţiile pentru creşterea copiilor.
Asistenţa familiei cuprindea distribuirea de ajutoare imediate oamenilor săraci, bătrânilor şi bolnavilor, precum şi femeilor sărace şi văduvelor cu copii. Acest tip de sprijin se oferea în urma unei anchete la domiciliu, după care se proceda la acordarea periodică a ajutorului, fie în bani, fie în hrană. Pentru plata ajutoarelor se întocmeau lunar liste şi se eliberau persoanelor respective legitimaţii cu fotografii, în baza cărora li se plătea apoi regulat, ca un fel de pensie, ajutorul lunar. Acelaşi sistem se utiliza şi pentru plata indemnizațiilor pentru infirmi şi pentru văduvele funcţionarilor care nu aveau drept la pensie. Pentru plata acestor ajutoare s-au cheltuit, de exemplu, în anii 1934 – 1936 aproape 9.000.000 de lei.
Pentru a veni în ajutorul intelectualilor lipsiţi de mijloace, Oficiul de ocrotire al municipiului Bucureşti a înfiinţat o cantina numită „Voievodul Mihai”, unde mâncau sute de oameni, fie gratuit, fie plătind o sumă modestă de 6 sau 8 lei. Pentru întreţinerea acestei cantine s-au cheltuit în perioada menționată peste 700.000 de lei.
În privința asistenţei instituţionale, administrația capitalei a cheltuit zeci de milioane clădind orfelinate, cămine şi şcoli, în care erau crescuţi, educaţi şi ocrotiţi sute de copii în fiecare an.
Primăria a reuşit, după îndelungate eforturi, să construiască o instituție impunătoare numită „Casa Copilului”, la acel moment una dintre cele mai moderne de acest tip din sud-estul Europei. La „Casa copilului” erau internaţi bebelușii abandonaţi pe stradă, fiind crescuţi până la vârsta de doi ani şi jumătate. Pentru fiecare copil ce era adus aici, primăria cheltuia circa 50 de lei pe zi. Tot cu o cheltuială medie de 50 de lei pe zi erau crescuţi copiii primăriei şi la „Leagănul Sfânta Ecaterina”.
După vârsta de doi ani şi jumătate, copiii ocrotiţi de municipiu erau transferați în aşezămintele din judeţul Prahova, fiind crescuţi de diverse familii care primeau în acest scop suma de 500 de lei lunar.
Societatea „Materna” îngrijea, de asemenea, copiii primăriei în schimbul unei sume de 40 – 50 de lei pe zi pentru fiecare copil. Pentru întreţinerea şi asistenţa copiilor în instituţiile menționate şi pentru renovarea azilului de copii găsiţi „Cantacuzino”, primăria a cheltuit în perioada 1934 – 1936 peste 3.000.000 de lei.
Orfelinatul Radu Vodă
Fetele orfane (sau cele din familii sărmane) cu vârsta de peste 7 ani erau internate de către Oficiul Municipal în „Orfelinatul Radu Vodă“, unde urmau școala primară, apoi cursul de menajere. Întreţinerea acestui orfelinat a costat în perioada menționată 3.500.000 de lei.
Orfelinatul Dr. Zigura
Băieţii din aceeași categorie erau preluați de la vârsta de 7 ani de Orfelinatul „Dr. Zigura”, unde urmau cursul primar, apoi cursul industrial, în ateliere de cizmărie şi croitorie. După terminarea ambelor stagii, şcolarii erau îndrumaţi spre meserii, iar cei mai capabili erau trimişi în şcoli speciale de meserii.
Coloniile de vară
Ambele orfelinate organizau în fiecare vară colonii la sanatoriul Agigea-Constanţa, care putea adăposti un număr de 250 copii pe lună, sau la colonii organizate la Curtea de Argeş şi Câmpulung.
În afară de aceste instituții, primăria întreţinea copiii orfani de la Căminul de ucenici „Obor“ al Ministerului Muncii, de la Școala Societăţii „Ţesătoarea“ sau de la Seminarul de călugăriţe „Acoperământul Maicii Domnului“, cheltuind anual circa 400.000 de lei.
Alte aşezăminte întreţinute de Primărie erau azilele „Nae Ionescu” şi „Protopopul Tudor”, unde locuiau numeroşi bătrâni ce primeau ajutoare lunare, lemne şi asistență medicală.
„Azilul de noapte” era, de asemenea, în proprietatea municipiului și adăpostea pentru scurtă durată, în schimbul sumei de 5 lei/zi sau gratuit, pe toți nevoiaşii care cereau găzduire. „Biroul de triaj al vagabonzilor şi cerşetorilor” îi aduna şi tria pe toţi cei care nu aveau niciun căpătâi și, după anchetarea fiecăruia, cei găsiţi neculpabili de vreo infracţiune erau trimişi în colonii de muncă sau în localităţile de origine.
Pentru extinderea operei de asistenţă a nevoiaşilor din Capitală, primăria municipiului acorda subvenţii anuale unor societăţi precum „Regina Elisabeta”, „Cenuşa”, „Comunitatea evreilor”, „Societatea generală de patronaj”, „Amicele tinerelor fete”, „Pâinea zilnică”, „Societatea de Salvare”.
Un reportaj publicat în 1935 de revista Ilustrațiunea Română dezvăluia cititorilor organizarea Orfelinatului pentru fete Radu Vodă, care se transformase de puțin timp în “Școală de Menaj”, pentru a le oferi fetelor orfane mai multe șanse de integrare în societate după împlinirea vârstei de 20 de ani.
“O sută de fetiţe orfane, copiliţe care, pierzându-şi într-o bună zi părinţii, rătăceau pe maidanele periferice, sau care din pătucul „Leagănului” au trecut în mâinile „îngrijitoarei de mahala”, şi-au găsit un cămin în clipa în care au păşit pragul „Institutului familial Radu-Vodă”. O sută de fete orfane, între şase şi douăzeci de ani, ştiu deodată că fac parte dintr-o mare familie, că sunt toate deopotrivă copiii unui părinte adoptiv, care nu e altul decât „comuna” în care s-au născut. Se iubesc toate o sută ca surorile. Şi au fost învăţate de marea lor îndrumătoare să nu pizmuiască pe sora mai „răsărită”. Dimpotrivă, să-i urmeze pilda şi să spere în sprijinul ei de mai târziu. Ca în orice familie, surorile mari acordă grijă şi ocrotire celor mici, dar nu împărtăşesc nici aceeaşi masă, nici aceeaşi clasă. Le-am găsit împărţite potrivit vârstelor, în clase, în dormitoare separate. După capacitatea vârstei lor, capătă îndrumarea şi învăţătura care le pregătesc pentru viaţă. Care e năzuinţa oricărui părinte pentru copilele sale? Căminul lor propriu. Şcoala lor e, deci, şcoala bunei gospodine, a soţiei, a mamei de mâine.
Dacă au trecut sub ocrotirea acestui cămin chiar de la vârsta de şase ani, fetiţele îşi urmează mai întâi cursul primar la una din şcolile statului din apropiere. Le-am văzut pornind voioase de acasă, sub supravegherea unei pedagoge, luând drumul şcolii. Altele, sub supravegherea aceleiaşi pedagoge, se întorc „acasă” de la şcoală. “Acasă” le aşteaptă ciorba caldă şi mâncarea gustoasă pe care le-au pregătit-o surorile mai mari. Surorile „mai mari” pe care le-am găsit pregătind dejunul nu sunt nici ele decât nişte bucătărese în miniatură, cu șorțuleţe albe, imaculate, şi bonețele olandeze care le feresc de marele accident al gătitului: firul de păr căzut în mâncare.
Localul în care sunt găzduite aceste o sută de orfane ale Capitalei noastre este departe de a fi una din cele mai confortabile clădiri. Tocmai de aceea rămân uimită de contrastul pe care îl prezintă bucătăria institutului, cu impresionanta sa maşină de gătit, în faianţă.
— Maşina de gătit e inima unei şcoale de menaj, şi tot ea e baza vieţii lor de mâine, remarcă cu bună dreptate directoarea institutului, doamna Cecilia Dumitrescu.
De la mâncarea bine gătită, trecem la celelalte specialităţi gospodăreşti, care reprezintă în acelaşi timp şi clasele superioare ale şcolii: clasa de artă decorativă şi ţesătorie, clasa de lucru de mână şi croitorie, clasa de călcătorie şi spălătorie. Aceste eleve care timp de patru ani trec prin filiera celui mai perfect studiu menajer vor deveni, la sfârşitul studiului, ceva mai mult chiar decât nişte simple perfecte menajere.
Sub conducerea unor maestre de specialitate, ele vor întrupa meseriaşe bine pregătite chiar pentru câştigarea existenţei.
— Dacă au aplicaţie la învăţătură, le lăsăm să urmeze cursul normal, pentru a deveni şi ele la rândul lor „maestre de specialitate”, explică directoarea.
Schiţând apoi un zâmbet duios, continuă să vorbească:
— Trăiesc o mare emoţie pentru sfârşitul anului acestuia: e prima promoţie, prima serie de copile care au făcut şcoala şi au crescut sub supravegherea mea. Idealul meu este să le pot plasa pe fiecare în locuri bune… Ba merg chiar şi mai departe cu năzuinţele: câte două, câte trei, să le văd asociindu-se, deschizându-şi un atelier de covoare, o spălătorie de lux, o cofetărie… În felul acesta nici nu s-ar risipi fiecare în alt colţ după ce au trăit ca surorile…
— Dar pentru astfel de înjghebări, pe lângă cunoaşterea meseriei, e indispensabil şi un oarecare capital!
— Avem noi, în timpul cât le creştem, şi această grijă. Fiecare fată îşi agoniseşte, prin propria ei muncă, un mic capital.
Cum mă arăt cam nedumerită, directoarea îmi explică:
— Executăm comenzi la Institut, care încep cu cozonaci şi dulceaţă şi se termină cu covoare persane. Spălăm şi călcăm, ca orice spălătorie de lux, rufele cele mai delicate care ni se încredinţează de afară. Câştigul economisit pentru copiii noştri îl depunem în mâinile lor în momentul când ne părăsesc.
Doamna directoare a spus „copiii noştri”, dar simt că ar vrea să spună „copiii mei“. Îmi arată cu mândrie că în infirmerie nu-i decât o singură fetiţă suferindă. Cu ochii umeziţi de lacrimi, mângâie ultima fetiţă care i-a mărit familia de două zile. N-are decât 6 ani şi 3 luni.
— Acuma vrei să rămâi cu noi? o întreabă, mângâind-o.
Buzele fetiţei încep să tremure, ochii i se umplu de lacrimi:
— Da, dar să vie şi mama-mare să stea cu mine….
— Tată… n-a avut niciodată, mama i-a murit acum doi ani, bunica de-abia îşi mai duce viaţa… Şi-mi împărtăşeşte mai departe grijile şi suferinţele pe care le trăieşte pentru numeroşii ei copii.
Unul din marile neajunsuri ale orfelinatului şi o reală suferinţă a conducătoarei este lipsa unei băi confortabile. Acest cămin în care curăţenia sclipeşte în orice colţ, menţinută de însăşi copilele orfelinatului, posedă o oribilă hală cimentată, cu trei duşuri şi vreo cinci lavabouri, din care picură o apă ca gheaţa şi ale cărei ferestre sparte sunt înlocuite cu scânduri, purtând deasupra uşii de intrare inscripţia: Baie. — Cred că ar fi o adevărată crimă să satisfac necesităţile igienice corporale ale copiilor în asemenea condiţiuni. Prefer să-i scald în spălătorie… Dar vă rog să mă credeţi că voi lupta şi mă voi ruga de primar până ce copiii mei vor fi satisfăcuţi.
Directoarea continuă să-mi descrie atmosfera care domneşte în cămin. Copilelor orfane li se creează cât mai mult posibil căldura unui cămin. Ele trebuie să se simtă cât mai puţin orfane, trăind în familia institutului ca oricare alt copil în familia lui. Tocmai de aceea copilele nu sunt izolate între cei patru pereţi ai orfelinatului de viaţa din afară. Ori de câte ori au posibilitatea, elevele merg la spectacole, serbări, se ţin la curent cu mişcarea din afară.
În opera ei, directoarea e asistată de câteva maestre şi mai ales de concursul gratuit a cinci student, cinci suflete de elită, care, în schimbul unui pat şi al hranei împărţite cu cele o sută de orfane, le aduc acestora lumina învăţăturii. „Institutul familial menajer” este o minunată operă de asistenţă. Şi în fruntea acestei opere regăsim ca iniţiatoare personalitatea inimoasei doamne Calypso Botez, care mai patronează atâtea interesante opere”.
*** Ilustratiunea Română, 1935
