Copilăria și tinerețea lui Nicolae Iorga

“De la mintea plină de hărnicie reformatoare a străbunului său, Vornicul Iordache Drăghici, ridicat din popor până la cea mai mare dregătorie, de la fiul acestuia, Manolache Drăghici, „ultimul cronicar moldovean“, cu a sa „Istorie a Moldovei pe timp de 500 de ani”, de la mătuşa sa, Elencu Drăghici, care a tradus între altele şi romanul „Adolphe” al lui Benjamin Constant,— de la toţi aceştia va fi trecut, desigur, în sângele nepotului, toată pătimaşa lor dragoste de glie şi popor cât şi ceva din lupta de înnoire a celui dintâi.

Aceasta pentru că lordache Drăghici era în „Partida naţională” „cugetătorul şi omul de condei” care va redacta, la 1822, împreună cu ceilalţi „cărturari”, un proiect de Constituţie din care nu lipseau multe din ideile înscrise pe stindardele Revoluţiei franceze. Un alt unchi, Manolache Iorga, „cinstit bătrân şi vechi târgoveţ”, era păstrătorul arhivei şi peceţilor oraşului Botoşani. Iar de la mama sa, Zulnia, Nicolae Iorga va moşteni arzătoarea dragoste de carte şi pasiune pentru lectură, nu numai în limba părinţilor, dar şi în cea franceză, din care ea făcea traduceri, în Botoşanii anului 1875, din romanul lui Alfred de Musset, „Petru şi Camilla”.

Din această ascendenţă de iubitori de ţară şi de slovă se va ivi pe lume Nicolae Iorga în ziua de 5/18 iunie 1871 în oraşul Botoşani în care, cu puţini ani înainte, trăise o tristă copilărie şi adolescenţă Mihai Eminescu. În acest Botoşani era umila căsuţă natală din strada Copoului pe care o va descrie Nicolae Iorga mai târziu: „Văd întâi, într-un vechi privaz albastru slab, pe când în urechi îmi răsună un cântec de leagăn întârziat, o casă mică şi neagră cu coperişul ascuţit şi cu cerdac bătrânesc, sprijinit de stupi şi înconjurat de bănci lungi, pentru sfaturi în nopţi albe…”

Tatăl, avocatul Nicu Iorga, se săvârşeşte din viaţă când fiul său, Nicolae, avea vârsta de numai 5 ani. Mama, Zulnia, cu cei doi copii, începe peregrinările prin „case străine”, cu chiriile greu plătite dintr-o pensioară de 60 de lei lunar. De la vârsta de 5 ani, copilul Nicolae Iorga va simţi adânc lipsurile şi nevoile familiei, umilinţele din partea celor avuţi şi nu uită să le mărturisească atunci când scrie „O viaţă de om”: „îngust, foarte îngust, întâiul meu orizont, abia cu două, trei licăriri de bucurie sau de mare durere îl deosebesc”.

De la această fragedă vârstă, Nicolae Iorga, înzestrat cu cele mai strălucite daruri ale minţii şi ale inimii, îşi arată o nepotolită sete de cunoaştere şi începe să citească din vrafurile de cărţi rămase de la tatăl său. Când îşi va aminti de prima învăţătură, va începe un capitol cu impresionanta constatare: „Eu n-am învăţat a ceti şi scrie, sunt lucruri care mi-au venit de la sine. Nu-mi amintesc de nici un ceas de pregătire „pedagogică” pentru a descoperi literile şi a le îmbina în silabe, care pe urmă să-mi dea cuvântul”.

Prevestitor pentru viitorul mare istoric este faptul că una din primele cărţi descifrate a fost „Cronicile României” sau „Letopiseţul Moldaviei şi Valahiei”, editate de Mihail Kogălniceanu. Şi tot Nicolae Iorga va mărturisi despre aceşti ani ai copilăriei sale: „Româneşte am învăţat din casa părintească, adică din casa mamei, aşa cum se vorbea: limpede, frumos şi mai ales puternic şi colorat”. De la acea vârstă de 5 ani a început „copilul minune” să citească în original şi pe La Fontaine, Lamartine şi Victor Hugo.

La 6 ani, el începe clasele primare la Şcoala „Marchian Folescu” la care, mai înainte, învăţase şi Mihai Eminescu, în casa copilăriei botoşenene din str. Liceului 12 (astăzi, str. Nicolae Iorga) a coanei Marghioala Vâjciogeasa. Într-un colţ al odăiţei cu tavanul jos şi ferestrele mici, şcolarul Nicolae Iorga citea carte după carte, trăind intens toate paginile de cronici. „Eu priveam încăierările şi luam parte la judecăţile divanurilor… Din scaunul lui pecetluit cu zimbrul, Vodă vorbea de ajungeau cuvintele până la mine”.

Viaţa şcolarului era dusă departe de cântece şi jocuri fără bucurie, doar între cărţi şi pentru cărţi. Va trece apoi la liceul din oraş, luând „premiul I cu cunună”, în clasa I. De la Botoşani se va duce în cursul superior, în clasa V-a, la Liceul Naţional din Iaşi, unde a avut între colegi şi pe cel ce va fi marele artist dramatic Petre Liciu. Încă de pe atunci i s-a creat elevului Iorga renumele de „mare învăţat“. La 13 ani, el începe să publice în ziarul„Românul”, condus de unchiul său, juristul şi gazetarul Manolache Arghiropol, articole de politică externă privind nici mai mult nici mai puţin decât situaţia Germaniei lui Bismark.

Un alt coleg al său de clasă, Gh. Gh. Longinescu, care va fi mai târziu marele chimist, profesor universitar şi întemeietorul revistei „Natura”, va scrie despre aceşti ani ai şcolarului Iorga: „Faima lui întrecea tot ce ne puteam închipui. Ştia să citească de la 4 ani. Vorbea şi scria franţuzeşte de la 5 ani. Ştia greceşte şi latineşte. Dar ce nu se spunea despre acest elev minune, cu uimitoare cunoştinţe pentru vârsta lui! Pentru o lecţie de istorie, Iorga Nicolae citea o carte întreagă. Rămâneau în el energii nebănuite ce se prefăceau în gânduri care cereau să fie așternute pe hârtie și le trecea în ziarul său, „Ecoul Ceaunului”, scris în întregime de el.

Aici, Nicolae Iorga va fi apreciat de profesorul său de latină, Vasile Burlă, cunoscut filolog și membru în Cercul „Junimii”. La o primă „revoluţie” în faimosul liceu ieşean, elevul Iorga a fost eliminat. Dar inima părintească a severului director Burlă îi va găsi adăpost chiar în casa lui! La 16 ani, Nicolae Iorga putea fi văzut numai între maldărele de cărţi de la librării şi anticari. Citea cărţile proaspăt venite în librărie, fără a le tăia filele. În ultimii ani ai liceului, elevul Iorga Nicolae, cunoscător adânc al limbilor clasice, greaca şi latina, şi al tainelor limbii franceze, a învăţat şi italiana, spaniola, engleza şi germană.

Despre Iaşii primei lui tinereţi, N. Iorga va spune: „Eu cunosc un Iaşi sentimental şi eroic… Iaşul vechii linişti de primăvară— a lunii lui mai, care visa sub „Teiul lui Eminescu“. Umbra desnădăjduită a poetului pare că mai colindă aleile cu vechi copaci, plini de taine”…

Şi cel ce întâlnise pe uliţele Botoşanilor şi străzile Iaşilor silueta lui Mihai Eminescu va face şi primele versuri care poartă în ele ceva din suflul larg al marelui său înaintaş luat de Nicolae Iorga „îndreptar de viaţă şi exemplu al muceniciei absolute”. Iar când, mai târziu, va poposi la Botoşani, Nicolae Iorga va aduce drept gând suprem de recunoştinţă această tulburătoare închinare: „Dacă e puţină bunătate azi la noi, dacă prin valurile tulburi ale unor timpi de prefacere ne-am păstrat cei mai mulţi curaţi şi demni în viaţa noastră de simţire, aceasta lui Eminescu îi datorăm”.

După o frecvenţă de numai un an la Universitatea din Iaşi, Nicolae Iorga îşi va lua licenţa în Litere. Avea 18 ani şi jumătate. Profesorul său, Ştefan Vârgolici, va scrie unui contemporan: „Acest tânăr Iorga a trecut ieri licenţa în litere cu un succes strălucit, după ce a urmat numai un an cursurile facultăţii… Este un băiat cu desăvârşire distins, cum n-am avut şi probabil mult timp nu vom avea în facultatea noastră. Un adevărat fenomen şi ce memorie şi ce putere de judecată”.

În acelaşi an, proaspătul licenţiat se va prezenta şi la examenul pentru ocuparea catedrei de limbă latină, vacantă la Liceul„Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti. În comisia de examinare era marele istoric şi filolog B. P. Hasdeu care, la terminarea concursului, va exclama: „Am crezut că tinerii vor învăţa de la noi şi iată că noi, profesorii, vom trebui să învăţăm de la acest tânăr”.

Chiar în anul studenţiei, N. Iorga scrisese în ziarul bucureştean „Lupta” o judicioasă cronică asupra dramei „Năpasta” a lui I. L. Caragiale. Autorul îi va trimite pe un exemplar următoarea dedicaţie: „Criticul inteligent şi conştiincios care a binevoit, ca un om rar ce este, întâi să citească „Năpasta” şi să gândească asupra ei şi apoi să o critice. Domniei sale domnului N. Iorga, cu înalta stimă a autorului, Caragiale — 28 februarie 1890″.

N. Iorga avea vârsta de 18 ani! Cel care a dat sinteze de istorie nu numai poporului său, dar şi omenirii, îşi va sintetiza singur viaţa: „M-am născut cu orizonturi depărtate în spaţiu şi în timp, cu prevestiri de străinătăţi din fundul lumii şi cu viziunile unui trecut din adâncul veacurilor”. Primind o modestă bursă, Nicolae Iorga va străbate străinătatea, oprindu-se în marile centre de cultură ale Europei, răscolind cu ardoarea neobositului cercetător bibliotecile şi arhivele, spre a se documenta asupra trecutului poporului roman şi a legăturilor avute cu ţările lumii.

La Paris, Nicolae Iorga îşi va lua diploma la „Şcoala de înalte studii” cu masiva lucrare „Phillipe de Mesieres”, după care va trece la Leipzig, pentru a-şi da doctoratul în litere cu o altă voluminoasă temă: „Thomas III-lea de Saluces”. Încă din acei ani, el va începe să publice în revistele străine.

Marele istoric A. D. Xenopol îl va elogia: „Iată o activitate care face onoare numelui de român şi pentru care ţara noastră trebuie să fie recunoscătoare lui Nicolae Iorga”.

După trei ani de studii şi cercetări documentare, N. Iorga revine în ţară şi se prezintă la celebrul concurs pentru ocuparea catedrei de Istorie universală de la Facultatea de Litere din Bucureşti. La 1 noiembrie 1894, ține prima lecţie de deschidere a cursului său”.

*** Fr. Munteanu – Râmnic, Ateneu, 1966