Născut pe 3 octombrie 1895 în satul Konstantinovo din Reazan, Serghei Esenin și-a pus capăt zilelor pe 28 decembrie 1925, la doar 30 de ani.
Presa de la București a scris la acel moment:
“Din Petrograd a venit vestea sinuciderii lui Serghei Esenin, socotit ca cel mai însemnat poet liric al Rusiei de astăzi. După cum se știe, el s-a însurat acum cinci ani cu celebra dansatoare Isadora Duncan, care a venit la Moscova în urma morții celor două fetițe ale sale, căzute într-un accident de automobil la Paris.
Isadora Duncan proiectase să creeze la Moscova o „grădină coregrafică” crezând că masele proletare rusești vor furniza acum elemente de balet și mai valoroase decât înainte de revoluție.
Într-o zi, în 1923, Esenin cu Isadora au luat însă drumul Americii, unde li s-a interzis propaganda în favoarea Rusiei sovietice. În curând soții Esenin s-au despărțit și Serghei s-a întors în Rusia. Călătoria lor a fost bogată în scandaluri, trucuri și lucruri de senzație pentru reclama, ceea ce arăta că amândoi nu erau complet sănătoși la minte.
Acum cauzele sinuciderii încă nu se cunosc, deși pot fi ghicite. Extravagantele ieșiri ale lui Esenin în străinătate, propaganda prin scandal a regimului, al cărui cântăreț fusese socotit un timp, surpriza unor destăinuiri și criticile îndreptate în același timp contra Rusiei actuale, totul demonstra încă pe atunci că în sufletul lui Esenin bântuia furtuna contrazicerilor.
Întors în Rusia către începutul anului 1925, Esenin nu a mai scris în tonuri patetice și zgomotoase. Dorul după un liman liniștit, după vatra îndestulată, aproape burgheză, luă locul accentelor furioase de glorificare a forței, revoluției, dictaturii.
O mare dragoste se naște în poezia lui pentru o Rusie necunoscută. Flăcău de la țară, autodidact talentat, Esenin își dădu seama că prin poezia lui susținuse niște sentimente categorice, necunoscând însă deloc Rusia reală.
Tot anul 1925 Esenin a călătorit pentru ca să vadă ce este Rusia, ce este trecutul și traiul ei zbuciumat. A fost și în Caucaz, la granița Persiei. Nicăieri însă n-a putut să se găsească pe sine. S-a reîntors. Poezia lui a devenit melancolică, aproape desnădăjduită. S-a sinucis, „pe baza” acestor dispoziții sufletești?
Iată una din ultimele-i poezii:
Eu nu mai sunt cunoscut pe aicea nimănui
Acei care mă țineau minte m-au uitat de mult.
Iar în locul casei părintești
Zace cenușa și drumul își așterne praful în straturi.
Iar viața fierbe.
În juru-mi mișună
Atâtea fete tinere și bătrâne…
Dar n-am în fața cui să-mi scot pălăria
Să mă închin și să-mi găsesc adăpost într-o pereche de ochi.
Concetățenii mei vorbesc parcă în limbi străine,
Și-n țara mea sunt ca un străin:
Halal de tară!
Care drac m-a pus
Să zbier în poezii că sunt mare prieten al poporului?
De poezia mea nici nu mai e nevoe.
Și, cred, eu însumi sunt de prisos aci…
„Pravda” din Petrograd publica următoarele detalii despre sinuciderea poetului:
În noaptea de 28 decembrie, Esenin a sosit la Petrograd și a ocupat o cameră din hotelul „Internațional”. Dimineața ușa camerei rămânând închisă, servitorii au bătut ca să-l scoale pe pasager, însă n-au auzit nici o mișcare în cameră. Ușa a fost forțată și Esenin a fost găsit spânzurat cu o funie legată de tubul de la calorifer care era la colțul tavanului. Jos, un lac de sânge. Înainte de a se spânzura, Esenin își tăiase vinele mânilor și scrisese cu sânge un bilețel găsit pe masă. Conținutul bilețelului nu a putut fi descifrat, așa afirmă autoritățile”.
La sfârșitul lui ianuarie 1926, Adevărul Literar și Artistic consemna:
“Judecând după primele vești telegrafice venite din Moscova despre sinuciderea lui Esenin, s-ar fi putut crede că poetul acesta merită să fie socotit numai ca scandalagiu și alcoolic, că el își găsise moartea într-un acces de melancolie după ce scrisese câteva poezii cu propriu-i sânge… Acum, Moscova i-a organizat o înmormântare care arată clar că Rusia
intelectuală și literară i-a apreciat mult talentul și nu reproșează cadavrului abia răcit viciile omului în viață.
Rămășițele pământești ale lui Serghei Esenin, aduse din Leningrad la Moscova, au fost puse într-un sicriu roșu, la care, timp de trei zile, a venit mulțimea dându-i ultimele onoruri. Literații, jurnaliștii și artiștii au stat aci cu schimbul formând garda de onoare.
Fiica poetului, o fetiță de opt ani, citea lângă sicriul tatălui ei versurile lui Pușkin. În drum spre cimitir, procesiunea funerară a ajuns la monumentul lui Pușkin și a trecut în jurul lui de trei ori. Lângă casa în care trăia în 1850 Alexandru Herzen, poetul Chirilov a rostit un discurs. În fata Teatrului de Cameră, drapat cu stofe negre, procesiunea s-a oprit. Din ferestrele deschise a răsunat un marș funebru, artistic executat. Gerul n-a oprit lumea să vină în masă până la cimitir.
În seara funeraliilor, la Teatrul de Artă a avut loc un „parastas civil”, la care artistul Oncealov și artista Knipper-Cehova (văduva lui Anton Cehov) au citit din poeziile lui Esenin (…)
După sinuciderea poetului, s-au ridicat mai multe pretenții asupra moștenirii lui: copiii artistei Zinaida Mayercold-Reich, Tatiana și Constantin, încă doi băieți recunoscuți de tribunale ca copii ai lui Esenin, Izveadnov, de 11 ani, și Vlpin, de 2 ani; părinții poetului, o soră minoră, Alexandra, și o altă soră, majoră, Ecaterina Esenina, care erau întreținute de el, ambele mai mici ca vârstă decât el. Aceasta din urmă a prezentat tribunalului un testament scris de Esenin, conform căruia rămânea singura lui moștenitoare. În mai 1926 a mai apărut o moștenitoare: Sofia Tolstaia, fosta soție a poetului.
