HomeVizionariiInventatori și industriașiUn erou al umanității: exploratorul Fridtjof Nansen

Un erou al umanității: exploratorul Fridtjof Nansen

DS TW

Fridtjof Nansen s-a născut pe 10 octombrie 1861 la Oslo, familia sa fiind originară din Danemarca. Bunicul lui, Hans Leierdahl Nansen, era magistrat și un puternic susținător al uniunii cu Suedia. Bărbatul a murit după un atac cerebral, lăsând în urmă un fiu în vârstă de patru ani, Baldur Fridtjof Nansen, tatăl exploratorului, care a devenit avocat și raportor pentru Curtea Supremă a Norvegiei⁠. Acesta a fost căsătorit de două ori, cea de-a doua soție fiind Adelaide Johanne Thekla, mama viitorului explorator și umanist Fridtjof Nansen.

Principalele pasiuni ale copilului erau înotul și pescuitul, iar în timpul lungilor luni de iarnă mergea la schi, activitate pe care începuse să o practice încă de la vârsta de doi ani.

În vara lui 1877, când mama, Adelaide Nansen, a murit subit, tatăl a vândut proprietatea familiei de la Store Froen și s-a mutat cu cei doi fii în orașul Christiania. În 1880, Fridtjof a fost admis la Universitatea Regală Frederick⁠, unde a studiat zoologia, iar în primele luni ale anului 1882 profesorul Robert Collett⁠ i-a propus să călătorească pe mare, pentru a studia animalele arctice. Voiajul a început pe 11 martie 1882 și a durat cinci luni, timp în care vasul cu care călătorea a navigat între Groenlanda și Spitsbergen, în căutare de turme de foci, dar la un moment dat a rămas prins între ghețuri, aproape de o zonă neexplorată a coastei Groenlandei. La începutul lui august vasul s-a întors în apele norvegiene, dar Nansen nu și-a mai reluat studiile la universitate.

La recomandarea lui Collett, a acceptat un post de custode la Departamentul de zoologie de la Muzeul Bergen⁠ și și-a petrecut următorii șase ani aici, timp în care a început să organizeze următorul proiect, cercetarea unei zone necunoscute a Groenlandei.

Planul lui era să plece însoțit de șase persoane, proviziile să fie trase pe sănii ușoare, iar pentru această expediție mare parte din echipamente, inclusiv sacii de dormit, îmbrăcămintea și sobele de gătit au fost proiectate de la zero. Parlamentul norvegian a refuzat să-i ofere suport financiar, considerând că o asemenea călătorie riscantă nu ar trebui încurajată, dar proiectul a fost în cele din urmă realizat datorită unei donații a omului de afaceri danez Augustin Gamél.

În ciuda publicității negative, Nansen a primit numeroase cereri de la oameni dornici să-l însoțească, dar el căuta schiori experimentați. Pe 3 iunie 1888, grupul pe care îl formase s-a îmbarcat din portul Ísafjörður din nord-vestul Islandei pe vasul de vânătoare de foci Jason⁠.

O săptămână mai târziu, temerarii au putut vedea coasta Groenlandei, dar înaintarea a fost împiedicată de o banchiză în derivă și pe 17 iulie Nansen a hotărât să părăsească vaporul, grupul plecând cu bărci mici spre țărm. Au urmat zile extrem de dificile pentru cei șase, dar pe 29 iulie au ajuns în cele din urmă pe uscat.

În următoarele două săptămâni, au încercat să înainteze de-a lungul coastei, printre ghețuri. În prima zi au întâlnit o tabără de eschimoși lângă Capul Bille, iar pe 11 august ajunseseră la fiordul Umivik⁠. După debarcare, au petrecut următoarele patru zile pregătindu-se pentru restul călătoriei și, în seara de 15 august, au pornit către Christianshaab, pe țărmurile vestice ale Groenlandei.

Pe 26 august, Nansen și-a dat seama că nu există nicio șansă de a ajunge la Christianhaab până la jumătatea lui septembrie, când ultimul vas urma să părăsească zona înainte de îngheț, de aceea a hotărât schimbarea traseului spre Godthaab, un drum mai scurt cu circa 150 km. Au continuat urcarea, până când, pe 11 septembrie, au ajuns la o altitudine de 2.720 m peste nivelul mării, la vârful calotei glaciare, unde temperaturile scădeau noaptea până la −50 °C. Din acel punct, la coborâre, drumul a fost mai ușor, deși terenul era în continuare dificil și vremea a rămas ostilă. Pe 26 septembrie, grupul ajunsese până la marginea unui fiord și apoi a început ultima etapă a călătoriei. Patru zile mai târziu, pe 3 octombrie 1888, au ajuns la Godthaab, unde exploratorii au fost primiți de reprezentantul danez al orașului. Traversarea fusese realizată în 49 de zile, iar de-a lungul călătoriei echipa consemnase cu grijă date meteorologice și geografice inedite.

 

Nansen a aflat în curând că niciun vas nu urma să oprească la Godthaab până în primăvara următoare. Împreună cu echipa sa a petrecut șapte luni în Groenlanda, vânând, pescuind și studiind viața localnicilor. Pe 15 aprilie 1889, vasul danez Hvidbjørnen a pătruns în cele din urmă în port, așa că Nansen și prietenii săi s-au pregătit de plecare.

Nava s-a întors la Copenhaga pe 21 mai 1889, iar exploratorii au fost sărbătoriți ca niște eroi, iar când au ajuns la Christiania, după o săptămână, o treime din populația orașului a ieșit pe străzi, interesul și entuziasmul pentru reușita expediției ducând la înființarea, în acel an, a Societății Geografice Norvegiene⁠.

Nansen a acceptat postul de custode al colecției de zoologie a Universității Regale Frederick, funcție care îi aducea un salariu regulaat, dar nu implica nicio îndatorire, pentru că universitatea era mulțumită doar de asocierea cu numele exploratorului. Spre sfârșitul lui iunie a plecat Londra, unde s-a întâlnit cu prințul de Wales, viitorul rege Eduard al VII-lea, și a ținut o cuvântare la una dintre ședințele Royal Geographical Society.

Pe 11 august 1889, tânărul și-a anunțat logodna cu Eva Sars⁠, fiica lui Michael Sars⁠, un profesor de zoologie, pe care o cunoscuse cu câțiva ani în urmă în stațiunea de schi Frognerseteren⁠. Eva era cu trei ani mai în vârstă ca Nansen, era o schioare desăvârșită și o cunoscută cântăreață de muzică clasică și, la un moment dat, fusese iubita lui Piotr Ceaikovski. Logodna i-a luat pe mulți prin surprindere, pentru că Nansen nu era un adept al instituției căsătoriei, nunta a avut loc pe 6 septembrie 1889, apoi Fridtjof a început să se gândească la posibilitatea de a ajunge la Polul Nord folosind doar deriva naturală a ghețurilor polare. A făcut un plan detaliat pe care l-a anunțat public în februarie 1890, la o ședință a recent înființatei Societăți Geografice Norvegiene. Pentru asta, spunea el, avea nevoie de un vas mic, solid și ușor de manevrat, capabil să transporte combustibil și provizii pentru doisprezece oameni pentru o perioadă de cinci ani. Mulți navigatori au luat în derâdere proiectul lui Nansen, spunând despre idee că este “un plan ilogic de auto-distrugere”, dar el și-a asigurat susținerea Parlamentului norvegian, care i-a oferit finanțarea necesară.

Din miile de candidați care își doreau să facă parte din echipaj, Nansen a ales un grup de doisprezece participanți, Otto Sverdrup, care participase și la expediția din Groenlanda, fiind numit căpitan. Competiția a fost atât de acerbă, încât locotenentul Hjalmar Johansen⁠ s-a angajat ca fochist, singurul post disponibil. Nava Fram a plecat din Christiania pe 24 iunie 1893, în ovațiile a mii de oameni, zece zile mai târziu s-a întâlnit cu o banchiză groasă și din acest punct a început deriva vasului.

Echipajul a petrecut iarna 1894 – 1895 pregătindu-se pentru călătoria pe uscat, cu sania, iar pe 14 martie 1895, după două starturi anulate, Nansen și locotenentul Johansen și-au început expediția, a cărei durată era estimată la 50 de zile pentru a parcurge cei 660 km până la pol, ceea ce ar fi însemnat 13 km pe zi.

După trei săptămâni, pe 7 aprilie, cei doi au realizat că drumul devine „un adevărat haos de blocuri de gheață ce se întind până la orizont” și au hotărât să se întoarcă spre sud. Nansen și Johansen au înregistrat în acel moment latitudinea ultimei tabere nordice ca fiind 86°14′ N, cu aproape trei grade mai departe de recordul anterior, devenind astfel primii oameni care s-au apropiat atât de mult de Polul Nord.

Către sfârșitul lunii aprilie, la întoarcere, au observat urmele unei vulpi polare, prima urmă a unei ființe vii pe care o văzuseră de la plecarea de pe vasul Fram. În curând, au început să observe și urme de urși și, spre sfârșitul lui mai, au văzut foci, pescăruși și balene. Pe 31 mai, după calculele lui Nansen, se aflau la doar 93 km de Capul Fligely, cel mai nordic punct cunoscut al Insulelor Franz Josef. Condițiile de înaintare se înrăutățiseră, iar pe 22 iunie cei doi au decis să se odihnească pe o banchiză, pentru a-și aduna forțele și pentru a-și repara echipamentele în vederea următoarei etape a călătoriei. Au rămas acolo timp de o lună.

A doua zi, Nansen consemna: “În sfârșit s-a întâmplat minunea – pământ, pământ, după ce aproape abandonasem credința în el!”, dar exploratorii nu știau dacă acest pământ erau Insulele Franz Josef sau un alt teritoriu. Și-au legat cele două caiace și s-au îndreptat spre uscat.

În curând a devenit clar că acel teritoriu făcea parte dintr-un grup de insule. Către sfârșitul lui august, pentru că vremea începea să se strice, Nansen a hotărât să așeze tabăra de iarnă într-un golf adăpostit, ridicându-și o colibă care urma să fie casa lor pentru următoarele opt luni. Cum exista suficient vânat, principalul lor dușman nu a fost foamea, ci lipsa de activitate în timpul lungilor luni de iarnă. În sfârșit, pe 19 mai 1896 cei doi au reușit să-și reia drumul, iar o lună mai târziu, în timpul unei opriri pentru a-și repara caiacele, lui Nansen i s-a părut că aude lătrat de câine și voci de oameni. După câteva minute a văzut silueta unui om ace se propia de ei. Era exploratorul britanic Frederick George Jackson⁠, care conducea o expediție în Insulele Franz Josef, ce făcea parte dintr-un grup care își avea tabăra la Capul Flora⁠ de pe Insula Northbrook⁠ din apropiere. Ambii au fost uimiți de întâlnirea neașteptată, iar după o scurtă ezitare, Jackson l-a întrebat: “Ești Nansen, nu-i așa?”, și a primit răspunsul “Da, sunt Nansen”. Cei doi temerari au fost recuperați și duși la Capul Flora unde, în următoarele săptămâni, și-au revenit după grelele încercări prin care trecuseră.

Pe 7 august, Nansen și Johansen s-au îndreptat cu un vas de aprovizionare spre Vardø, au luat vaporul poștal spre sud și au ajuns la Hammerfest, unde au aflat că vasul lor, Fram, fusese văzut ieșind dintre ghețuri și era acum în drum spre Tromsø. Imediat cei doi s-au îndreptat spre acel oraș, unde s-au reîntâlnit cu echipajul.

Călătoria spre Christiania a fost însoțită de o serie de primiri triumfale în fiecare port prin care exploratorii au trecut, vasul ajungând în cele din urmă la destinație. Echipajul a fost primit de regele Oscar, iar Nansen, împreună cu familia sa, a rămas la palatul regal timp de mai multe zile ca oaspete special.

În următorii 20 de ani, exploratorul s-a dedicat muncii științifice, în 1897 a acceptat un post de profesor de zoologie la Universitatea Regală Frederick⁠, a început să redacteze rapoartele expediției, iar rezultatele au fost în cele din urmă publicate în șase volume.

În 1900, Nansen a devenit director al Laboratorului Internațional pentru Cercetări în Marea Nordului, cu sediul la Christiania, și a contribuit la înființarea Consiliului Internațional pentru Explorarea Mării.

În 1901, familia lui Nansen se mărise deja considerabil. O fiică numită Liv se născuse chiar înainte de plecarea lui cu vasul Fram, apoi a venit pe lume un băiat, Kåre, născut în 1897, urmat de o altă fată, Irmelin, în 1900, și un al doilea fiu, Odd⁠, în 1901. Casa familiei, pe care Nansen o construise în 1891 din profiturile cărții despre expediția în Groenlanda, era acum prea mică, așa că a achiziționat un lot de pământ în districtul Lysaker⁠ și și-a construit o casă mare și impunătoare botezată Polhøgda, “Înălțimile polare”, unde s-a născut, în 1903, al cincilea său copil, fiul Asmund.

În aprilie 1906, Nansen a fost numit ambasador al Norvegiei la Londra, principala lui misiune fiind de a colabora cu reprezentanții marilor puteri europene la elaborarea unui Tratat de Integritate, care să garanteze poziția Norvegiei. Era foarte popular în Anglia și se înțelegea bine cu regele Eduard, dar găsea curtea regală britanică “frivolă și anostă”, astfel că și-a petrecut timpul colaborând cu Royal Geographical Society și cu alte organizații științifice, iar după ce și-a îndeplinit misiunea, pe 15 noiembrie, a demisionat, rămânând totuși câteva săptămâni în Anglia, ca oaspete al regelui, la Sandringham. În această perioadă a aflat că soția sa este grav bolnavă de pneumonie, pe 8 decembrie a plecat spre casă, dar, înainte să ajungă la Polhøgda, a fost înștiințat printr-o telegramă că Eva murise.

După perioada de doliu, Nansen s-a întors la Londra, era acum retras din activitate și trecuse vasul Fram în proprietatea compatriotului său, Roald Amundsen, care punea la cale o expediție la Polul Nord, iar când acesta din urmă a făcut controversata schimbare de plan și s-a hotărât să meargă spre Polul Sud, Nansen l-a susținut.

La cererea Royal Geographical Society, exploratorul a început să lucreze la un studiu al descoperirilor arctice, care s-a transformat într-o istorie în două volume a regiunilor nordice. În acel an, a reîntâlnit-o pe Kathleen Scott⁠, soția exploratorului Robert Falcon Scott, cu care a avut o scurtă relație amoroasă. Viața lui personală a fost agitată în această perioadă. În ianuarie 1913 a primit vestea sinuciderii fostului său colaborator, Hjalmar Johansen, care căzuse în dizgrație după ce expediția lui Amundsen ajunsese la Polul Sud. În martie 1913, cel mai mic fiu al lui Nansen, Asmund, a murit după o lungă suferință.

La izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, Norvegia și-a declarat neutralitatea, la fel ca Suedia și Danemarca. Nansen a fost numit președinte al Uniunii Norvegiene pentru Apărare, dar nu avea prea multe îndatoriri oficiale și a putut să-și continue activitatea de cercetare. În 1917, când a izbucnit o criză alimentară în toată țara, Nansen a fost trimis la Washington de guvernul norvegian, reușind să obțină un important ajutor format din produse alimentare de bază.

La câteva luni după sfârșitul războiului, a devenit președinte al Societății Norvegiene pentru Liga Națiunilor, a fost deosebit de activ și a contribuit, prin rolul său, la aderarea Norvegiei la Ligă în 1920, devenind unul din cei trei delegați ai țării la Adunarea Generală.

În aprilie 1920, a început să organizeze repatrierea celor aproape 500.000 de prizonieri de război rămași în diverse părți ale lumii, dintre care 300.000 se aflau în Rusia bolșevică. Nansen a reușit să raporteze în noiembrie 1920 că aproximativ 200.000 de oameni reveniseră în siguranță la casele lor, un efort umanitar uriaș, în care s-a angrenat cu o determinare excepțională.

Pe 1 septembrie 1921, la propunerea delegatului britanic Philip Noel-Baker⁠, a acceptat postul de înalt comisar pentru refugiați al Ligii, reușind să ajute aproape două milioane de refugiați ruși fugiți din cauza Revoluției bolșevice. A încercat să abordeze și problema urgentă a foametei din Rusia⁠, dar, în ciuda apelurilor lui, Liga s-a ferit să vină în ajutorul popoarelor guvernate de comuniști, iar Nansen a trebuit să se bazeze mai ales pe strângeri de fonduri particulare, astfel că eforturile lui nu au avut succesul pe care miza.

O mare problemă era că refugiaților le lipseau documentele de identitate și, pentru a depăși acest obstacol, exploratorul a întocmit un document care a devenit cunoscut sub numele “pașaport Nansen⁠”, o formă de act de identitate pentru apatrizi ce a fost recunoscută de peste 50 de guverne, care a permis refugiaților să treacă legal frontierele. Printre cei mai cunoscuți deținători de pașapoarte Nansen s-au numărat pictorul Marc Chagall, compozitorul Igor Stravinski și dansatoarea Anna Pavlova. Deși pașaportul a fost creat la început pentru refugiații din Rusia, el a fost extins pentru etnicii greci care fugiseră din Turcia în 1921 – 1922. În noiembrie 1922, pe când participa la Conferința de la Lausanne, Nansen a aflat că a primit Premiul Nobel pentru Pace, pentru “munca în scopul repatrierii prizonierilor de război, munca pentru refugiații ruși, munca de ajutorare a milioanelor de ruși afectați de foamete și pentru eforturile sale în folosul refugiaților din Asia Mică și din Tracia”. Exploratorul a donat banii primiți ca premiu către susținerea eforturilor umanitare internaționale.

Începând cu 1925, a petrecut mult timp încercând să ajute refugiații armeni, victime ale genocidului comis de Imperiul Otoman în timpul Primului Război Mondial, scopul lui fiind înființarea unui stat național pentru refugiați în granițele Armeniei Sovietice. Planul a eșuat în cele din urmă, deoarece banii pentru finanțarea acestui proiect nu au mai venit, dar, în ciuda eșecului, exploratorul este foarte apreciat de poporul armean.

Pe 17 ianuarie 1919, Nansen s-a recăsătorit cu Sigrun Munthe, o veche prietenă cu care avusese o relație amoroasă în 1905, pe când Eva încă trăia. Copiii lui s-au opus căsătoriei, care s-a dovedit a fi una nefericită. În 1926, a fost ales rector al Universității St Andrews din Scoția, fiind primul străin care a deținut acest post, și a evitat să se mai implice în politica norvegiană.

În tot acest timp, continuase să meargă în vacanțe la schi, iar în februarie 1930, la vârsta de 68 de ani, a plecat în munți cu doi vechi prieteni, care au observat că se mișca mai încet ca de obicei și că părea să obosească prea repede. La întoarcerea la Oslo, s-a îmbolnăvit de gripă, apoi a fost afectat de flebită⁠, fiind vizitat, în perioada de boală, chiar de regele Haakon al VII-lea.

Marele explorator a încetat din viață pe 13 mai 1930, la vârsta de 68 de ani, din cauza unui infarct, fiind onorat cu funeralii naționale⁠ organizate de statul norvegian.

DS TW
No comments

leave a comment