Un erou al umanității: exploratorul Fridtjof Nansen a luptat pentru salvarea refugiaților de război și a introdus celebrul pașaport Nansen

Fridtjof Nansen s-a născut pe 10 octombrie 1861 la Oslo, familia sa fiind originară din Danemarca. Bunicul lui, Hans Leierdahl Nansen era magistrat și un puternic susținător al uniunii cu Suedia. Bărbatul a murit după un atac cerebral, lăsând în urmă un fiu în vârstă de patru ani, Baldur Fridtjof Nansen, tatăl exploratorului, care a devenit avocat și raportor pentru Curtea Supremă a Norvegiei⁠. Acesta a fost căsătorit de două ori, cea de-a doua sa soție fiind Adelaide Johanne Thekla, cuplul având trei copii. Primul a murit în copilărie, iar al doilea născut a fost viitorul explorator și umanist Fridtjof Nansen.

Principalele activități ale băiatului în copilărie erau înotul și pescuitul, iar în timpul lungilor luni de iarnă mergea la schi, activitate pe care începuse să o practice la vârsta de doi ani, pe schiuri improvizate.

 

 

În vara lui 1877, când mama lui, Adelaide Nansen, a murit subit, tatăl său a vândut proprietatea familiei de la Store Froen și s-a mutat cu cei doi fii ai săi în orașul Christiania.

În 1880, Fridtjof a fost admis la Universitatea Regală Frederick⁠, unde a studiat zoologia. În primele luni ale lui 1882, profesorul Robert Collett⁠ i-a propus tânărului să călătorească pe mare, pentru a studia zoologia arctică. Voiajul a început pe 11 martie 1882 și a durat cinci luni, timp în care vasul cu care călătorea a navigat între Groenlanda și Spitsbergen, în căutare de turme de foci, dar la un moment dat a rămas

prins în ghețuri, aproape de o zonă neexplorată a coastei Groenlandei. Tânărul Nansen își dorea să meargă la țărm, dar i-a fost imposibil și atunci i-a venit ideea de a explora platoul de gheață al Groenlandei. Pe 17 iulie, vasul său s-a eliberat dintre ghețuri și la începutul lui august s-a întors în apele norvegiene, dar Nansen nu și-a mai reluat studiile la universitate.

La recomandarea lui Collett, a acceptat un post de custode al departamentului de zoologie de la Muzeul Bergen⁠ și își va petrece următorii șase ani acolo. Ideea unei expediții care să traverseze calota glaciară a Groenlandei a revenit în anii petrecuți la Bergen, iar în 1887 a început să organizeze proiectul. Tânărul dorea să facă o călătorie de la est la vest, dar nu cu un grup numeros de însoțitori, așa cum se întâmplase în alte expediții arctice.

Planul său era să fie însoțit de șase persoane, proviziile să fie trase pe sănii ușoare, iar mare parte din echipament, inclusiv sacii de dormit, îmbrăcămintea și sobele de gătit au fost proiectate de la zero. Parlamentul norvegian a refuzat să furnizeze suport financiar, considerând că o asemenea expediție riscantă nu ar trebui încurajată, dar proiectul a fost în cele din urmă realizat datorită unei donații a omului de afaceri danez Augustin Gamél.

În ciuda publicității negative, Nansen a primit numeroase cereri de la oameni dornici de aventură, dar el căuta schiori experimentați. Pe 3 iunie 1888, grupul lui Nansen s-a îmbarcat din portul Ísafjörður, din nord-vestul Islandei, pe vasul de vânătoare de foci Jason⁠. O săptămână mai târziu, temerarii au putut vedea coasta Groenlandei, dar înaintarea a fost împiedicată de banchiza în derivă. Pe 17 iulie, Nansen a hotărât să lase la apă bărcile mici și expediția a părăsit vaporul. Au urmat zile extreme pentru cei șase, care au plutit în derivă spre sud. Pe 29 iulie au ajuns în cele din urmă pe uscat, dar erau mult prea la sud pentru a începe traversarea. După o scurtă odihnă, Nansen a ordonat echipei să urce din nou în bărci și să vâslească spre nord.

În următoarele 12 zile, au încercat să înainteze de-a lungul coastei, printre ghețuri. În prima zi au întâlnit o tabără mare de eschimoși lângă Capul Bille, iar pe 11 august ajunseseră la fiordul Umivik⁠. După debarcare, au petrecut următoarele patru zile pregătindu-se pentru călătorie și, în seara de 15 august, au pornit spre nord-vest, către Christianshaab, pe țărmurile vestice ale Groenlandei.

 

 

Pe parcursul următoarelor zile, grupul a urcat cu dificultate pe numeroase crevase⁠ ascunse, vremea era nefavorabilă, înaintarea a fost oprită trei zile din cauza furtunilor violente și a ploii permanente. Pe 26 august, Nansen și-a dat seama că nu mai exista nicio șansă de a ajunge la Christianhaab până la jumătatea lui septembrie, când ultimul vas urma să plece înainte de îngheț, de aceea a hotărât schimbarea traseului spre Godthaab, un drum mai scurt cu circa 150 km. Au continuat urcarea, până când, pe 11 septembrie, au ajuns la o altitudine de 2.720 m peste nivelul mării, la vârful calotei glaciare, unde temperaturile scădeau noaptea până la −50 °C. Din acel punct, la coborâre, drumul a fost mai ușor, deși terenul era dificil și vremea a rămas ostilă. Pe 26 septembrie ajunseseră până la marginea unui fiord și apoi au început ultima etapă a călătoriei. Patru zile mai târziu, pe 3 octombrie 1888, au ajuns la Godthaab, unde au fost primiți de reprezentantul danez al orașului. Traversarea fusese realizată în 49 de zile, iar de-a lungul călătoriei, echipa consemnase cu grijă date meteorologice și geografice inedite.

 

Nansen a aflat în curând că niciun vas nu urma să oprească la Godthaab până în primăvara următoare. Împreună cu echipa sa a petrecut șapte luni de iarnă în Groenlanda, vânând, pescuind și studiind viața localnicilor. Pe 15 aprilie 1889, vasul danez Hvidbjørnen a pătruns în cele din urmă în port, iar Nansen și prietenii săi s-au pregătit de plecare.

Vasul s-a întors la Copenhaga pe 21 mai 1889, iar Nansen și echipa sa au fost sărbătoriți ca niște eroi, iar când au ajuns la Christiania, după o săptămână, o treime din populația orașului a ieșit pe străzi, interesul și entuziasmul provocate de reușita expediției ducând la înființarea, în acel an, a Societății Geografice Norvegiene⁠.

 

Nansen a acceptat postul de custode al colecției de zoologie a Universității Regale Frederick, funcție care îi aducea un salariu, dar nu implica nicio îndatorire, pentru că universitatea era mulțumită doar de asocierea cu numele exploratorului. Spre sfârșitul lui iunie a vizitat Londra, unde s-a întâlnit cu prințul de Wales, viitorul rege Edward al VII-lea, și a ținut o cuvântare la o ședință a Royal Geographical Society.

Pe 11 august 1889, tânărul și-a anunțat logodna cu Eva Sars⁠, fiica lui Michael Sars⁠, un profesor de zoologie. Cuplul se cunoscuse cu câțiva ani în urmă, la stațiunea de schi Frognerseteren⁠, unde Nansen își amintea că văzuse “două picioare ieșind din zăpadă”. Eva era cu trei ani mai în vârstă ca Nansen, era o schioare desăvârșită și o cunoscută cântăreață de muzică clasică și, la un moment dat, fusese iubita lui Ceaikovski. Logodna i-a luat pe mulți prin surprindere, pentru că Nansen nu era un adept al instituției căsătoriei, iar unta a avut loc pe 6 septembrie 1889, la mai puțin de o lună după logodnă.

Apoi Fridtjof a început să ia în calcul posibilitatea de a ajunge la Polul Nord folosind doar deriva naturală a ghețurilor polare și a început să dezvolte un plan detaliat pe care l-a făcut public în februarie 1890, la o ședință a recent înființatei Societăți Geografice Norvegiene. Pentru asta,

spunea el, avea nevoie de un vas mic, solid și ușor manevrabil, capabil să transporte combustibil și provizii pentru doisprezece oameni pentru o perioadă de cinci ani. Mulți navigatori ai mărilor polare au luat în derâdere planurile lui Nansen, spunând despre idee că este “un plan ilogic de auto-distrugere”, dar el și-a asigurat susținerea Parlamentului norvegian, care i-a acordat un grant.

Nansen l-a ales pe Colin Archer, cel mai important constructor și arhitect naval al Norvegiei, pentru a proiecta și a construi vasul potrivit, o navă cu o lungime de 38 m și cu o lățime maximă de 11 m, cu un aspect butucănos, care a fost lansat la apă de către Eva Nansen⁠ la șantierul naval de la Larvik, pe 6 octombrie 1892, fiind botezat Fram, adică “Înainte”.

 

Din mii de candidați care își doreau să facă parte din echipaj, Nansen a ales un grup de doisprezece participanți, Otto Sverdrup, care participase și la expediția din Groenlanda, fiind numit căpitan. Competiția a fost atât de acerbă, încât locotenentul Hjalmar Johansen⁠ s-a înscris ca fochist, singurul post disponibil.

Nava Fram a plecat din Christiania pe 24 iunie 1893, în ovațiile a mii de spectatori, zece zile mai târziu a observat o banchiză groasă și din acest punct a început deriva vasului. Primele săptămâni ale expediției au fost frustrante, deriva fiind imprevizibilă și abia în anul următor, în ianuarie 1894, s-a stabilizat direcția spre nord, dar Nansen a calculat că, în acest ritm, nava va ajunge în cinci ani la pol. Atunci exploratorul a început să ia în calcul un nou plan—o călătorie cu sania cu câini⁠.

Echipajul a petrecut restul iernii 1894–1895 pregătind îmbrăcăminte și echipamente pentru călătoria cu sania. Pe 14 martie 1895, după două starturi anulate, Nansen și locotenentul Johansen și-au început călătoria, plănuind că va dura 50 de zile pentru a parcurge cei 660 km până la pol, ceea ce ar fi însemnat 13 km pe zi.

Pe 7 aprilie, după ce au campat, au observat că drumul devine „un adevărat haos de blocuri de gheață ce se întind până la orizont” și au hotărât întoarcerea spre sud. Nansen a înregistrat în acel moment latitudinea ultimei tabere nordice ca fiind 86°14′ N, cu aproape trei grade mai departe de recordul anterior, cei doi devenind astfel primii oameni care s-au apropiat atât de mult de polul Nord.

 

Către sfârșitul lunii aprilie, în timpul întoarcerii, au observat urmele unei vulpi polare, prima urmă a unei ființe vii în afara câinilor lor pe care o văzuseră de la plecarea de pe vasul Fram. În curând, au început să observe și urme de urși și, spre sfârșitul lui mai, au văzut foci, pescăruși și balene. Pe 31 mai, după calculele lui Nansen, se aflau la doar 93 km de Capul Fligely, cel mai nordic punct cunoscut al Insulelor Franz Josef. Condițiile de înaintare se înrăutățiseră, iar pe 22 iunie cei doi au decis să se odihnească pe o banchiză, pentru a-și aduna forțele și pentru a-și repara echipamentul în vederea următoarei etape a călătoriei. Au rămas acolo timp de o lună.

A doua zi după ce au părăsit tabăra, Nansen consemna: “în sfârșit s-a întâmplat minunea – pământ, pământ, după ce aproape abandonasem credința în el!”, dar exploratorii nu știau dacă acest pământ erau Insulele Franz Josef sau un alt teritoriu. Și-au legat apoi cele două caiace împreună, au ridicat o pânză și s-au îndreptat spre uscat.

 

În curând, a devenit clar că acest uscat făcea parte dintr-un grup de insule. Către sfârșitul lui august, pe măsură ce vremea se strica, Nansen a hotărât să așeze tabăra de iarnă într-un golfuleț adăpostit, ridicându-și o colibă care urma să fie casa lor în următoarele opt luni. Cum exista suficient vânat (urși, morse și foci), principalul lor dușman nu era foamea, ci lipsa de activitate. În fine, pe 19 mai 1896 au reușit să-și reia drumul, iar o lună mai târziu, în timpul unei opriri pentru a-și repara caiacele, lui Nansen i s-a părut că aude lătrat de câine și voci. După câteva minute a văzut silueta unui om apropiindu-se de el. Era exploratorul britanic Frederick George Jackson⁠, care conducea o expediție în Insulele Franz Josef și își avea tabăra la Capul Flora⁠ de pe Insula Northbrook⁠ din apropiere. Ambii au fost uimiți de întâlnirea neașteptată, iar după o scurtă ezitare Jackson l-a întrebat: “Ești Nansen, nu-i așa?”, și a primit răspunsul “Da, sunt Nansen”. Cei doi temerari au fost recuperați și duși la Capul Flora unde, în următoarele săptămâni, și-au revenit după grelele perioade prin care trecuseră.

Pe 7 august, Nansen și Johansen s-au îndreptat cu un vas de aprovizionare spre Vardø, au luat vaporul poștal spre sud și au ajuns la Hammerfest, unde au aflat că vasul lor, Fram, fusese văzut ieșind dintre ghețuri și era acum în drum spre Tromsø. Imediat cei doi s-au îndreptat spre acel oraș, unde s-au reîntâlnit cu echipa lor.

 

Călătoria spre Christiania a fost însoțită de o serie de primiri triumfale în fiecare port prin care exploratorii treceau, vasul fiind escortat în portul Christiania și salutat de mulțimea din oraș. Echipajul a fost primit de regele Oscar, iar Nansen, împreună cu familia sa, a rămas la palatul regal timp de mai multe zile ca oaspete special.

În următorii 20 de ani de după întoarcerea sa din Oceanul Arctic, Nansen și-a dedicat mare parte din energie muncii științifice, în 1897 a acceptat un post de profesor de zoologie la Universitatea Regală Frederick⁠, a început să redacteze rapoartele expediției, iar rezultatele au fost în cele din urmă publicate în șase volume.

În 1900, Nansen a devenit director al Laboratorului Internațional pentru Cercetări în Marea Nordului, cu sediul la Christiania, și a contribuit la înființarea Consiliului Internațional pentru Explorarea Mării.

În 1901 familia lui Nansen se mărise deja considerabil. O fiică numită Liv se născuse chiar înainte de plecarea lui cu vasul Fram, apoi a venit pe lume un băiat, Kåre, născut în 1897, urmat de o fiică, Irmelin, în 1900 și un al doilea fiu, Odd⁠, în 1901. Casa familiei, pe care Nansen o construise în 1891 din profiturile cărții despre expediția în Groenlanda, era acum prea mică, așa că a achiziționat un lot de pământ în districtul Lysaker⁠ și și-a construit o casă mare și impunătoare botezată Polhøgda, “înălțimile polare”, unde s-a născut, în 1903, al cincilea său copil, fiul Asmund.

 

În aprilie 1906, Nansen a fost numit ambasador al Norvegiei la Londra, principala sa misiune fiind de a colabora cu reprezentanții marilor puteri europene la elaborarea unui Tratat de Integritate care să garanteze poziția Norvegiei. Era popular în Anglia și se înțelegea bine cu regele Edward, dar găsea curtea regală “frivolă și anostă”, astfel că și-a petrecut timpul colaborând cu Royal Geographical Society și cu alte organizații științifice, dar, după ce și-a îndeplinit misiunea, pe 15 noiembrie, Nansen a demisionat, rămânând totuși câteva săptămâni în Anglia, ca oaspete al regelui, la Sandringham. În această perioadă a aflat vestea că soția sa este grav bolnavă de pneumonie, pe 8 decembrie a plecat spre casă, dar înainte să ajungă la Polhøgda a aflat dintr-o telegramă că Eva murise.

 

 

După o perioadă de doliu, Nansen s-a întors la Londra, era acum retras din activitatea de explorare polară și trecuse vasul Fram în proprietatea compatriotului său, Roald Amundsen, care punea la cale o expediție la Polul Nord. Când Amundsen a făcut controversata schimbare de plan și s-a hotărât să meargă spre Polul Sud, Nansen l-a susținut.

La cererea Royal Geographical Society, exploratorul a început să lucreze la un studiu al descoperirilor arctice, care s-a transformat într-o istorie în două volume a explorării regiunilor nordice. În acel an, a reîntâlnit-o pe Kathleen Scott⁠, soția exploratorului Robert Falcon Scott, cu care a avut o scurtă relație amoroasă. Viața lui personală a fost agitată în această perioadă. În ianuarie 1913 a primit vestea sinuciderii fostului său colaborator, Hjalmar Johansen, care căzuse în dizgrație după ce expediția lui Amundsen ajunsese la Polul Sud. În martie 1913, cel mai mic fiu al lui Nansen, Asmund, a murit după o lungă suferință.

La izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, Norvegia și-a declarat neutralitatea, la fel ca Suedia și Danemarca. Nansen a fost numit președinte al Uniunii Norvegiene pentru Apărare, dar nu avea prea multe îndatoriri oficiale și a putut să-și continue activitatea profesională. În 1917, când a izbucnit o criză alimentară în toată țara, Nansen a fost trimis la Washington de guvernul norvegian, reușind să obțină un important ajutor în hrană.

La câteva luni după sfârșitul războiului, a devenit președinte al Societății Norvegiene pentru Liga Națiunilor și, deși țările scandinave cu tradițiile lor de neutralitate s-au păstrat la început la distanță, activismul său a contribuit la aderarea Norvegiei la Ligă în 1920, iar el a devenit unul din cei trei delegați ai țării la Adunarea Generală a Ligii Națiunilor.

 

În aprilie 1920, a început să organizeze repatrierea celor aproape 500.000 de prizonieri de război rămași în diverse părți ale lumii, dintre care 300.000 se aflau în Rusia bolșevică. Nansen a reușit să raporteze în noiembrie 1920 că aproximativ 200.000 de oameni reveniseră în siguranță la casele lor, un efort umanitar uriaș în care s-a angrenat cu o determinare excepțională.

Pe 1 septembrie 1921, la propunerea delegatului britanic Philip Noel-Baker⁠, a acceptat postul de înalt comisar pentru refugiați al Ligii, reușind să ajute aproape două milioane de refugiați ruși fugiți din țara lor din cauza Revoluției bolșevice. A încercat să abordeze și problema urgentă a foametei din Rusia⁠, dar, în ciuda apelurilor lui, Liga s-a ferit să vină în ajutorul popoarelor guvernate de comuniști, iar Nansen a trebuit să se bazeze mai ales pe strângeri de fonduri particulare și eforturile lui nu au avut succesul pe care miza.

O mare problemă era că refugiaților le lipseau documentele de identitate și, pentru a depăși acest obstacol, Nansen a întocmit un document care a devenit cunoscut sub numele de “pașaport Nansen⁠”, o formă de act de identitate pentru apatrizi, recunoscut de peste 50 de guverne, care a permis refugiaților să treacă legal frontierele. Printre cei mai distinși deținători de pașapoarte Nansen s-au numărat artistul Marc Chagall, compozitorul Igor Stravinski și dansatoarea Anna Pavlova. Deși pașaportul a fost creat la început pentru refugiații din Rusia, el a fost extins pentru etnicii greci care fugiseră din Turcia în 1921 – 1922. În noiembrie 1922, pe când participa la Conferința de la Lausanne, Nansen a aflat că a primit Premiul Nobel pentru Pace pe anul 1922 pentru “munca în scopul repatrierii prizonierilor de război, munca pentru refugiații ruși, munca de ajutorare a milioanelor de ruși afectați de foamete și pentru eforturile sale în folosul refugiaților din Asia Mică și din Tracia”. Nansen a donat banii primiți ca premiu către susținerea eforturilor umanitare internaționale.

 

Începând cu 1925, a petrecut mult timp încercând să ajute refugiații armeni, victime ale genocidului comis de Imperiul Otoman în timpul Primului Război Mondial, scopul lui fiind înființarea unui stat național pentru refugiați în granițele Armeniei Sovietice. Planul a eșuat în cele din urmă deoarece banii pentru finanțarea acestui proiect nu au mai venit, dar, în ciuda eșecului, exploratorul este foarte apreciat de poporul armean.

Pe 17 ianuarie 1919, Nansen s-a căsătorit cu Sigrun Munthe, o veche prietenă cu care avusese o relație amoroasă în 1905, pe când Eva încă trăia. Copiii lui s-au opus căsătoriei, care s-a dovedit a fi una nefericită. În 1926 a fost ales rector al Universității St Andrews din Scoția, fiind primul străin care a deținut acest post și a evitat să se mai implice în politica norvegiană,

 

În tot acest timp, Nansen continuase să meargă în vacanțe la schi, iar în februarie 1930, la vârsta de 68 de ani, a plecat în munți cu doi vechi prieteni care au observat că se mișca mai încet ca de obicei și părea să obosească prea repede. La întoarcerea la Oslo, s-a ămolnăvit de gripă, apoi a fost afectat de flebită⁠, fiind vizitat, în perioada de boală, chiar de regele Haakon al VII-lea.

Marele exploratot a murit la vârsta de 68 de ani, din cauza unui infarct în reședința sa, pe 13 mai 1930, fiind onorat cu funeralii naționale⁠ înainte de a fi incinerat, așa cum își dorise, urna sa fiind depusă apoi sub un copac la Polhøgda.

 

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *