În Săptămâna Mare, joi dimineaţa, înainte de a cânta cocoşii a treia oară, se fac focuri prin ogrăzi. Acest foc închipuie focul din curtea Arhiereului Ana, unde a fost oprit şi întrebat apostolul Petru şi unde s-a lepădat de Isus înainte de a cânta cocoşul a treia oară. În unele locuri de munte, acest foc se aprinde în Vinerea Mare şi rămân pe lângă el copiii, pentru că părinţii se duc la biserică să asculte Prohodul Domnului. Înainte vreme, când lumea era rară, nu ca acum, în noaptea de joi mari venea Joimăriţa, o babă bătrână şi urâtă, despletită şi cu dinţii rânjiţi. Toţi, de frica ei, şedeau cu uşile încuiate şi mânjite cu usturoi. Dar de ea tot nu scăpau. Venea la fereastră şi striga:
– Câţii, câţii, tors-ai câlţii?
Câlţii dacă n’ai torcat
Mâinile ţi le-am tocat.
Fetele răspundeau:
— Tors, tors… Aşa a răspuns odată şi o fată care mai avea însă un fuior în pod. Hoaţa de joimăriţă n-a crezut. S-a urcat în pod, a început a cotrobăi prin sgrebeni, prin dinţii daracilor, până a dat de fuior. A venit jos făcută foc şi a început să răcnească:
Hor, hor, hor
Mai e în pod un fuior.
Apoi a intrat prin uşile mânjite cu usturoi în casă şi tot n-a lăsat pe fată în pace până nu i-a ciopârţit mâinile. De atunci încoace, toate fetele se zoresc să nu le mai apuce Joimăriţa, la Joia mare, cu cânepa netoarsă.
Joi seara, când se citesc cele 12 Evanghelii, e bine ca cei care se duc la biserică să facă câte un nod în baeră după citirea fiecărei Evanghelii şi cu acea baeră cu 12 noduri de se va încinge cine are friguri, îi va trece.
Joi, în Săptămâna Mare, să nu spele nimeni rufe, căci la morți, în loc de pomana ce li se dă, se duc lături din spălătură.
În alte părți, în noaptea de Joia Mare se aprind pe morminte, pentru încălzirea sufletelor, așa zisele focurele sau se dau, prin unele locuri, de sufletul morților sâmbicioare. Atunci se împart colaci la copiii săraci, care vin la foc de se încălzesc; împreună cu colacul se dă o oală cu apă şi o lumânare. Aceste focuri se fac numai din surcele de alun sau de bozii uscate care se frâng (nu se taie); uscăturile, după ce se culeg, se aduc în casă şi nu se aşază la pământ, ci se păstrează undeva sus, fără să fie în atingere cu pământul. Aceste focuri se fac crezându-se că sufletele morţilor vin în fiecare an în această zi pe la vechile lor locuinţe, aşezându-se în casă, după uşă, unde rămân până la Moşi, sau a şaptea zi după Rusalii, până în revărsatul zorilor, când se duc la mormintele lor; în unele locuri se crede că sufletele morţilor şed sub straşina casei. După ce au făcut focul, pun pe lângă el unul sau mai multe scaune, pe care aştern pături. Aceasta se face în credinţa că venind, morţii se aşează împrejurul focului pe scaune sau pe jos, se încălzesc şi beau apă.
Fiecare femeie sau fată trebuie să care câte două doniţe (cofe) cu apă şi să toarnă pe iarbă şi pe mormintele morţilor, ca să fie anul mănos.
Joia se înroşesc ouăle, se împietresc spre a se face galbene, apoi se duc 12 ouă roşii într-un şervet la biserică, seara, la cele 12 Evanghelii şi se lasă acolo până în ziua de Paşti; pe urmă, se îngroapă câte un ou din acestea la hotarele moşiei spre a fi holdele ferite de grindină (piatră, gheaţă).
Prin părţile Maramureşului, Bistriţei şi Năsăudului este o datină religioasă numită „La Moşi”, care se face tot în Joia Mare, când fiecare familie se duce la biserică şi după ieşirea din biserică toţi se îngrijesc de cele trebuincioase pentru serbare; bărbaţii cumpără băuturi, iar femeile coc colaci şi fierb mâncări de post. Când înserează, se dă semnalul prin clopotul bisericii. Atunci toţi bărbaţii merg la biserică, iar femeile rămân acasă fiind ocupate cu pregătirea mâncărilor. Ieşind din biserică, pun totul în desagi şi pleacă; după ei merg femeile, ducând şi ele sticle cu băuturi, pahare, vase, lumânări, etc. şi merg la cimitir, la morminte. Cum intră pe poarta cimitirului, merg către „şatra”, care este un fel de şopron lung şi lat, acoperit cu şindrilă, iar de jur împrejur sunt scaune şi o masă lungă şi lată. După ce se dă semnalul a doua oară, toţi se aşează la masă luându-şi locul în cea mai mare tăcere şi spunând rugăciuni, iar cantorul cântă cântări de-ale morţilor. După ce se termină ceremonia religioasă, se pune masa. Fiecare familie dă preotului atâţi colaci şi lumânări câţi morţi are. La spatele celor care dau pomana stau săracii, care aşteaptă la rând.
În Vinerea Paştilor, la ţară se duc fetele în clopotniţa bisericii şi sună clopotul ca să crească cânepa. Asta mai ales în Moldova de sus. Boalele de ochi se vindecă spălându-te cu apa dintr-o apă curgătoare în Vinerea Paştilor. Când Hristos a fost răstignit pe cruce, schingiuitorii lui voiră să-i bată patru piroane în corp, adică două în cele două palme, unul în labele picioarelor puse una peste alta şi al patrulea, mai lung, în buric. Racul însă a furat pironul cel mai lung şi s-a strecurat cu el prin fugă, mergând îndărăt. De-atunci Mântuitorul, drept recunoştinţă, a binecuvântat racul ca să se mănânce de toată lumea şi în zilele de post, ca şi în cele de dulce. Iar spre a păstra amintirea faptului său, Mântuitorul a hotărât ca racul să umble mereu îndărăt şi l-a pus pe cer, l-a făcut stea.
În Sâmbăta Paştilor se fac păscuţe care se dau şi vacilor să le mănânce pentru a avea mană — lapte gras şi din belşug.
La Înviere, la miezul nopţii se deschide cerul. Dacă-l vezi deschis, primeşti de la Dumnezeu tot ce ceri. Cine cade pe drum ducându-se la Înviere, îi merge rău tot anul acela. De aceea oamenii merg încet, pâş… pâş… cu băgare de seamă, dibuind drumul cu băţul şi luminându-se cu lumânarea. Înainte de-a merge la Înviere, oamenii se spală cu un ban de argint ca să fie albi şi curaţi ca argintul şi să aibă bani peste an. Când te întorci de la Înviere e bine să intri în casă călcând pe-o brazdă verde. E bine de sănătate.
Să nu mănânci când vii de la biserică întâi carne, că se dau lupii la vite. Să mănânci un ou şi-apoi peşte, ca să fii toată vremea vioi ca peştele.
Cojile de ouă cu care faci Paştele să le dai pe apă ca să se ducă să dea de ştire şi blajinilor din morminte că sosesc Paştele.
În ziua întâi a Paştilor să nu arunci ghioacele ouălor roşii afară, că-ţi arunci norocul si rodul.
E obiceiul să nu dai nici cu mătura prin casă că face grâul secară. A doua zi, dacă ai măturat, du gunoiul la pomi, că vor rodi mult. În ziua de Paşti să nu dormi, că tot anul eşti bolnăvicios şi vara îţi plouă pologul, şi-ţi fură şi diavolul pasca.
Nu e bine iar să cerni făină în ziua de Paşti, căci din tărâţele acelea se fac lăcustele care pustiesc câmpiile.
În ziua întâi a Sfintei Învieri nimeni nu bea ţuică, ci numai vin. Asta şi la munte, şi la deal. Cine moare în ziua de Paşti, merge de-a dreptul în rai, căci raiul e deschis în ziua aceea pentru oricine.
Lumânările ce rămân de la Paşti să le aprindeţi când pleacă dănacii şi fetele mari la horă şi să treacă printre ele ca să se uite lumea la ei.
Şi o credinţă frumoasă e că în cele trei zile ale Învierii ard în văzduh trei candele mari pe care nimeni nu le vede. Dac-am avea gând de sfânt şi inimă de înger, poate că le-am vedea”.
*** Din volumul „Sărbătorile la români”, Simion Florea Marian, 1898
