Rivalitatea dintre Veronica Micle și Henrieta Eminovici

Imediat după ieșirea din Sanatoriul de la Mănăstirea Neamț, unde fusese internat pe 9 noiembrie 1886, în urma celei de-a doua crize, Mihai Eminescu a locuit la Botoșani, la sora sa, Henrieta, care era ea însăși grav bolnavă. Amintirile subiective ale contemporanilor redau relațiile dintre sora paralitică a poetului, care l-a îngrijit cu mult devotament în momentele complicate ale ultimilor lui ani de viață, și mult adorata Veronica. Ambele au murit în 1889, Veronica Micle după două luni de la moartea lui, pe 3 august, la Văratec, iar Henrieta pe 14 octombrie, la Botoșani.

“Numele a două femei sunt legate de viaţa lui Eminescu: Veronica Micle şi Henrieta, sora poetului. Pe Veronica Micle am văzut-o o dată, o singură dată, şi-mi aduc puţin aminte: era frumoasă, înaltă, blondă, şi foarte expansivă.

Pe fiica ei, d-na Virginie Micle Gruber, am văzut-o de mai multe ori. Mi-a rămas în minte scena când a venit de la gară, după ce îşi internase într-o casă de boli mintale, la Viena, pe soţul ei tânăr, talentat profesor universitar. Ce dezastru asemănător în viaţa mamei şi a fiicei. Mică, blondă, vioaie, scriitoare şi ea, D-na Virginie Micle Gruber, plină de visuri şi de iluzii, cred că n-a fost fericită niciodată.

Pe Henrieta, sora poetului, mama o cunoştea bine şi de mult. Ca fetiţe mici, trăiseră împreună într-o mănăstire. Aveau amintiri comune din copilărie. Se vedeau adesea, cu simpatie.

Henrieta vorbia des de fratele său Mihai, de nenorocirea lui și de Bălăuca. Bălăuca era Veronica Micle. Caua Henrietei era Bălăuca…

— Iar are să vie să-l fure, iar are să-l ducă de la anine, să se îmbolnăvească…

Eminescu era atunci la Botoșani și trăia în aceeaşi casă cu sora lui, care îşi da toate silinţele ca să-l facă sănătos.

Dar flacăra veche, e drept, se reaprindea între el şi Bălăuca. Şi fecioara bătrână nu-l pricepea. Poate avea dreptate ea, poate nu avea. Dar Bălăuca şi Mihai au plecat împreună. Şi Henrieta a rămas plângând”.

*** Maria I. Găvănescul, Convorbiri Literare, 1 septembrie 1942

“Iubirea dintre Eminescu și Veronica Micle a fost înconjurată de o ură mai neîmpăcată decât cea a unora de la “Junimea”, interesați din diferite împrejurări, ura unei femei care n-a iertat până la moarte. Era Henrieta Eminovici, sora nefericitului poet. Bolnavă și oloagă, Henrieta a dus o viață sedentară, stând deseori săptămâni întregi imobilă în casă, închisă la suflet, urând din instinct ceea ce natura îi refuzase: dragostea unui bărbat.

Henrieta privea în Veronica Micle un geniu rău pentru fratele ei. “Mare nenorocire, scrie Henrieta mamei sale, a mai fost femeia asta pe capul lui Mihai. El o crede și plânge. El, care are nevoie de-o femeie statornică și cuminte ca să-l conducă, dar nu de o cochetă”.

Eminescu era cu totul absorbit de iubirea pe care o simțea alăturea de Veronica Micle; ea era izvorul limpede în care Muza poetului își răcorea gemurile reflexii și fermecătoarele inspirații. Uitase cu totul de familie și ani de-a rândul cei de-acasă n-aveau nici o slovă de la acel care-și închinase inima și gândul Veronicăi Micle.

Henrieta Eminovici o numea pe iubita fratelui său “bălăuca” și o ura cu o înverșunare păgână. Dânsa a ajutat foarte mult la calomnia răspândită la început de alții că Veronica Micle l-a trădat pe Eminescu și că poetul din această pricină a înnebunit. Autopsia făcută creierului nenorocitului “nebun” a răzbunat apoi pe aceea care a iubit cu atâta seninătate pe Eminescu, dar calomnia odată pornită, a mers până dincolo de granițele țării, a văzut lumina tiparului prin pana autorului german Rudolf, a pătruns prin enciclopediile franceze și a fost citată, la cel dintâi prilej, și de ziaristul Venancourt.

În anul 1888, Eminescu s-a întremat puțin și doctorii îl îngăduiră să părăsească patul. În urma mai multor petițiuni, Camera votase poetului o pensie de 200 lei și urma ca ea să fie trecută și prin Senat.

Îl plictisise pe Eminescu aerul Botoșanilor, ulițele strivite și pline de noroi. Într-o frumoasă zi de aprilie, pe când poetul medita la fereastră casei sale, apăru silueta ușoară și plină de grații a Veronicăi. Renăscuse poetul și reînviase trupul într-o clipă. Era o revedere plină de duioșie. Poetul hotărâse să plece la București, unde era ferm hotărât să se însoare cu Veronica Micle.

Henrieta privea cu ură turbată această plecare. Într-o scrisoare către mama ei, Henrieta zice: “Cu adâncă durere vă înștiințez că Mihai a plecat la București, spuindu-mi că pensia lui, dacă s-a votat numai în Cameră și în Senat nu, apoi nu e sigurul. Dar aceste scuze au fost pretexte de plecare față cu mine și adevărata cauză este că d-na Micle, care a venit aici și până n-a pus mâna pe el nu s-a lăsat. Toată ziua nu-l părăsea și cine știe ce planuri și-a mai făcut. Acuma, sănătos, cred și eu că are gust să fie doamna Eminescu”.

“Sora lui îmi închide ușa casei, scria Veronica Micle d-nei Pandele, și-și închipuie că sunt geloasă că ține la dânsa”.

Henrieta a exploatat într-un mod vădit boală nefericitului ei frate, abuzând de caritatea persoanelor care ajutau pe Eminescu cât timp se afla în îngrijirea ei. În scrisoarea către Cornelia Emilian și fiica acesteia, Henrieta se plânge mereu că n-a primit bani de ajuns, deși ajutoarele bănești erau destul de însemnate din partea doamnelor Emilia Humpel, Adela Andrei, Maria Harkas, Luisa Weitsecker, Cornelița Emilian și domnilor N. Culian, Const Mille, A. C. Cuza, Ant. Sc. Savul, I. N. Roman, W. Humpel, M. Pompiliu, C. Arhim și alții, în afară de venitul de la 8.000 lei, rămas dintr-o moștenire lăsată de bătrânul căminar Gheorghe Eminovici, tatăl poetului.

Că Henrieta era interesată de boala fratelui ei e următoarea frază cu care se trădează într-o scrisoare către mama ei:

“…tocmai când era Mihai sigur de scăpare și cu pensie, tocmai atunci s-a depărtat de mine. Și pentru cine? Pentru o femeie care, crede-mă pe mine, de nu știa ea că are să-i voteze pensia, nu venea la Botoșani să insiste, să-l năucească până l-a luat”.

Henrieta, spre a stoarce apoi mila comitetului de ajutor ce se instituise la Iași, a inventat neadevărul că Eminescu a cedat printr-o chitanță Veronicăi Micle pensia. Ea a amestecat atunci toate autoritățile din Botoșani și a făcut pe primarul de atunci ca, plecând la București, să insiste pe lângă Eminescu ca să-i dea o petițiune către consiliul județean prin care trece pensia în favoarea sorei sale.

Deseori Henrieta încercase să învenineze inima Veronicăi Micle cu germenele geloziei. Într-un moment, Henrieta crezuse că va reuși. Dar Veronica era un spirit ales, cunoștea inima iubitului ei și intriga Henrietei n-a reușit. Printre persoanele care au ajutat bănește pe Eminescu era în primul loc d-ra Cornelia Emilian. Eminescu, întremat puțin, deși lipsit de orice voință, medita mult și scria versuri. Într-o zi poetul a scris o poezie dedicată d-rei Cornelia Emilian.

— Uite pe cine iubește Mihai, a zis Henrieta Veronicăi Micle!

Poeta a zâmbit, privind cu milă pe aceea care o dușmănea și a arătat sorei lui Eminescu titlul poeziei: “Recunoștință”. Însăși Henrieta, înfuriată de acest nesucces, scrie mamei sale, Raluca, cu privire la această întâmplare:

“…fiindcă am văzut-o îndrăcită când a citit scrierile lui Mihai, cele din urmă, zicând cu-n zâmbet lăutor în râs: “O facere de bine până la tine, Mihai, n-a fost poetizată”. El însă a răspuns liniștit că așa a fost inspirat”.

Unei astfel de femei nu i se cuvenea nici o recunoștință din partea Veronicăi Micle; de aceea și poeta a căutat la rândul ei să îndepărteze cât mai mult pe Eminescu de influența sorei sale, Henrieta, și s-a căit deseori de dușmănia ei. Adresându-se surorii sale mai mari, Aglaia Drogli la Cernăuți, Henrieta-i scrie:

“Mihai este bine, dar a trebuit să fac multe închinăciuni adoratei lui până mi-a permis să-l văd”.

Această femeie, cu sufletul veșnic dispus să frângă iubirea aproapelui, îmbătrânită de boală și care n-a cunoscut niciodată farmecul unei strângeri în brațe de dragoste, a trăit înveninată de propriile-i bârfeli, pizmuind fericirea Veronicăi Micle și a murit încercând zadarnic să se pocăiască între zidurile mănăstirei Agafton.

Până la ce grad a ajuns ura Henrietei, în fanatica ei pornire, ne poate lămuri un fapt îndestul de cunoscut tuturora care au trăit între anii 1887—1890 la Botoșani. Câteva luni după plecarea lui Eminescu la București, unul dintre cei mai buni amici al poetului, anume Pompiliu, căpătă o boală crudă care nu iartă viața. Bolnavul, după recomandația poetului, a fost dat în grija Henrietei.

Veronica Micle cunoștea bine pe sărmanul Pompiliu. Era datoria ei de a se interesa de bolnavul care, străin de Botoșani, n-avea nici un cunoscut. Pe dată, Henrieta a conceput planul unei intrigi, de data aceasta era vorba de o faptă infamă.

Maniacă în ură, Henrieta a colportat zvonul că încă din Iași Veronica Micle a trădat pe Eminescu înșelându-l cu Pompiliu, transmițând acestuia boala care înmuiase creierul poetului și care, agravată mai apoi, știm la ce sfârșit a dus pe bietul Pompiliu. Către mama ei, Henrieta scria în martie 1889:

“…și pe acest talent l-a nenorocit tot ea și amândoi păcătoșii (Eminescu și Pompiliu) țin la ea ca nebunii”.

Cât de sfruntată e această minciună o putem constata după o scrisoare adresată de Pompiliu doamnei Jecu și din care reiese că, deși mort bolnav, pacientul s-a sculat cu bucurie și a început a plânge văzând că pe ușa bolniței sale a intrat “prietena celui mai scump al său prieten”.

Mersese cu împotrivirea într-atâta că a dat afară pe un medic tânăr, evreu, anume Rater, sau Reuter, nu știu exact, numai pentru că a fost trimis de Veronica Micle să caute pe Pompiliu, medicul curant, dr. Isack, care căutase și pe Eminescu, fiind plecat în alt oraș la un consult.

Henrieta declara singură despre această impolitețe a ei:

“… Aci în Botoșani a venit un doctor străin, tânăr ca un brad, eu nu-l știam. Ieri vine și-mi spune că voiește să vadă pe bolnav. Eu îl introduc la pacientul meu, în bună credință că l-a trimis un amic al lui. Deodată îl aud zicându-i că d-na Micle l-a trimis să-l vadă. Mi s-a revoltat tot sângele de ciudă…!”

Și mereu spectrul “bălăucei” o urmărește pe nenorocita care mai apoi, într-o rătăcire mintală, săpase pe un inel logodna ei cu un doctor botoșănean, om însurat și care pusese toată râvna sa de om și știința sa de medic să tămăduiască pe nenorocitul geniu literar.

În lungile și plicticoasele seri din toamna anului 1888, prietenii poetului căutau să-i dea o distracție ușoară făcând șezători literare, spre a-l scoate din melancolicele sale meditări. Eminescu lucrase atunci o piesă de teatru și a fost citită într-un cerc intim, care se aduna seara.

Veronica Micle servea oaspeților ceai. În odăița patriarhială plină de prietenie și iubire, numai Henrieta rămânea posacă și ursuză. Ea niciodată nu bea ceaiul făcut de Veronica Micle. În ce privește societatea, Henrieta o descrie într-o scrisoare adresată cucoanei Raluca:

“Mi-a adunat în casă niște nespălați, cunoștințe de-ale ei, de m-au luat fiori de soarta bietului Mihai”.

Mai târziu Henrieta însăși, disperată de ura ei, a ajuns la convingerea că nimic nu va putea trunchia dragostea dintre cei doi poeți, înțelese că toate intrigile ei sunt zvârcoliri zadarnice.

Năucită de scrisorile fiicei, Raluca Eminescu, cu grija unei mame bune, scrie din satul Dumbrăveni, mirându-se “cum poate iubi Mihai o astfel de femeie”. Răspunsul Henrietei arată adânca ură și renunțarea ei de a mai putea alunga din inima lui Eminescu pe Veronica Micle:

“Acest om iubește pe femeia asta că numai moartea ar putea să-l despartă, iar în viață nimeni nu-i în stare să-l facă s-o urască. Și apoi, dacă ți-aș putea descrie cu ce fel de maniere l-a luat, declarând față cu persoane de cea mai bună condiție din Botoșani că preferă să fie metresa lui Mihai, decât femeia unui prinț”.

Iată cum iubea Veronica Micle, judecată de cea mai mare dușmană a ei de moarte. Această femeie nu hula ce-i arunca mahalaua Iașilor și Botoșanilor, nu calomnia pe care o zvoniseră unii de la “Junimea” și nu ura pe care o purtase sora poetului, ci închinarea ca la o icoană de biserică merită din partea oamenilor cu dreapta judecată.

Ca o martiră s-a resemnat, trecând nepăsătoare pe lângă toate bârfelile mincinoase, ridicându-se deasupra lor, luminoasă, fericită de a iubi și a fi iubită de cel mai nefericit dintre geniile țării românești”.

*** V. Scânteie, Adevărul, 3 decembrie 1903 (Textul lui V. Scânteia cuprinde mai multe inexactități; Raluca Eminovici, de exemplu, a încetat din viață în august 1876, bolnavă de cancer)

“Într-o zi frumoasă de primăvară, pe când pomii prind să înflorească, se răspândise în Botoşani vestea că poetul Eminescu s-a întors de la Mănăstirea Neamţului şi că e deplin sănătos.

Fiecare se grabea să-l vadă… L-am văzut şi eu, pentru întâia oară, într-un colţ de stradă, strângând cu multă căldură mâna ziaristului Scipione Bădescu. Era voinic şi vioi. Fără barbă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea a crede că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atât…

Răspundea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie greoaie de şleac — deşi era cald —în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Poetul râdea!… Era sănătos, vesel, mulţumit.

Câteodată se plimba pe stradă, întovărăşit de biata lui soră, care îl iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoios, sprijinindu-se de el… Din când în când se opreau în faţa vreunei prăvălii şi rugau să li se aducă un scaun.

Dânsa era ca şi el de înaltă, cu faţa searbădă, bolnăvicioasă; ochii ei de o adâncă suferinţă cătau trist, dar dulce… era dulce şi privirea şi zâmbetul ei. Uneori îl stăpânea o adâncă melancolie. Călca încet şi rar, cu capul mereu lăsat in jos. Îi plăcea să rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însoţească nimeni. Se furişa în singurătatea aleilor din grădina publică „Vârnav”. Se oprea un loc şi asculta cântecul păsărilor… apoi se pleca de culegea cărăbuşi, îi punea pe palmă şi stătea cu mâna întinsă, până ce ei îşi luau zborul, în vreme ce deasupra lui tremurau liniştit florile albe, pe care el le iubise atât de mult şi cădeau molcom peste dânsul, cădeau lăcrămile Primăverii.

Într-o zi ploioasă de toamnă, poetul — îmbrăcat într-un palton terfelit şi cu aceeaşi pălărie pe cap cu care venise de la ospiciul aflat la Mănăstirea Neamţului — se învârtea de jur împrejurul casei de economie. Era foarte neliniştit. Trebuia să intre înăuntru, pentru a primi, pare-mi-se nişte bani. A stat mult în ploaie. De câteva ori a dat să intre… De câteva ori s-a întors de la uşă… Nu mult după aceea, am auzit că poetul a plecat la Bucureşti, de unde nu s-a mai întors… Câteva luni de la moartea poetului, într-o dimineaţă, pe strada Teatrului din Botoşani, se scoteau în vânzare nişte lucruri: o canapea, vreo două sofale şi niscaiva cărţi. Era mobilierul lui Eminescu. Nefericita lui soră murise şi ea şi acum aceste câteva lucruri, toate vechi, toate hărbuite, grăiau lumii de sărăcia, de mizeria în care au trăit cei care le-au avut. Şi canapeaua şi sofalele erau de culoare roşie:

„Noaptea potolit şi vânăt arde focul in cămin

Dintr’un colţ pe-o sofa roşie, eu în faţa lui privesc

Pân’ce mintea îmi adoarme, pân’ce genele clipesc

Lumânarea-i stinsă in casă, somnu-i cald, molatec, lin…”

*** Fragment dintr-o scrisoare a poetului Ion Păun-Pincio reprodusă în Realitatea ilustrată, 20 iunie 1936

“Neputincioasă cum era şi fără nimeni în preajma ei care s-o ajute, ea (Henrieta) a murit în mare mizerie. Într-un sicriu de brad, rămăşiţele ei pământeşti au fost duse de-a dreptul la cimitir într-o birjă cu un cal a lui loan Suceveanu din Botoşani. Moartea ei a fost declarată la ofiţerul stării civile de un zugrav, Florian Cotul şi, de birjarul Suceveanu, neştiută şi nejelită de nimeni”, relata C. Botez. “A murit la 1890 de pneumonie”, a spus ulterior căpitanul Matei Eminovici, dar C. Botez a rectificat informația: “A murit de apoplexie cerebrală, în vârstă de 32 ani, în Botoşani, la 14 octombrie 1889, la câteva luni după moartea poetului”, adăugând “aceasta se constată din însuşi actul său de deces. Deci se înşală căpitanul Eminescu când afirmă în memoriul său că Henrieta a murit de pneumonie”.

Datarea vârstei la 32 ani nu este exactă, căci Henrieta era născută în 1854, deci avea 35 de ani la momentul decesului.

O altă amintire îi aparține Emmei Lăzărescu, cea care le-a cunoscut pe Henrieta Eminovici și pe Veronica Micle.

“Prin 1888 era în Str. Sf. Niculai din Botoşani o căsuţă în fundul unei grădini în care a locuit câtva timp Henrieta Eminovici. Deşi vecini, noi nu ştiam cine locueşte în acea căsuţă.

De multe ori, în amurg, vedeam preumblându-se pe trotuar, de colea până colea, o fiinţă palidă cu înfăţişarea bolnăvicioasă, răzămată de o parte de o servitoare şi de altă parte de o cârjă. Câteodată se oprea şi se uita la cer cu o privire disperată.

Mi-era atât de milă şi aş fi vrut să-i vorbesc, dar nu îndrăzneam.

După câtva timp, se zvoni prin oraş că Mihai Eminescu venise în Botoşani şi că stătea la sora lui, la vecina noastră. Era vara. Eminescu fusese bolnav, se îndreptase acum, dar părea melancolic şi avea nevoie de linişte şi de îngrijire duioasă, aşa cum o poate da o mamă sau o soră, când trăieşti singur cum trăia el.

De multe ori, fiind în grădină la noi, îl vedeam trecând venind din oraş spre casă. Mergea cu capul plecat, şi totuşi saluta dacă zărea pe cineva, chiar pe un necunoscut; era ca o mişcare involuntară.

Se vorbea uneori despre el că ar fi iar bolnav. Aş fi vrut să merg la sora lui, să întreb ce mai face, dar mă sfiam, mă temeam să nu se ia această vizită drept indiscreţiune… Şi timpul trecea.

Lumea din Botoşani se ocupa puţin de Eminescu; era lăsat în părăsire, nu i se da importanţa ce i s-a dat prea târziu, după ce a murit, după ce intelectualii din Bucureşti şi studenţimea au început se arate prin reviste şi prin conferinţe cine a fost Eminescu şi ce a pierdut ţara când a murit.

Într-o zi aflai că Eminescu plecase la Bucureşti. Mai vedeam câteodată pe sora lui premblându-se şi-ntr-un amurg ne-am pomenit cu dânsa la noi. Parcă o văd traversând încet curtea; i-am ieşit înainte; am adus-o în casă; am aşezat-o repede într-un fotoliu. Nu-mi mai aduc aminte cu ce a început vorba, ştiu numai că a vorbit de suferinţele ei, de picioarele ei paralizate din copilărie; pe urmă a început să vorbească de fratele ei, despre boala lui, de indiferenţa lumii, cum a venit la dânsa ca să-l îngrijască, în ce hal era şi cum a plecat iar la Bucureşti destul de desnădăjduit.

Ajunse a ne vorbi de Veronica Micle. Eu încă n-o cunoşteam, dar auzisem de iubirea lui Eminescu şi cântam nişte romanţe ca: „De ar trece anii cum trecură” şi „se scutur frunzile de nuc“ ştiind că aceste versuri fusese scrise pentru dânsa, şi îmi era dragă fără s-o cunosc…

Henrieta Eminovici n-o iubea, o acuza că e vinovată de boala mintală a fratelui ei, care, zicea ea, o iubeşte atât de mult şi ea se joacă cu inima lui. „Această femee n-a meritat atâtea versuri sublime pe care el i le-a închinat”.

Nu trecu nici o lună şi întâmplarea mă făcu să cunosc şi să admir pe Veronica Micle. Ea venise la Botoşani cu fiica ei cea mai mică, Virginia, care fusese numită profesoară la Externat.

Le văzui pe amândouă într-o seară, la o petrecere. Erau blonde. Veronica în negru, fiica ei într-o rochie deschisă. Păreau două surori. Mama avea o drăgălășie nespusă în expresia ochilor verzi, a gurei zâmbitoare, acel „nu știu ce” şi„nu ştiu cum” de care vorbeşte Eminescu într-una din poeziile sale. Fata avea un cap de înger, ceva suav şi departe.

Din acea seară chiar făcurăm cunoştinţă şi s-a întâmplat că ne-am plăcut. Oriunde ne întâlneam serile, eram tot timpul împreună, şi în afară de aceasta mergeam una la alta cât timp a stat la Botoşani. Pe la petreceri era totdeauna înconjurată de mulţi bărbaţi care-i vorbeau; se interesau să vadă cam ce fel de femeie, în afară de frumuseţe, poate să fie aceea pe care o cânta şi o iubia un Eminescu. Era în adevăr cam cochetă şi nici nu se putea altfel; era atât de drăgălaşă! Cu toate astea, conversaţia ei, fără a fi pedantă, era interesantă şi puteai să discuţi cu dânsa despre orice. Dacă venea vorba despre Eminescu, vorbea şi ea de dânsul ca de oricare alt mare scriitor, foarte simplu îi lăuda felul de-a scrie şi-i deplângea soarta tristă.

Mi-aduc foarte bine aminte de expresia figurei ei, de zâmbetul, de silueta ei graţioasă şi aproape de tot ce-am vorbit împreună.

Într-o zi, la dânsa acasă, nemaifiind nimeni, am vorbit mai intim, şi mi-a dat a înţelege că unii o acuză că nu iubeşte îndeajuns pe marele poet care o cântă în toate poezile lui lirice, dar că lumea se înşală şi că are pentru dânsul o profundă admiraţie şi o mare simpatie.

A plecat din Botoşani; n-am mai văzut-o; nu ne-am scris. Pentru dânsa, care trăise în lumea cea mai intelectuală din Iaşi şi pe urmă din Bucureşti, în mediul scriitorilor de la „Convorbiri Literare” unde scria şi ea poezii destul de apreciate, ce eram eu? Ea îmi rămăsese mie întipărită în minte şi-n inimă ca o vedenie.

Când s-a răspândit vestea morţii ei, atât de scurt timp după moartea lui Eminescu, nu puteam crede şi cât de mult am regretat-o! Parcă el n-a putut rămâne fără ea nici în lumea de veci!”

*** Emma Lăzărescu, Convorbiri Literare, 1 ianuarie 1926

Surse:

Adevărul, 1903

Convorbiri literare, 1926

România literară, 1977

Puteți citi și:

Versurile Veronicăi Micle la moartea lui Eminescu