Soare Z. Soare s-a născut pe 14/27 noiembrie 1894, într-o familie înstărită din Galați. În adolescență își dorea să devină preot, mărturisind mai târziu cu umor: “În clasa a IV-a de liceu, am vrut să mă fac popă. Visul meu era să am barbă, să port anteriu și femeile să-mi pupe mâna. Ei, dar nu s-a putut! Tata mi-a tras o urechială și m-am vindecat… Tot în clasa a IV-a mi s-a năzărit sa mă fac actor. Zor-nevoie să mă fac actor!… Și tata mi-a tras o a doua urechială, de asta dată mai zdravănă, și iar m-am vindecat…” Exmatriculat din școală de un director prea autoritar, a cărui poruncă de a nu merge la teatru o încălcase, Soare Z. Soare a fost trimis de tatăl său la Viena pentru a-și continua studiile.
Peripețiile au continuat însă: “Am fost dat afară şi de la Viena! M-am dus la Berlin. Am fost dat afară şi de la Berlin, m-am dus la Paris. Am fost dat afară şi de la Paris şi am ajuns, în fine, la Munchen. Acolo am făcut cunoştinţă cu Rudolf Seibold, care era regizor de operetă. Toată ziua eram cu el. Şi deodată, pac, iar mă apucă furia teatrului. Intervine tata cu urechiala şi iar mă vindec. Terminând liceul, mă înscriu la drept. Când eram prin anul al Xll-lea d. Peretz, pe care-l socotesc drept unul din cei mai culţi oameni din România şi care numai din împrejurări necunoscute mie a fost împiedicat să ocupe situaţiile pe care le merită, fiind numit director al Teatrului Națonal, mă ia şef de cabinet.”
După obținerea licenței în Drept, tânărul a devenit secretar în cabinetul de avocatură al lui Constantin Xeni şi al lui Take Ionescu, dar perspectiva de a-și petrece viața prin tribunale nu i s-a părut deloc ofertantă. După decesul tatălui său, a moștenit o avere frumușică și a decis să plece la Berlin unde, prin intermediul pictorului decorator Ernst Stern (născut la București în 1876 și devenit foarte cunoscut în Germania), a făcut cunoştinţă cu regizorul Karlheinz Martin.
Ulterior a fost primit ca ucenic pe lângă celebrul director de trupă teatrală și regizor austriac Max Reinhardt, asistându-l ca secund la punerea în scenă a pieselor „Marele teatru al lumii” și „Năluca” de Calderon, „Stella” și „Femei frumoase”.
În viaţa teatrală românească Soare Z. Soare a debutat cu un act inedit, editând pe speze proprii o publicaţie elegantă dedicată scenei, tipărită pe hârtie cromo, cu ilustraţii în culori, pe planşe semi-cartonate, reproducând schiţe de decoruri ale celor mai celebri scenografi ai epocii, în condiţii grafice neatinse de nicio altă publicaţie românească, revistă din care au apărut, în cursul anului 1923, cinci numere.
Soare Z. Soare a investit o mică avere pentru satisfacerea acestei ambiții de a oferi publicului bucureștean un produs la nivelul celor de pe piața occidentală. Tot el a propus soților Bulandra angajarea unui regizor străin pentru sezonul 1921-1922 și astfel germanul Karlheinz Martin, pe care îl cunoscuse la Berlin, a regizat în stagiunea respectivă trei piese la București.
În 1923-1924, când a debutat el însuși la același teatru punând în scenă “Hamlet”, a suportat personal toată costisitoarea cheltuială a montării. Debutul regizoral lui Soare Z. Soare nu a fost însă un succes.
A continuat — tot căutând și experimentând — să se confrunte cu eşecuri, dar a reușit în cele din urmă să ofere scenelor româneşti spectacole de mare valoare: ”Kean” (1923—1924) la compania soţilor Bulandra, apoi au urmat la Teatrul Naţional din Bucureşti (unde a fost angajat director de scenă în 1924 de fascinantul Alexandru Vasilescu Jean-Valjan, mort în pușcăriile comuniste) câteva montări excepţionale: “Faust” cu George Vraca (1925), “Vera Mirzeva” (Teatrul Regina Maria, 1925), “Țin-te bine” (Teatrul Carol cel Mare – Compania de reviste Constantin Tănase, 1925), “Ioana d’Arc”, cu Maria Ventura (1926), “Medicul în dilemă” (1926), “Lorenzaccio”, din nou cu Ventura (1928), “Principesa Turandot” de Carlo Gozzi (1928), apoi, alternativ sau concomitent, pe mai multe scene, “Profesiunea doamnei Warren” (Compania „Bulandra“, 1929), “Elisabeta, regina Angliei” (Teatrul Naţional, 1931), “Crimă şi pedeapsă” (Teatrul „Maria Ventura“, 1933), “Monna Vanna” (Teatrul Naţional, 1935, cu Maria Ventura), “Cavalcada” (Teatrul Național, 1937), „George și Margaret” (Studio, 1937) şi, culminând cu spectaculoasa experienţă de la Teatrul Naţional din stagiunea 1941-1942: “Hamlet” în trei interpretări: George Vraca, George Calboreanu şi Valeriu Valentineanu.
Personaj pitoresc al Bucureștiului interbelic, talentat, lipsit de inhibiții, admirat și detestat în egală măsură, regizorul și-a pierdut mare parte din averea moștenită de la părinți investind în spectacolele pe care le realiza la Teatrul Național sau la diverse companii private.
“În rezumat: Soare Z. Soare… În detalii: o inteligenţă superioară şi simpatică; un granit al indiferenţei; un raissoneur extraordinar; un englez. Acesta e Soare Z. Soare.
Soare nu plânge, Soare nu râde…
Soare nu e optimist…
Soare nu e pesimist…
Soare nu e fricos.
Soare nu e curagios.
Soare este, o spunem noi, cei care nu suntem ca el, un învingător al vieții.
A acceptat filosofia veselă și tristă a vieţii, acea filozofie care e atât de simplă, dar de care fugim minţindu-ne şi s-a cocoţat astfel, sufleteşte, deasupra tuturor evenimentelor.
Nu-l mai înspăimântă nimic. Nu-l mai impresionează nimic… Aşa zisele surprize ale vieţii nu-l mai miră… Şi asta în vreme ce noi, ceilalţi, ne zbuciumăm zadarnic în jurul unor lucruri care nu merită nici râs, nici plâns, nici complicaţii… Unii vor spune despre Soare că e un original. Noi îl socotim un privilegiat… Şi îl invidiem…
Completând introducerea interview-ului nostru, vom spune și despre problema care interesează, desigur, pe multă lumie, a greutăţii de a-l găsi pe Soare Z. Soare… Pe Soare, paradoxal, îl întâlneşti oriunde atunci când n-ai nevoie de el… Fie la Corso, fie la Național, fie pe Calea Victoriei, fie în redacția noastră, fie oriune… Când ai nevoie de el, de pildă vrei să-i iei un interview sau să-i ceri nişte parale, Soare nu e nicăieri…
În ultimă instanţă, ar trebui să fie acasă… Numai că registratul „Naţionalului” nu cunoaşte ultima adresă a lui Soare… Sau, în cazul cel mai favorabil, ţi se spune vag că locuieşte într-un block-house pe Calea Victoriei, lângă cofetăria „Nestor…” Pe Calea Victoriei, lângă cofetăria „Nestor”, nu e nici un block-house… Presupunând însă că ghiceşti că la finele unui gang lung de vreo 10 metri e o curte şi în acea curte se înalţă un block-house, te găseşti în faţa a trei semne de întrebare, în faţa a trei scări: A, B și C. Fireşte, începi cu A. Şi anchetezi până la etajul 7. Fireşte, continui cu B. Şi anchetezi până la etajul 7. Iar Soare locuieşte la etajul VI, scara C. Admitem că nu te obosesc scările…
Te întâmpină, severă, o servitoare care îţi spune că d. Soare nu e acasă…
— Cum nu e acasă? Doar trebuia să mă aștepte!
— Nu e acasă! Simplu și definitiv…
Cobori scările. Un etaj. Două…
— Domnu, domnu! Domnul Soare e acasă!
Apartamentul lui Soare Z. Soare. Interior de gust.
— Deși nu sunt acasă, după cum ți-a declarat servanta, sunt la dispoziția d-tale…
— În primul rând, ca să tu uit mai târziu să-ți cer, dă-mi, te rog, o fotografie reușită pentru pagina I…
O razie de câteva secunde într-un album, și apoi, cu un gest ferm, îmi întinde o fotografie:
— Poftim o fotografie pentru pagina I… E cât se poate de reușită!
— Ce e asta?
— O fotografie pentru pagina I! Nu găseşti că seamănă cu mine?
Şi Soare e foarte serios, în timp ce eu privesc amuzat fotografia care reprezintă un… urangutan de la „Zoologischer parten” din Berlin… Şi Soare vrea să punem în pagina întâi mutra maimuței, cu explicația: Soare Z. Soare. Hotărât lucru, pare un exagerat. Nu pretindem că ar semăna cu Ramon Novarro sau Gary Cooper, dar să recunoască toată lumea, prea își supraestimează urâțenia.
— Spune-mi ceva despre stagiunea în curs.
— Singurul defect precis al acestei stagiuni care se încheie este că am mai îmbătrânit cu un an și uitându-mă în oglindă (mă uit foarte rar ca să nu mă speriu) îmi spune cu oarecare melancolie: și când te gândești că la anul o să-mi pară rău după mutra asta!
— Dar din punct de vedere teatral?
— O mulţime de succese. Lucruri mici fără pretenţii, o mulţime de lucruri pretenţioase, dar prea mici.
— Din adevăratele succese câteva?
— “Troillus şi Cressida”, “Omul şi masca” şi “Prima zi de primăvară”. Aceasta nu este o sentinţă, ci doar o modestă părere a mea şi este suficient pentru o stagiune. Literatura originală se soldează şi anul acesta cu un însemnat beneficiu. „Vreau să trăesc” de d-na Millian, îmbrăţişată cu aceeaşi dragoste şi de critică, şi de public. (N-am văzuit încă piesa „Lupul şi Sania” a prietenului Mircea Ştefănescu.)
— Dar din punct de vedere regizoral s-a mai ivit ceva nou?
— Înainte de deschiderea stagiunii în curs, am citit în câteva gazete că din pricina mea, a activităţii mele prea mare la teatrele particulare, nu se pot evidenţia ceilalţi regisori. N-am activit aproape deloc la teatrele particulare şi nu ştiu să se fi manifestat alţi regizori.
— Ce credeţi că este esenţial pentru succesul unei piese?
— Distribuţia! O bună distribuţie duce la succes o piesă chiar proastă, pe când alta mediocreă, care a avut succes aiurea, a căzut la noi.
— Cum lucrați?
— Cu toane! Se întâmplă uneori să n-am nicio poftă de lucru câteva zile în şir sau, cum se spune în limbajul pretenţios, să n-am nicio inspiraţie. Şi în schimb să fac după aceea repetiţii extenuante şi pentru mine, şi pentru camarazii mei. De obicei, “furia” de lucru mă cuprinde cu zece zile înainte de premieră. Felul acesta de a lucra făcea la început disperarea directorilor, care erau cuprinşi de panică. Încet, încet s-au convins că premierele n-au nimic de suferit de pe urma acestui fel de travaliu. Regia este o artă şi pentru deplina ei realizare trebuie în primul rând elan. Şi niciun regulament nu mă poate constrânge să am zilnic elan de la 2 la 7. Cei care fac acest lucru sunt birocraţi, nu artişti.
— S-a votat în această stagiune Legea teatrelor. Ce părere aveţi despre ea?
— Socot că legile sunt făcute pentru infractori, în cazul de faţă pentru cei cu talent dubios. Actorii sau regizorii de talent n-au nevoie să fie proteguiţi de nici o lege. Şi în teatru, ca şi în celelalte domenii, există o supraevaluare a talentelor şi nu o subevaluare. A văzut cineva actor sau regizor mare fără angajament? Dacă a existat vreodată o excepţie, aceasta nu face decât să confirme regula. Singura parte bună a acestei legi este înscăunarea directorului pe timp de cinci ani, dându-i astfel posibilitatea desfăşurării.
— Lucraţi ceva pentru pavilionul românesc de la Paris?
— N-am fost solicitat. În privinţa artei decorative şi a chestiunilor teatrale au fost consultaţi, aşa mi se spune, cei doi Victori, Popa şi Bumbeşti.
—Ce spuneţi despre reprezentarea piesei d-lui Ciprian în cadrul acestei expoziţii?
— Piesa camaradului Ciprian s-a reprezentat până acum în diferite capitale fără niciun fel de intervenţie şi nu avea nevoie de o expoziţie internaţională pentru a fi reprezentată la Paris. Literatura dramatică merită o soartă mai bună peste hotare. Aceasta intră în domeniul propagandei externe pentru care se cheltuiesc foarte mulţi bani, se pare cu prea puţine efecte. Nu poate exista o mai bună propagandă românească decât distribuirea operelor artistice produse de geniul românesc. Dacă pentru acest fel de export s-ar încasa commission, desigur că alta ar fi soarta artiştilor români. Şi ca să revin în participarea noastră teatrală în cadrul Expoziţiei dela Paris… Ruşii trimit trei trupe de dramă şi comedie ce vor juca “Burghezul gentilom”, “Dama cu camelii” şi o piesă rusească. Cehii trimit o trupă de balet, o trupă de dramă şi una de operă.
Noi ne mulţumim cu jucarea unei piese românești de o trupă străină. De ce? Nu înţeleg!
Faptul acesta nu înseamnează că teatrul românesc participă la expoziţia internaţională din capitala Franţei. Ar fi fost desigur frumos ca trupa Teatrului Naţional să joace acolo o piesă originală şi una din repertoriul clasic universal pe care să o cunoască toţi. Slavă Domnului, am avut spectacole care pot rivaliza cu cele mai bune de peste graniţă. E destul să amintesc de comedia lui Shakespeare „Măsură pentru măsură”, jucată sub direcţia d-lui Liviu Rebreanu pentru congresul „Criticei Internaţionale” ce a avut loc la Bucureşti şi care s-a bucrat de unanime laude în presa străină. Faptul este că noi nu participăm teatraliceşte la Paris pentru motive care mie îmi scapă.
— Se spune despre dvs. că sunteţi un om rău…
— Pentru oamenii buni, românul are o expresie, îi numeşte „buni ca pâinea caldă”, probabil că din pricina aceasta îi mănâncă ceilalţi… Și cum nu vreau să mă mănânce nimeni…
— A încercat cineva?
— Desigur!
— Şi cum vă comportaţi în asemenea împrejurări?
— Surâd! Aşa cum îmi închipui că trebuie să surâdă ciuperca înveninată nătângului care o culege s-o mănânce.
— Prieteni aveţi?
— O mulţime! Îi împart în două categorii. Cei pe care necazurile mele îi plictisesc și cei pe care succesele mele îi supără. Unii sunt cumularzi, fac parte din ambele grupuri. În rezumat nu știu dacă am, dar ştiu că pot fi un foarte bun prieten.
— Vă supără celebritatea?
— Nu știu, n-o cunosc!
— Ştiu că în fiecare an vă duceţi în străinătate, anul aceste plecați?
— Întrebarea asta te rog s-o pui statului care ar trebui să mă aibă în grijă.
— Am auzit că spuneți minciuni.
— Numai femeilor, fiindcă le plac! De pildă: îmi plăcea înainte de război o doamnă Alexandrescu din Nordul Moldovei. Am revăzut-o acum câteva săptămâni complet prăbușită. A venit la mine surâzătoare şi m-a întrebat: “Mă mai cunoşti, domnule Soare?” Cum nu, i-am răspuns eu. Dvs. sunteţi fiica d-nei Alexandrescu. Și i-a făcut o plăcere nebună.
— Un artist trebuie să se însoare?
— Nu!
— Ce părere aveţi despre căsătorie?
— E o prostie în doi. Când te însori îţi urăşti rivalii, mai târziu inviediezi încornoraţii.
— Şi totuşi sunteţi însurat!
— În Bucureşti, unde sunt atâtea femei frumoase, când optezi pentru una însemnează că ţii realmente la ea.
— Femeile în sine vă interesează?
— Teribil!
— Şi Ie cunoaşteţi?
— Le cunosc… preţul!
— Vă plac copiii?
— Grozav!
— Aveţi?
— Nu! Drept e că Dumnezeu binecuvântează famiile numeroase, dar păcat că nu le îmbogăţeşte.
— Politică faceţi?
— Nu!… Sunt un om cumsecade.
— Ştiu că înainte eraţi un client fidel al cafenelei. Mai sunteţi?
— Da! Mă duc regulat… vara. În timpul stagiunii cafeneaua este un fel de bursă a actorilor fără ocupaţie.
— Ce vă place mai mult în viaţă?
— Tocăturile, nu pot să le sufăr!
— Aţi fost foarte bogat?
— Da! Azi însă nu mi-au rămas din Midas decât urechile…
— Aţi avut noroc?
— Pe vremea când făceam advocatura la un mare maestru al baroului aveam un camarad (secretar şi el ca şi mine) care avea patima curselor. Încasând colegul meu într-o zi de pe urma unei moşteniri suma de optzeci de mii de lei şi cum voia neapărat să ajungă milionar, s-a dus să-i fructifice la curse. De prisos să spun că a pierdut într-o singură după-amiază întreaga sumă. A doua zi ne-a povestit faptul, încheind astfel: “Închipuiţi-vă ce noroc am avut. Pierdusem ultimul ban şi eram ameninţat să mă întorc în oraş pe jos, când am găsit în faţa hipodromului o monedă de cinci lei. Am fost salvat şi m-am întors cu tramvaiul”.
Prietenul meu aşadar nu era nenorocit că pierduse toţi banii, ci se considera norocos fiindcă găsise cinci lei. Norocul acesta îl am şi eu în viaţă!
— Ce planuri de viitor aveţi?
— Să realizez lucruri statornice pe nisipul nestabil al vieţii.
Interlocutorul meu începuse a doua cutie de ţigări şi vă rog să mă credeţi că nu teama că-l voi face s-o consume şi pe aceasta m-a îndemnat să pun capăt acestui interview, pe care sunt ferm convins că l-aş fi prelungit până la infinit, dacă se poate spune astfel, în caz că timpul, acest insuportabil adversar al gazetarilor, ar sta pe loc.
Dar cum absurdităţile prin însăşi terminologia lor sunt predestinite să nu devină niciodată fapte concrete, a trebuit să mă reîntorc la concret şi deci să sfârşesc această convorbire atât de plăcută şi reconfortantă. Desigur, adjectivele de care am făcut uz în cadrul acestui interview trebuie să constat cu multă părere de rău că sunt insuficiente din punct de vedere calitativ şi cantitativ pentru a caracteriza desăvârşit un spirit de elită astăzi, când oamenii mari şi loiali se pot număra pe degete.
L-am părăsit pe d-l Soare Z. Soare cu acea melancolie severă pe care ţi-o imprimă respectul faţă de oamenii de talent, care nu dezmint mitul creat în jurul lor.
*** Alexandru Cebu, Rampa, 1937
Soare Z. Soare a încetat din viață în seara de miercuri, 23 august 1944. Regizorul se afla într-o mașină pe Șoseaua Kiseleff și a fost rănit grav de un glonț rătăcit. Transportat de urgență la spital, nu a mai putut fi salvat.
“Sfârşitul tragic al celui mai bun regizor pe care l-a avut teatrul românesc între cele două mari războaie a tulburat adânc. Dispare un om a cărui viaţă timp de 20 de ani a fost numai şi numai teatru, într-o dăruire totală… Poate numai în puţinele ore de somn viaţa lui Soare Z. Soare nu a fost impregnată de acel fapt al teatrului care devenise o adevărată obsesie pentru el.
A debutat ca regizor diletant (după ce, tânăr cu mari posibilităţi pecuniare, trecuse din curiozitate oarecum prin studiourile lui Reinhardt la Viena şi Berlin) în Compania Bulandra. A scos o luxoasă revistă ilustrată pentru fenomenul teatral. A trecut apoi la Naţional, unde a început cu «Năluca» o piesetă oarecare, dar s-a impus la al doilea spectacol montat cu un «Shylock» triumfal.
Cum Paul Gusty nu mai activa, poate fi socotit, după un an numai, regizorul de bază al primei noastre scene. De altfel, nu numai că a continuat să slujească și alte scene, dar a devenit și autor dramatic de succes. «Pământ» scrisă în colaborare, dar mai ales «Tragedia Inimii», anul trecut, au arătat unele remarcabile însușiri în dialog…
Ca regizor, neglijând uneori textul, Soare Z. Soare a fost, mai presus de orice, un mare poet al decorului, un neîntrecut artist al plasticei scenice… A fost calomniat că se inspira din montările străine. De fapt, avea atâta gust şi atâta fineţe că ar fi putut da lecţie uneori şi străinilor”, scria Revista Fundațiilor Regale la moartea regizorului.
