Imediat ce a sosit de la Berlin știrea morții lui Caragiale, C. Dobrogeanu-Gherea, unul din cei mai intimi prieteni ai marelui dispărut, a plecat în capitala Germaniei împreună cu Alexandru Vlahuță și Barbu Ștefănescu Delavrancea. Într-o discuție cu Iosif Nădejde, Gherea a dezvăluit o serie de detalii inedite:
– Împrejurările în care a venit sfârșitul neuitatului meu prieten se cunosc din cele relatate de domnișoara Cella Delavrancea, puțin aș mai avea de adăugat. În ajunul nenorocirii, Caragiale nu se simțea bine; a tușit mult și n-a putut dormi decât foarte târziu. A doua zi dimineața, doamna Caragiale, crezând că doarme, n-a voit să-l deștepte și de aceea nimeni nu a intrat în camera lui până la orele 2 după amiază. La orele 2, văzând că tot nu se scoală, a deschis ușa pentru ca să-l cheme la masă. Astfel s-a aflat groaznica nenorocire.
Corpul neînsuflețit al lui Caragiale a fost găsit jos pe podea, lângă pat. După cum a constatat autopsia, moartea trebuie să fi survenit pe la orele 5 dimineața. Probabil că la ora aceea, fie că nu ațipise toată noaptea, fie că atunci se deșteptase, Caragiale s-a dat jos din pat. Abia însă a atins podeaua, că a și căzut jos, fulgerat. Moartea l-a secerat într-o clipă, nedându-i răgaz nici să strige, nici să se zbată. Alături de pat era o măsuță plină cu tot soiul de obiecte mărunte de care avea nevoie Caragiale. Dacă el s-ar fi zbătut cât de puțin măcar, cu siguranță că măsuța s-ar fi răsturnat și cei din casă ar fi auzit.
Îți închipuiești durerea nemărginită, cumplita durere a doamnei Caragiale, pentru care soțul ei era un adevărat Dumnezeu. E o minune că a putut rezista groaznicei încercări. Noroc că în acele clipe tragice se găsea la Berlin un om de inimă, devotat și energic, Dimitrie Gusti, agregat la facultatea de litere din Iași. Sosind imediat, dânsul a fost un neprețuit ajutor mult încercatei familii, susținând-o, încurajând-o și nelăsând-o să cadă pradă durerii și disperării. D. Gusti, împreună cu Cella Delavrancea, un alt suflet devotat și energic, au luat primele dispoziții dictate de împrejurări.
Tot atunci, chemați în grabă, au venit la Lipsca fiica mea și soțul ei, Zarifopol, buni prieteni cu familia, care, de asemenea, și-au dat tot sprijinul pentru a susține pe bieții oameni în acele momente de durere nebună. După cum s-a constatat la autopsie, corpul lui Caragiale era o adevărată ruină. Numeroase organe interne erau atinse, îndeosebi inima și arterele. Medicul spunea chiar că a fost o adevărată minune că, cu o asemenea inimă, Caragiale a putut s-o ducă atâta timp. În schimb, creierul era neatins, de o conformație și de o sănătate minunate. Dacă viața a mai putut dăinui în ultimii ani în corpul acela șubred, aceasta s-a datorit numai impulsului venit de la creier.
Caragiale nu mai trăia decât prin puterea reședinței admirabilei sale inteligențe. Medicul mai spunea apoi că a fost o adevărată fericire pentru marele dispărut că a murit acum, și în mod atât de subit. Dacă nu murea acum, ar fi intrat într-o lungă agonie plină de chinuri și sfârșitul fatal ar fi fost tot de neînlăturat, dar după cîteva luni de suferințe îngrozitoare. Pentru el moartea, așa cum a venit, a fost o adevărată binefacere…”
Despre motivul amânării aducerii în țară a corpului dramaturgului, Gherea a spus:
„Mai multe motive ne-au determinat să luăm această hotărâre. Cel mai important din toate, însă, este starea de deprimare morală în care se află doamna Caragiale. Împrejurările vieții m-au făcut să văd multe dureri, dar o suferință atât de adâncă și ucigătoare ca la doamna Caragiale n-am văzut încă niciodată.
Biata femeie e întruparea vie a durerii. Așa fiind, nu ne puteam gândi s-o expunem la greutățile unei călătorii în țară, și am amânat aducerea corpului pentru la toamnă. Până atunci poate se va mai restabili, mulțumită îngrijirilor iubitoare pe care i le dau cei doi copii, un băiat care e pe cale de a-și trece bacalaureatul și o fată cu foarte mult talent la pictură”.
Întrebat de Iosif Nădejde despre existența unor opere nefinalizate ale lui Caragiale, Constantin Dobrogeanu Gherea a menționat: „Manuscrise, propriu-zis, nu s-au găsit. N-au rămas decât câteva foi cu note răzlețe, câte o frază, câte un nume, care însă nu aveau înțeles decât pentru el. Ceea ce știu e că de mult plănuia să scrie o piesă, că lucrase chiar ceva și că era hotărât s-o termine pentru la toamnă. Poate că-și propusese să refacă, fiind nemulțumit de ceea ce făcuse. Căci aceasta era caracteristica lui Caragiale: veșnic nemulțumit, veșnic chinuit de dorința de a găsi o formă cât mai desăvârșită. Ce deosebire în privința aceasta între el și marea majoritate a scriitorilor de azi, care scriu cu atâta ușurință, dar și cu atâta superficialitate!”
*** Iosif Nădejde, Dimineaţa, iulie 1912
