Inedit: Mărturisirile văduvei lui Ion Luca Caragiale

Alexandrina Burelli s-a născut pe 14 iunie 1865 și a fost fiica mijlocie a arhitectului Gaetano Burelli (1813 – 1896). Pe 7 ianuarie 1889, tânăra s-a căsătorit cu Ion Luca Caragiale, care avea cu 13 ani mai mult decât ea și era la acel moment director general al teatrelor. La scurt timp după mariaj, au venit pe lume gemenele cuplului, Ioana și Agatha, ambele decedate timpuriu din cauza tusei convulsive. Fiul dramaturgului, Luca Caragiale, cunoscut în lumea literară ca Lucky Caragiale, s-a născut în anul 1893 și a încetat din viață în 1921, la vârsta de 28 de ani. Următoarea fiică, Ecaterina, căsătorită Logadi, s-a născut în 1894 și a încetat din viață în 1987.

Alexandrina i-a supraviețuit marelui dramaturg 42 de ani. În 1938, Universul literar a publicat, sub semnătura criticului literar Șerban Cioculescu, un interviu inedit cu văduva lui Caragiale:

„Într-una din frumoasele-i „Figurines”, criticul Jules Lemaître, cu simțul său fin de moralist, a trecut în revistă variata caracterologie a văduvelor oamenilor iluștri. („Les veuves”, în „Les Contemporains”, Sixième série). Din capul locului, el observă că „Afară dacă este foarte bună, foarte simplă, foarte modestă când a iubit pe defunctul ei „pentru el însuși”, să nu credeți că este ușor rolul de văduvă a unui om mare sau a unui bărbat ilustru, ori a unui om celebru“.

Una din rarele excepțiuni care, fără să-i fi acaparat memoria, dar nici să se fi desprins de amintirea soțului ei, trăiește de douăzeci și mai bine de ani în Capitala noastră și nimeni nu are cunoștință de existența ei retrasă este văduva marelui Caragiale. Am avut cinstea să-i fiu prezentat de către doamna Ștefania Paul Zarifopol, care i-a păstrat o devotată și atentă prietenie după neuitații ani de ședere la Lipsca, când avea prilejul să se întâlnească foarte des cu familia Caragiale, stabilită la Berlin. Domnia sa, ca și regretatul Paul Zarifopol, a fost în intimitatea cea mai aleasă cu familia marelui scriitor și a rămas până astăzi păstrătoarea fanatică a unui cult religios pentru „Herr Direktor” și „Frau Direktor”.

Așadar, prin bunăvoința domniei sale, am cunoscut mai acum un an pe doamna Alexandrina I. L. Caragiale. Reporterul ocazional ar dori să fie mai la largul lui decât îi îngăduie împrejurarea și să poată împărtăși cititorilor săi uimirea cu care s-a aflat în fața unei persoane căreia vremea n-a adus nici o pustiire în frumusețea mândră și nobilă de meridională. Eram, de altfel, avertizat de distinsa mea însoțitoare că doamna I. L. Caragiale, ca și gloria soțului ei, nu cunoaște jignirea aspră a timpului, că circulația zgomotoasă și haotică a Bucureștilor nu-i sperie pasul sprinten.

De atunci încoace, o criză dintre cele mai primejdioase n-a izbutit să zdruncine organismul nedeprins cu boala al gazdei mele de astăzi care mă primește, abia întremată, spune domnia-sa, dar cu o vigoare de convalescentă pe care i-ar invidia-o orice tânăr.

Domnia sa ascultă cu bunăvoință nesecata indiscreție a subscrisului și-mi răspunde la toate întrebările cu o amabilitate desăvârșită.

— Doresc să împărtășesc cititorilor „Universului literar” câteva amintiri despre marele dumneavoastră soț. Știți că I. L. Caragiale a fost un credincios colaborator al “Universului”. Casa „Universului” vi se deschide astăzi prin paginile „Universului literar”. Ce ne-ați putea spune despre părinții, despre copilăria și adolescența lui Caragiale?

— Jean îmi vorbeau adesea despre tatăl său și despre mama lui. I-a iubit adânc pe amândoi; vorbea de mama lui ca de o icoană. A moștenit de la ea inteligența și înclinarea pentru muzică. Ea era brașoveancă, născută, dacă nu mă înșel, Caraboas. A rămas văduvă în 1868, cu doi copii. Soțul meu a îngrijit de ea și de sora lui, Lenci, (Elena), luându-i cu sine la București. Sora lui era extraordinar de inteligentă, destul de urâtă, dar cu ochi nespus de mobili și sclipitori, ca și ai fratelui ei. Îl adora și mă iubea foarte mult; a murit în brațele noastre, care alergaserăm de la Berlin; era în vârstă de 48 sau 49 de ani (1856—1905).

La întrebarea mea, doamna Caragiale adaugă că Luca (tatăl dramaturgului) avusese trei copii cu cea de a doua soție a lui și un frate al lui Caragiale murise de mic.

— I.L. Caragiale a fost un copil vioi și zvăpăiat: odată, la Ploiești, pe când se scoseseră ferestrele din țâțâni ca să fie spălate, el s-a distrat să le ia la țintă cu pietrele, spărgându-le pe toate. Povestea cu entusiasm despre institutorul său, Basil Drăgoșescu, de la care pretindea că învățase să scrie cum trebuie și căruia spunea că-i e dator cu ce realizase. După moartea lui Luca, Jean și cu ai lui au stat câtăva vreme la verișoara lui, Cleopatra Lecca, divorțată de colonelul Poenaru.

Aci o întrerup pe doamna Caragiale și o întreb dacă nu cumva Cleopatra Lecca a fost inspiratoarea versurilor „Pe lângă plopii fără soț”. Doamna Caragiale confirmă: Cleopatra Lecca venea și la lecturile “Junimei”, în casa lui Titu Maiorescu. Apărea grozav de vopsită și stârnea senzație. Eminescu aștepta mahmur până ce ea își făcea apariția.

Într-o vreme, poetului îi cășunase că prietenul său i-ar face curte verișoarei și-l amenință cu moartea. Caragiale se străduia să-l liniștească și nu reușea fără greutate. Era un impulsiv Eminescu.

CUM L-A CUNOSCUT DOAMNA CARAGIALE PE VIITORUL EI SOȚ

A venit la Teatrul Național, însoțită de câteva prietene, să asiste la o reprezentație cu Sarah Bernhard. Nu mai erau bilete la cassă. În timp ce stăruiau pe lângă Alexandru Brăiloiu, secretarul, a intrat în birou I. L. Caragiale, directorul general al teatrului. Caragiale a ascultat surâzând doleanțele domnișoarelor de a fi îngăduite măcar la galerie și le-a făcut plăcerea. Doamna Caragiale își amintește, ca și cum ar fi ieri, cum Caragiale a luat-o de braț ca pe o veche cunoștință, ca să-i ajute să urce scările. Aci se intercalează o altă plăcută amintire a ilustrei văduve. Zărind pe o doamnă bătrână care urca cu anevoie treptele spre galerie, Caragiale și-a lăsat tânăra parteneră de 19 ani și a oferit brațul venerabilei persoane.

Studenții de atunci, zgomotoși ca și cei de azi, și care-și așteptaseră rândul la locurile gratuite, făceau apoi comentarii impertinente când Caragiale, în antract, venea să vadă dacă aceea care avea peste câteva săptămâni să-i fie soție era mulțumită de locul ei (anume, junii obraznici se prefăceau a se-ntreba dacă domnul director general vine pentru doamna cea prea trecută sau pentru domnișoara cea de tot tânără).

A fost, așadar, le coup de foudre. Fac reflecția că, de nu s-a ales cu plăceri profesionale prea mari în timpul direcției sale generale, oricum, și-a găsit tovarășa de viață.

OBÂRȘIA ȘI FAMILIA DOAMNEI CARAGIALE

La remarca judicioasă a reporterului cum că doamna trădează o fizionomie și un temperament de meridională, domnia-sa rectifică:

— Bunicul meu era florentin, un De Castro. Era căsătorit cu o rusoaică și s-a refugiat, în timpul zbuciumelor din peninsula neunificată la Constantinopol. O parte din frații și surorile lui au trecut în Rusia și s-au aliat cu familiile mari de acolo. Tatăl meu, Gaetano Burelli, a stat aproape 25 de ani în Franța, unde a urmat școala de Belle-Arte și arhitectura, luând diploma de argint ca laureat. A fost adus în țară de generalul Florescu și de principele Bibescu, după ce fusese un timp secretarul lui Lamartine, poate chiar în timpul Revoluției de la 1848.

Aci la noi a fost efor și restaurator de monumente istorice. S-a căsătorit cu o domnișoară Fălcoianu. A murit la adânci bătrâneți, în 1896. Îl vizitam, dimpreună cu soțul meu, la moșia sa de lângă Pătârlagele. Aci Jean ședea ceasuri întregi de vorbă cu un țăran foarte ager, Cuțiteiu. (Acest Cuțiteiu trece direct, cu numele său, în nuvela „Păcat”, întrerup eu și doamna Caragiale încuviințează).

CARAGIALE ÎN FAMILIE

Jean a fost un desăvârșit soț și tată. Nu-i plăcea să mă vadă lucrând, cosând sau văzând de ale casei. Era câteodată coleric cu prietenii, dar cât se poate de prevenitor cu mine și copiii. Până în ajunul morții, m-a ținut de rău să nu mă ostenesc cu lucrul de mână: pregăteam câte ceva, fiindcă trebuia peste două-trei zile să plecăm la Travemünde; era la noi și Cellica (Delavrancea); el mi-a cerut să las lucrul și să stăm de vorbă.

S-a retras pe la 11 jumătate – 12 noaptea cu Lucky (Luca, fiul cel mic) și au mai stat de vorbă o oră-două. A doua zi de dimineață, n-am îndrăznit să-l scol devreme, fiindcă îmi spusese că avea de gând să mai lucreze. L-am așteptat să sune, ca de obicei, cerându-și micul dejun. Când s-a întors Lucky de la Bismarckgymnasium, la 11 jumătate dimineața, am intrat la el în odaie, să văd dacă s-a deșteptat.

L-am găsit alunecat pe jos; era cu lampa de la căpătâi aprinsă, cu jurnalul și ochelarii căzuți. Atunci mi-am dat seama de nenorocire; se vedea că se prăpădise într-un acces de tuse pe care-l auzisem parcă pe la ora 6 jumătate dimineața.

Își adora copiii. Bine că s-a dus, adaugă doamna Caragiale, înainte de a-l pierde pe Lucky (mort în 1922, în vârstă de 28 ani). Mie nu mi-a fost dat acest noroc.

Aici doamna Caragiale își deschide inima, vorbind cu însuflețire de strălucitul Luca, copilul-fenomen care compunea de la vârsta de 11 ani, stăpânea patru sau cinci limbi și era un cititor nesățios; de mic, pișcociul grăsuț cerea să viziteze pe anticarii din Alexanderplatz și suia pe scări să-și rupă nasul, nu alta.

— Ce am pierdut eu, când te gândești! Așa bărbat, așa băiat.

Ascult cu emoție confesiunea văduvei și a mamei și caut să-i abat gândul prin întrebări de alt ordin. Dau, însă, la aceeași rubrică, din nevoia de a fi mai strâns aici decât în convorbire, cele împărtășite despre viața de familie a marelui Caragiale.

— Caragiale ținea să-și ascundă iubirea față de copii. Dintr-un principiu formal de educație își manifesta cu zgârcenie sentimentul printr-o mângâiere furtivă, pe creștet. Idealul său de creștere era oarecum englezesc. Îl găsea mai realizabil, și sub raportul instrucțiunii, la Berlin, decât în țară. Călătorisem împreună prin Italia, Franța, Belgia, Olanda și Tirol, până s-a hotărât să ne stabilim la Berlin, unde-l încântau ordinea, cinstea, curățenia, confortul.

DESPRE CÂTEVA METEHNE ȘI PASIUNI ALE LUI CARAGIALE

Cunoșteam, din corespondența lui Caragiale cu Zarifopol, temperamentul sensibil la variațiile climaterice ale marelui scriitor. Dar țineam s-o descos pe doamna Caragiale și în alte privințe, despre care spicuisem de aiurea.

— E adevărat, întreb cu sfială, că I. L. Caragiale era cam ipohondru?

— E foarte adevărat. Îi era frică de incendiu și de aceea nu frecventa cinematograful și ni-l interzicea. Nu-i vorbă, și la teatru se temea de foc. Avea și fobia epidemiilor. Văzuse holera la București și se alesese cu spaimă. Avea o frică grozavă de cancer, spunând că va muri de această boală, ca și mama și sora lui. În tren, tremura la gândul deraierilor. Când pleca pentru câteva zile în țară, eram înțeleși să-i telegrafiem zilnic, ca să fie liniștit că nu ni s-a întâmplat nimic.

La Sinaia, odată, când întârziase telegrama de la noi, îi spunea lui Gherea că-l înnebunește nesiguranța.

Știind că marele ei soț nu se deprinsese tocmai bine cu limba germană, o întreb pe d-na Caragiale cum se descurca el la Berlin.

— Știa destul din vocabularul uzual ca să se înțeleagă atât cât trebuia. Se împrietenise cu toți furnizorii, de la mare la mic. Din câteva cuvinte, unite cu gesturi și mimică, se punea în unison cu toți. Cine-l cunoștea spunea aceeași vorbă: „Ach, der reizende Mensch!” (Ce om fermecător!).

La Berlin, bucuria cea mare a lui Caragiale era muzica de cameră, cu pianistul Dumitriu, cu maestrul Barozzi, cu Cella Delavrancea, erau apoi concertele pentru care se duceau cu predilecție la Lipsca, unde se întâlnea cu soții Zarifopol. Caragiale știa pe din afară și fluiera toate operele și simfoniile.

— Scria foarte greu și numai noaptea. Se tortura scriind și simțea nevoia să-și verifice impresiile prin lectură: îmi citea tot ce scria, spune doamna Caragiale, mie, și mamii, și la surori, era capabil să cheme și pe bucătăreasă să-i citească (asta poate părea curios numai pentru cine nu știe că la fel proceda și Moliére, din nevoia de confruntare cu bunul simț, propriu clasicilor). Citea foarte mult și era în curent cu tot ce se scria în țară.

La întrebarea mea, cum explică domnia-sa pasiunea politică a lui Caragiale din ultimii săi ani, când aderase cu atâta înfocare la acțiunea lui Take Ionescu, urmându-l în turneul prin țară din 1908, doamna Caragiale îmi răspunde foarte sigur:

— Nu iubea politica. Dar avea un singur vis: să ajungă în Parlament, să-și spună cuvântul de la tribuna Camerei. A fost între el și Take Ionescu un pact: să-l urmeze cu credință, că va fi deputat la prima ocazie.

Îi întăresc doamnei Caragiale amintirea, citând dintr-o scrisoare a lui Caragiale către domnul Alceu Ureche. În esență, era vorba acolo de piedicile ce-i puseseră conservatorii în manifestările lui personale, bănuindu-i de a nu fi tocmai un amant fidel al “Constituției noastre arhondologice”.

Doamna Caragiale își manifestă antipatia pentru politică, rostind într-o impecabilă englezească vorba lordului Beaconsfield, care observa că în politică, întocmai ca și în dragoste, nimic nu e nepermis. Mă răscumpăr de ignoranța mea cu privire la limba lui Shakespeare adoptând formula lui Nietzsche, și folosind-o în acelaș sens ca și Disraeli: „Jenseits von Gut und Böse”.

Doamna Alexandrina Caragiale, căreia-mi îngădui să-i amintesc de originea domniei-sale italiană ca să-i subliniez pasiunea pe care o lasă a se străvedea în tot ce spune, mărturisește că ar fi dorit să trăiască în Italia, dar în timpul Renașterii:

— Trăiesc în afară de mine, spune domnia sa, cu închipuirea. Mă interesează frumosul sub toate chipurile. Ce vrei, să mă pasioneze în București? Block-house-urile? întreabă domnia-sa cu o legitimă desconsiderare.

ALTE AMINTIRI — DE-A VALMA

În două ore și jumătate, cât mi-am prelungit cutezanța reportericească, doamna Caragiale răspunde la orice întrebare și se lasă în voia amintirilor.

Caragiale a fost într-o vreme revizor școlar, la Piatra-Neamț. Într-o iarnă l-a surprins, pe când străbătea drumul călare, o haită de lupi de care a scăpat cu greu, prin focuri de revolver. Atunci cunoscuse și se legase el cu un sărman birjar, căruia i-a trimis până la moartea lui, anunțată de Rosetti-Roman, câte 25 de lei lunar.

Când a luat conducerea restaurantului gării din Buzău, întreprindere care nu i-a reușit, îi spunea lui Gherea, care ținea restaurantul gării la Ploiești:

— Ai să vezi, Costică, o să te lase clienții și o să vină la mine.

Doamna Caragiale își amintește cu plăcere de lecturile din „Junimea”, la Maiorescu. La citirea „Năpastei” asista și arhitectul Lecomte du Noüy, restauratorul Mănăstirii Curtea de Argeș. Francezul deprinsese limba noastră și a găsit cu cale să-și spună și el impresia:

— C’est très bien, Caragiale. Savez-vous ce qu’il y manque? Une toute petite note rose!

În acele ședințe, Duiliu Zamfirescu își pierdea firul și firea când era întrerupt. Atunci au convenit ceilalți ca poetul să lase manuscrisul pe masă în timp ce citea, și ei să facă doar câte un semn, în margine, ca să-și prezinte obiecțiile la sfârșit.

După o astfel de lectură, Caragiale a pus mâna pe manuscrisul acoperit de cruci și i-a spus poetului, în hazul tuturor:

— Asta nu mai e poezie, mă Duilică, e cimitir.

Titu Maiorescu se ținea mereu de capul lui Caragiale să-l facă să primească de la el o slujba, după ce demisionase de la conducerea Teatrului Național. Atunci s-a supărat Caragiale:

— Dar ce, i-am cerut eu ceva? Și s-a stricat cu Maiorescu, ținând conferința despre “Gâște și gâște literare”.

Ascult câte deapănă prea îngăduitoarea mea gazdă și nu știu ce să admir mai mult: flacăra întunecată a privirii, memoria fără greș și îmbelșugată, ca un corn al abundenței, sau aristocrația gestului.

La cererea mea, de neînduplecat neofit al reportajului, domnia-sa scotocește într-un plic de fotografii. Din prețiosul relicvariu, aleg un portret de tinerețe al lui Caragiale: la 24 – 25 ani, fruntea era vastă și fără cute, dar privirea e dârz fixată în necunoscut, iar bărbia e voluntară.

Doamna Caragiale îmi ghicește intențiile și le întregește: „om fără noroc!”. Îi răspund: „ V-a avut pe dumneavoastră, copiii și gloria cea adevărată, nu aceea oficială.

O carte poștală ilustrată îmi izbește privirea prin asemănarea tinerei fete în port național cu un portret de domnișoară al doamnei gazde. Doamna mă autoriză să citesc carta poștală.

Iubitorul tată și soț, expediând din țară, în 1907, cartolina ilustrată și colorată, își întreabă șăgalnic, doamna: “Vă place această carte poștală?”.

Dar ne place și nouă și îi cerem voie să redăm măcar autograful pentru cititorii „Universului Literar”. La capătul bunăvoinței, ilustra doamnă nu găsește asprimea să ne refuze. Îi mulțumesc în numele admiratorilor de azi ai marelui ei soț, după ce domnia-sa își arată plăcerea pentru apariția apropiată a vol. IV și V din ediția de „Opere” ale lui Caragiale. Mă bucur să aflu de la domnia-sa că urmărește cu viu interes reproducerea integrală a operelor carageliene. O felicit pentru rezistența pe care a dovedit-o, la aproape trei ore de canon reportericesc, și mă retrag, înțelegând parcă mai bine de ce marele Caragiale și-a găsit un adevărat refugiu în familie față de asprimile vieții și ale societății”.

*** Șerban Cioculescu, De vorbă cu doamna Alexandrina I.L. Caragiale, Universul Literar, 1938

Văduva marelui dramaturg a încetat din viață pe 16 aprilie 1954 la București, la vârsta de 89 de ani. La acel moment, doar câteva gazete au consemnat moartea distinsei doamne.