Gheorghe Magheru a fost una dintre figurile marcante ale secolului al XIX-lea, cu un rol esențial în mișcările pentru independența și unitatea României. Născut pe 8 aprilie 1804 (după alte surse, 1802), în Bârzeiul de Gilort, județul Gorj, în „curtea bisericii din deal“, unde locuiau părinţii săi, Bălașa și Ioan Magheru (care a fost preot), viitorul revoluționar a avut șase surori și un frate.
„Deprins cu armele şi bătăliile de copil“, Gheorghe Magheru „a avut mare zel a se înrola voluntar“ în oastea lui Tudor Vladimirescu pe când avea 17 ani, „dar părinţii nu l-au lăsat“. Totuşi, după deznodământul Revoluţiei din 1821, a reuşit să devină căpitan de panduri şi comandant al pandurilor din întreaga Oltenie.
În timpul Războiului ruso-turc din 1828-1829, a condus trupele române într-o serie de confruntări decisive, reușind, printr-o curajoasă manevră de învăluire, să nimicească un detaşament turc de 3.500 oameni la Sisești-Mehedinți. De asemenea, a apărat zona Târgu Jiu de jafurile turcilor, iar pentru faptele sale de vitejie a primit o „carte de mulțumire” din partea autorităților locale.
După război, părea că i se deschide o strălucită carieră militară, dar Magheru, nemulţumit că nu i s-a încredinţat organizarea miliţiei naţionale, s-a dedicat mult timp activităţilor obşteşti şi a îndeplinit funcţii civile, preocupându-se de dezvoltarea oraşului Târgu Jiu, a căilor de comunicaţie, de întemeierea unor instituţii sanitare (spitale şi farmacii), de dezvoltarea învăţămîntului și stimularea comerţului.
Din 1842, s-a mutat la Caracal, unde a ocupat postul de președinte al Tribunalului județului Romanați, iar în 1846, a devenit prefect al județului.
În acea perioadă a cultivat prietenia cărturarilor patrioţi ai timpului, fiind în bune relații cu Ion Câmpineanu, cu profesorul Ion Maiorescu (tatăl lui Titu Maiorescu), Dinicu Golescu, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica și Christian Tell.
Gheorghe Magheru a devenit unul dintre liderii mișcării din 1848 din Țara Românească și a avut
un rol esențial în organizarea Adunării de la Islaz din 9 iunie.
Deși era prefect la acel moment, a refuzat să execute ordinul domnitorului Gheorghe Bibescu de a-i aresta pe revoluționari, ba, mai mult, i-a protejat și i-a condus către Craiova, „călare pe un cal alb, încins cu o eşarfă tricoloră şi pe cap cu o pălărie cu trei pene, de asemenea, tricolore, în fruntea unităţilor de dorobanţi”. Pentru implicarea și devotamentul său, a primit postul de ministru al Finanțelor în Guvernul Provizoriu.
După doar câteva zile, a fost numit căpitan general al trupelor neregulate, având responsabilitatea de a organiza apărarea revoluției și, în această calitate, a coordonat consolidarea administrației revoluționare în Oltenia și a înființat tabăra militară de la Râureni – Vâlcea, pregătindu-se pentru a contracara eventualele riposte ale puterilor străine.
După intervenția trupelor otomane și ruse, Magheru a fost nevoit să dizolve tabăra de la Râureni pentru a evita un conflict militar fără șanse de reușită. Însoțit de ofițeri de încredere, s-a refugiat în Transilvania, stabilindu-se temporar la Sibiu. Planul lui de a forma o legiune românească a fost blocat de autoritățile habsburgice și, ulterior, a fost nevoit să plece în exil, mai întâi la Triest, apoi la Viena.
După nouă ani, în 1857, a revenit în țară și s-a implicat activ în lupta pentru Unirea Principatelor Române, devenind un susținător al lui Alexandru Ioan Cuza și participând la lucrările Divanului Ad-hoc din București.
Magheru și-a dedicat ultimii ani ai vieții eforturilor pentru obținerea suveranității României. În calitate de deputat, a fost prezent la ședința Camerei din 9 mai 1877, unde a fost proclamată independența națională.
S-a stins din viață pe 23 martie 1880 la București, într-o cameră modestă de hotel, fiind înmormântat la Târgu Jiu, în cavoul familiei.
Fiica lui cea mare, Alexandrina Magheru Haralamb, a fost „un model de româncă și model de virtuți, luând parte cu inima și cu fapta la toate mișcările naționale și iubind până la ardoare țara”, după cum consemna ziarul Românul din martie 1877.
Profilul acestei copile a Revoluției s-a împletit cu cel al tatălui ei, pe care l-a urmat în exil: „S-a născut la 19 martie 1825 în comuna Bârzeiu, vechea proprietate a Magherilor. Studiile și le-a început în Tg. Jiu. Pasionată pentru știință, a învățat în pensionat până la etatea de 23 de ani, unde s-a distins prin modestia, talentul și conduita sa exemplară. Femeie de talent, și-a îmbogățit spiritul cu multe și variate cunoștințe, învăță limbile europene culte, franceză, italiană, engleză, germană, greacă, dar iubea cu pasiune limba românească.
În 1844, a publicat în românește opul lui Marmontel, „Belisariu”. În dedicația ce o făcu principelui Domnitor G . D . Bibescu, se exprimă astfel: „dea Domnul să deschid ochii și să mă deștept în marea faptă a Măriei Tale, în acea epocă dorită în care dreptatea să fie o datorie, onoarea un merit, știința o recomandație și capacitatea însoțită de paza legilor un drept recunoscut”. A studiat și citit până la moarte. În 1848, ideile revoluțiunei române o electrizară. La Caracal, când Heliade cu Golescu, Tell, Pleșoianu și Popa Șapcă veniră de la Izlaz și se uniră cu Magheru, Alexandrina H., atunci Alexandrina Magheru, a primit pe capii revoluțiunii cu o vorbire plină de nobile sentimente și de cel mai sfânt patriotism și le prezentă primul drapel și eșarfe tricolore.
Era frumoasă și superbă această jună îmbrățișând revoluția născândă, consolând-o și surâzându-i cu dulceață și speranță. În acele momente se asemăna cu nobila și marea doamnă Roland, care în Paris a vegheat lângă leagănul libertății franceze, în 1789.
Ea a fost inima și spiritul, generalul Magheru fu inima și forța, ea a fost geniul inspirator, generalul Magheru – viteazul care a executat. Ei s-au completat unul prin altul contribuind amândoi la regenerarea patriei române.
După căderea revoluțiunei, a plecat în exil împreună cu venerabilul său părinte, unde a trăit aproape 10 ani, s-a stabilit în Viena și s-a dedicat cu totul studiului. Aici era îngerul consolator al românilor care pe atunci se aflau în Viena. Tot aici s-a ocupat cu creșterea mult iubitului său frate, căpitanul Romulus Magheru, pentru care a fost mai mult decât o soră, a fost o mamă.
Ea i-a sădit în inimă sămânța onoarei și a iubirii, calitățile omului bun și onest. Acesta, prin atașamentul și iubirea sa, i-a îndulcit întrucâtva amărăciunea exilului. Iubirea ce a unit aceste două ființe fu așa de mare, așa de sfântă; nu o soră, nu o mamă, ci o divinitate iubea Romulus în Alexandrina…
Iubirea și dorul țării erau așa de mari în inima ei că în tot timpul exilului a purtat doliul. Din astă cauză nu s-a măritat, refuzând toate frumoasele partide ce i s-au prezentat. Amorul patriei îi umplea astfel inima, că nu mai era loc într-însa și pentru altă pasiune. Din Viena, întreprinse mai multe voiajuri în Europa împreună cu regretatul și fericitul său tată, Gheorghe Magheru. A cerut de repetate ori permisiunea de a-și revedea țara, dar i s-a refuzat.
Iar la 1858, porțile țării deschizându-se înaintea venerabilului său părinte, Alexandrina Magheru reintră în țară, revede pământul ce a iubit până la idolatrie. Acum cedă… și se mărită cu marele logofăt al credinței, colonelul Dumitru Haralamb, care muri la 1867. Avu doi copii, o fetiță ce muri, și un fiu, pe Mihaiu.
Viața ei a fost o viață de lupte și sacrificiu, toate suferințele omenești au lovit-o și i-au sfâșiat inima, dar ea le-a suportat cu resemnațiune și niciun cuvânt de revoltare contra destinului ori contra lui Dumnezeu n-a ieșit din gura ei. Sufletul ei era mai forte decât materia. Niciodată calomnia nu s-a atins de buzele ei curate. A fost una din acele matroane venerabile cum nu găsim decât în timpul Republicii romane.
În 1870, cu ocaziunea serbării de la Putna în memoria lui Ștefan cel Mare, a oferit un frumos și bogat drapel care azi acoperă mormântul sfântului erou. Anul trecut, a contribuit pentru ridicarea unei statui la Iași în onoarea marelui domn. A dat premii pentru elevi și eleve, bani pentru societățile de lectură din toate părțile locuite de români, a înzestrat fete sărace, a îmbrăcat copii orfani și săraci, a ajutat pe văduve, a dat neîncetat, a făcut binele cu amândouă mâinile, dar astfel ca dreapta să nu știe ce face stânga. Și cât bine ar fi mai făcut această sfântă femeie, pe câți nefericiți ar mai fi consolat, pe câți juni ar mai fi susținut la studiu, dacă moartea nu ar fi smuls-o din mijlocul nostru!”, scria I. C. Drăgescu în broșura “Femeia-Virtute” publicată în 1877 la Craiova despre Alexandrina Haralamb Magheru, care s-a stins din viață la vârsta de de 52 ani, pe 20 februarie1877, în urma unei pneumonii grave.
Surse:
I. Lupaș, Descendența transilvană a lui Gheorghe Magheru, Analele Academiei Române, 1939 (comunicare făcută în ședința Academiei
I. Lupaș, O caracterizare elogioasă a Alexandrinei, fiica generalului Gheorghe Magheru, Analele Academiei Române, 1939
