Născut în București pe 30 iulie 1817, ca fiu al serdarului Hristea Orăscu, rang modest în ierarhia boierească de la acea vreme, Alexandru Orăscu, primul profesor universitar de geometrie descriptivă al Universității din București, a fost o personalitate marcantă a României în a doua jumătate a secolului XIX.
Reprezentant al noii burghezii, târgoveţ cu slujbă în aparatul administrativ al vremii, cu case în proprietate în mahalaua Isvorului, Hristea Orăscu era un om de carte, atras de învăţătura lui Gheorghe Lazăr, cel care a înfiinţat prima şcoală superioară în limba română, “şcoală academicească în limba maicii sale”. Alexandru şi-a petrecut copilăria în casa părintească, în mahalaua apropiată de Dâmboviţa, și, pentru că tatăl său îl voia om cu ştiinţă de carte, a fost dat la învăţătură de timpuriu.
Fiul serdarului a manifestat o deosebită dorinţă de cunoaştere și de instruire, a fost elev eminent al Colegiului Sf. Sava între 1831 – 1841 și a fost trimis de Eforia Școalelor ca bursier la Berlin, apoi la München și Paris. Din primul an de studiu, Alexandru Orăscu s-a impus ca un student strălucit, obţinând premiul al treilea la proiectare din 155 de studenţi. Anii petrecuţi în străinătate au fost “ani de trudă studioasă în domeniul arhitecturii şi al geometriei descriptive, dar şi de cunoaştere a unei lumi în plină schimbare…”
În 1847, tânărul a devenit arhitect (diploma fiindu-i acordată la München) și în același an s-a căsătorit cu Elena, fiica lui Simeon Marcovici, profesor la Colegiul Sf. Sava. Pe 30 septembrie 1847, a fost numit profesor de geometrie descriptivă la Colegiul Sf. Sava. În acel an colegiul fusese transformat în școală cu predare în limba franceză, însă Petrache Poenaru, directorul Eforiei, fost profesor de matematică al instituției, s-a opus desființării învățămîntului național și a amânat deschiderea cursurilor până la izbucnirea evenimentelor din anul 1848, care au dus la anularea planurilor.
Atât tatăl, Hristea Orăscu, cât și fiul, Al. Orăscu, au participat activ la Revoluția pașoptistă. Alexandru a făcut parte din „Comitetul regenerației” alături de N. Bălcescu, Cezar Boliac, D. Bolintineanu, I. Brătianu și Al. Golescu, tânărul fiind numit arhitect al Capitalei chiar de Comitetul revoluționar.
Din 1851, o dată cu redeschiderea Colegiului Sf. Sava, Al. Orăscu a continuat să predea geometria descriptivă, având în același timp o activitate intensă ca arhitect. Între anii 1857 – 1859 a construit palatul vechi al Universității și a contribuit la deschiderea primei artere principale moderne est-vest, actualul bulevard Brătianu, precum și la multe alte lucrări arhitectonice la București, Craiova și Iași.
Clădirea Universităţii din Bucureşti, concepută iniţial pentru Academia Sf. Sava, avea o structură complexă ce cuprindea un institut de învăţământ superior, un muzeu, biblioteca și pinacoteca. O medalie cu inscripţia: Academia Română din Bucureşti, 1857, consemnează anul punerii pietrei fundamentale.
Inaugurată pe 14 decembrie 1869, opera lui Orăscu a fost concepută în spirit paladian, pe un plan cu aripi, corpul central fiind accentuat cu o colonadă ionică cu fronton. Studiul amplasării acestei clădiri şi sistematizarea bulevardului adiacent, primul bulevard al Bucureştiului, arată viziunea urbanistică a lui Orăscu, care a fixat astfel sistemul magistralelor oraşului.
În anul 1851, arhitectul a publicat la tipografia Colegiului Național prima carte de matematică superioară în limba română, făcând traducerea cărții de geometrie descriptivă în două volume a lui Lefebvre de Fourcy. Volumele conțineau capitolele Teoria planului și a dreptei (geometrie sintetică), Dreapta și planul (intersecții, unghiuri triedre), Suprafețe (generale, plan tangent), sferă, suprafețe de rotație, hiperboloidul cu o pânză și paraboloidul hiperbolic, suprafețe desfășurabile, Curbe (tangente, secțiuni plane în suprafețe), intersecții de suprafețe, elipsă și epicicloidă sferică și o serie de aplicații.
În 1859, s-a hotărât construirea Palatului de Justiţie din Bucureşti, pentru care a fost organizat un concurs internaţional în urma căruia premiul I i-a atribuit proiectului lui Orăscu. Ideea construcţiei a fost reluată mai târziu, în 1878, după proiectul arhitectului francez Ballu, director al lucrărilor fiind Ion Mincu.
Proiectul lui Orăscu a fost din nefericire pierdut, astfel că moştenirea lui este lipsită de una din creaţiile cele mai importante. Printre alte opere ale sale se numără construcţia bisericii Domniţa Bălaşa, împreună cu arh. Carol Benesch, reconstrucţia Mitropoliei din Iaşi, Hotelul din Constanţa de lângă vechiul far genovez și splendidul Hotel Bulevard din București.
În octombrie 1863, sub conducerea lui Orăscu, a fost înființată Școala Superioară de Științe, iar un an mai târziu, instituția a devenit Facultate de Științe în cadrul Universității, arhitectul fiind numit decan, funcție pe care a deținut-o până în 1870.
În 1876, profesorul a fost pentru puțin timp ministru al învățământului și pe 29 aprilie 1877 a susținut în Senat moțiunea de independență prin care s-a declarat oficial starea de război cu Imperiul Otoman.
Între anii 1885 – 1892, a fost rector al Universității din București, iar în 1889, când s-au împlinit 25 de ani de la înființarea instituției, Al. Orăscu a ținut discursul oficial, evenimnet reprodus în presa epocii:
“Într-o perfectă expunere istorică, domnia-sa arată diferite faze prin care a trecut învăţământul superior în România până la 26 Noiembre 1864, când se decretază actuala lege a instrucţiunei.
După ce pune în evidenţă ceea ce a prevăzută legea din 1864 pentru Universitatea din Bucuresci, spune că dezideratele întregului corp profesoral sunt:
1) adaos de catedre devenite indispensabile la toate facultăţile, şi
2) înzestrarea tuturor catedrelor cu materialul didactic necesar.
După aceasta, dl. Orăscu arată numărul studenţilor ce au frecventat cele patru facultăţi şi mărirea treptată şi considerabilă a acestui număr. De la 1864 până astăzi, Universitatea a fost frecventată de 3.641 de studenţi, dintre care 1.388 la drept, 732 la stiinţe, 435 la litere şi 1.176 la medicină. Titluri universitare au obţinuă 827 şi anume: 530 la drept, 50 la litere, 29 la stiinţe şi 218 la medicină. Domnia-sa încheie spunând necesităţile materiale ale Universităţii, între care strâmtorea localului din cauza muzeelor, Senatului, Academiei etc.
Discursul domnului lector a fost mult apreciat de public, care a recompensat cu numeroase şi căldurose aplause pe bătrânul profesor ce cu o vădită bucurie sufletească lua parte la această însemnată serbare către apusul vieţii lui.”
La prima întrunire a arhitecţilor români, prilejuită de sărbătorirea rezultatelor concursului internaţional pentru clădirea Palatului Camerei şi a Senatului, la 26 februarie 1891 (unul din laureaţii premiului I era arhitectul român D. Maimarolu), s-a hotărât constituirea Societăţii arhitecţilor români. Comitetul ales pe 4 martie 1891 l-a avut în fruntea sa pe Orăscu, care a păstrat această demnitate până la sfârșitul zilelor. Printre primele obiective ale Societății arhitecţilor români a fost înfiinţarea unei şcoli de arhitectură la București, iar instituția s-a deschis în condiţii modeste pe 1 mai 1892, dar a fost animată de entuziasmul profesorilor care predau cursurile în mod onorific.
În 1904, Şcoala de stat de arhitectură, înfiinţată ca o secţie la Şcoala de Belle Arte, a obținut organizare proprie, devenind Şcoală Superioară de Arhitectură.
Până la moartea sa, care a survenit pe 16 decembrie 1894, Alexandru Orăscu a rămas un muncitor neobosit, sensibil la necesitatea modernizării societății românești. Prin activitatea didactică în slujba învățămîntului geometriei descriptive și prin lucrările arhitectonice, poate fi considerat unul dintre profesorii cei mai de seamă ai începutului Universității din București.
În decembrie 1894, ziarul Universul consemna: “Vineri a încetat din viață Alexandru Orăscu, senator, fost ministru, professor și rector al Universității din București. Alexandru Orăscu a murit după o scurtă suferință pricinuită de sufocațiune pulmonară; el atinsese vârsta de 77 de ani.
Decedatul s-a născut în anul 1817. Familia sa este originară din Târgoviște. Primele studii le-a făcut în liceul Sf. Sava, unde a fost totdeauna cel dintâi în clasa lui. Vodă-Ghica, care asista regulat la împărțirea premiilor, nu lipsea niciodată de a-l felicita în special. El a dispus ca Al. Orăscu să fie trimis în străinătate cu cheltuiala statului, pentru a-și completa studiile, și astfel Al. Orăscu a studiat la Berlin, la Paris și la Munich, întorcându-se în țară înainte de 1848.
La ‘48 a luat parte la revoluțiune și a fost arestat pentru scurt timp. În Divanul ad-hoc a luat partea cea mai activă, ca secretar al comisiunei care a cerut cele 4 puncte: domn străin, autonomia, unirea și regim constituțional.
Alexandru Orăscu a fost om din popor. Viața acestui bătrân luptător patriot e un lanț nîntrerupt de activitate. Arhitect distins, el este acela care a reparat mitropolia din Iași; el a zidit Universitatea din București, catedrala de la Constanța și marele Otel Bulevard. A întemeiat școala de conductori, operă care, dezvoltându-se încetul cu încetul și inspirând gustul studiilor matematice, a fost cauza generatoare a întregii pleiade de ingineri și arhitecți ce avem azi, al căror părinte sufletesc cu drept cuvânt putem zice că este el.
A fost primul și unicul representant al Universității din București în Senat. În politică a fost la început membru al Partidului Conservator și ministru de instrucție în cabinetul d-lui Florescu, la 1876. De atunci însă a trecut în Partidul Liberal, în care a rămas până la moarte. A fost președinte al Ligii Culturale Române.”
Surse:
Adevărul, Universul, 1894
Arhitectura, 1958, 1967, 1968
