Octav Onicescu s-a născut pe 20 august 1892 la Botoșani, a urmat Liceul August Treboniu Laurian din oraș, apoi, în numai doi ani (1911 – 1913), a absolvit Facultatea de Științe și Facultatea de Filozofie din București. Printre profesorii săi de matematică s-au aflat Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu și Traian Lalescu, iar filosofia a studiat-o cu Constantin Rădulescu-Motru și P. P. Negulescu. Octav Onicescu și-a susținut teza de doctorat în iunie 1920, în Italia, la Universitatea din Roma, cu profesorii Tullio Levi-Civita, Guido Castelnuovo și Vito Volterra.
“Cu o mamă care o cunoscuse pe Henrieta, sora lui Eminescu, și pe coana Zulnia lorga, mama marelui istoric, cu un profesor de română discipol eminent al filologului și lingvisului Alexandru Philippide; vecin de cartier cu sora scriitorului Nicu Gane, ale cărui nuvele le citea pe atunci cu plăcere; impregnat de atmosfera „Junimii“ de la Iași, cu părinți ai căror prieteni de copilărie se numărau Ion Simionescu și Grigore Antipa, cu un tată venind de pe acele meleaguri ale căror imagini avea să le înregistreze ochiul de geniu al lui Luchian, prieten cu poetul Artur Enășescu, cel care i-a dezvăluit farmecul poeziei lui Mallarmé și Rimbaud, corespondent distrat al Gazetei matematice, unde trimitea soluțiile problemelor într-un plic conținând în interior și timbrele care trebuiau lipite în exterior, tânărul Onicescu a știut să se impregneze de climatul moral, psihologic și cultural în care se afla și își atrăsese simpatia și prețuirea tuturor.
Dar Onicescu, în ciuda succeselor sale, își păstra candoarea și timiditatea care stau atât de bine valorilor autentice. A trebuit să se răstoarne trăsura cu care făcea o plimbare și în care se afla împreună cu fata de care se îndrăgostise pentru a-i mărturisi acesteia sentimentele care aveau să ducă la o căsătorie exemplară. Statornic în viața sa familială, avea să fie la fel de statornic în atașamentul său pentru știință, în dragostea sa pentru oameni, pentru noile generații de matematicieni, care atât de mult îi datorează”, spunea despre el academicianul Solomon Marcus.
Intrat foarte tânăr în cariera didactică, mai întîi la renumitul colegiu militar de la mănăstirea Dealu, în preajma izbucnirii Primului Război Mondial, la care a și luat parte, profesorul a coordonat, începând din anul 1924, redacția revistei „Natura”, o publicație care promova răspândirea științei, alături de marii dascăli Gheorghe Țițeica, Gh. Longinescu, Ion Simionescu și Traian Săvulescu.
Trecând de la teoriile științifice la aplicațiile concrete ale calculului probabilităților în viața practică, Onicescu a avut un rol remarcabil reorganizarea societăților de asigurare. Ca președinte al Casei Generale de pensii, a lucrat la noua legislație a pensiilor în România, iar mai târziu a militat pentru crearea și dezvoltarea unui învățămînt statistic național. Începutul a fost făcut cu prilejul recensămîntului general al populației din 1930, când, în calitate de director al Școlii de Statistică, a format prima rețea de statisticieni județeni.
Cu acel prilej, profesorul explica: “Recensământul propriu-zis al populaţiei este întovărăşit de alte două recensăminte, care nu se pot face bine decât odată cu recensământul populaţiei, şi anume recensământul clădirilor, care precede pe acela al populaţiei, şi recensământul industrial şi comercial. Dumneavoastră ştiţi, ca şi mine, cât este de critică, la noi, chestiunea asigurării de incendiu. Această problemă este legată de situaţia economică tulbure, dar, foarte mult, şi de felul şi starea construcţiilor noastre. Un inventar relativ la construcţiile de pe teritoriul românesc nu avem până astăzi şi el este cerut nu numai de interesele societăţilor de asigurare, dar şi de interesele publicului, care va scoate beneficii reale de pe urma stabilirii unui nou regim de asigurări de incendiu.
Şi, pentru că a venit vorba despre această chestiune a statisticii clădirilor, trebuie să amintim că întreaga politică a construcţiilor (legile relative la construcţii, creditele şi înlesnirile acordate de stat sau de întreprinderile particulare) întemeiată până acuma pe «impresii» şi uneori sugestii sentimentale — în orice caz personale — va trebui revizuită în lumina rezultatelor recensământului.
O altă chestiune: în politica transporturilor, în care şi statul şi atâtea întreprinderi particulare, naţionale sau străine, şi apărarea naţională sunt adânc interesate, recensământul industrial şi comercial ne va da un inventar precis al diverselor mijloace de transport şi al întreprinderilor respective. Tot aşa în Politica energiei, care interesează toată industria naţională, nu ştim până acuma nici câtă forţă motrice avem, nici cum e repartizată forţa pe teritoriul românesc.
Un primar al Bucureştilor în toată sinceritatea mi-a afirmat că este sigur de o populaţie cuprinsă între 400 şi 800 de mii de locuitori! Orice municipiu este declarat ca atare pe baza populaţiei sale, care rezultă dintr-o simplă afirmație sau poate interes al Consiliului comunal, fără nici un fel de numărătoare efectivă.
Crezi dumneata că finanţele unor oraşe care nu au în realitate nici 30.000 de locuitori şi care întreţin o administraţie costisitoare de municipiu nu sunt interesate ca lucrurile să se restabilească pe baze certe? Sunt sigur că, în felul acesta, şi pentru comunele-municipii şi pentru oraşele celelalte şi pentru comunele rurale vor rezulta economii importante şi imediate în finanţele publice şi eventuale reduceri de impozite. Întreaga noastră reprezentanţă naţională care se face pe baza unor cifre de populaţie repartizată pe judeţe este falsă în momentul de faţă, până când recensământul nu va restabili adevărul”.
*** Cuventul, decembrie 1930
În 1934, la propunerea profesorului Octav Onicescu, Școala de Statistică a fost alipită pe lângă Facultatea de Științe a Universității din București, ca o secție de specializare după modelul Institutului de Statistică din Paris.
Marele profesor mărturisea că aplecarea spre științele exacte i-o datorează institutorului său din şcoala primară, Puiu Popovici, care l-a învăţat matematica nu prin nişte reguli impuse “în mod sentenţios”, ci prin felul lui de a fi şi de a comunica cu elevii. Onicescu le transmitea copiilor: “Să nu uităm că matematica este unul din marii educatori posibili ai gândirii noastre. Ea te învaţă să anticipezi o situaţie de viaţă şi, întocmai ca într-o problemă, să ţii seamă de toţi factorii, să-i analizezi, să-i compari, astfel încât să poţi lua cea mai bună decizie. Nu-i putem determina pe toţi elevii să se dedice matematicii, dar putem să-i ajutăm să se apropie de ea cu interes.
Este o materie grea numai în aparenţă. Dificultatea provine din faptul că nu avem de-a face cu un raţionament izolat, ci cu un şir de raţionamente care se succed în lanţ, o verigă sprijinindu-se pe alta. Dacă ai sărit peste o parte, nu mai poţi merge înainte şi până la urmă te împotmoleşti. Matematica nu se poate însuşi dacă ai goluri la învăţătură. Să vă obişnuiţi să lucraţi sistematic. Matematica este un produs al gândirii. De aceea problemele pe care le rezolvăm trebuie să fie frumoase, să evite complicaţiile inutile, să te îndemne să cauţi soluţii, să găseşti rezolvări. Cercurile de matematică, olimpiadele matematice sunt bune prilejuri pentru a vă manifesta interesul, talentul pentru matematică, intrând în competiţie cu alţi colegi. Dar, mai ales, urmăriţi cu grijă fiecare capitol al cărţii de matematică.
Marele matematician Dan Barbilian, adică poetul Ion Barbu, avea obiceiul de a lua unele probleme din «Gazeta matematică», ce i se păreau rău formulate, rău enunţate şi le transforma în probleme splendide. Era una din plăcerile sale. Puteţi face şi voi asemenea exerciţii, care vă dezvoltă spiritul creator, încercările de a găsi căi noi de rezolvare aunor probleme, crearea unor enunţuri, a unor exerciţii matematice, colaborarea la «Gazeta matematică» vă vor ajuta să vă dezvoltaţi spiritul creativ.
Matematica îmi umple viaţa. Totuşi găsesc întotdeauna vreme pentru lectură, pentru poezie, pentru muzică, pentru familia mea. Matematica ocupă un loc tot mai important în lumea modernă, este o ştiinţă fundamentală, dar nu este tot. De aceea cei tineri să înveţe istorie, limba şi literatura română, ştiinţe sociale, să se preocupe de artă şi muzică.”
De numele lui Octav Onicescu se leagă și întemeierea şcolii românești de teoria probabilităţii, înfiinţarea “Uniunii interbalcanice a matematicienilor” (în 1934, alături de Gh. Ţiţeica şi Paul Zervos), reorganizarea “Societăţii române de ştiinţă” şi iniţierea Centrului internaţional de ştiinţe mecanice de la Udine (Italia, 1969, împreună cu Luigi Sobrero și W. Olszack).
Marele matematician a încetat din viață pe 19 august 1983, la vârsta de 91 de ani.
Două volume cu caracter autobiografic („Pe drumurile vieții”, publicat în 1981, urmat de „Memorii”, 1982) au întregit viața excepțională a profesorului care spunea despre el însuși:
- „Eu nu sunt în primul rând un matematician, necum un probabilist, cum mi se spune de preferință, sau un mecanician, cum nu vor unii să mă considere. Eu însumi mă privesc ca un cercetător de fapte umane, sociale sau economice, de fenomene naturale, cu mijloace matematice, de preferință probabilistice sau mecanice…”
- „Datorită unei lungi intimități cu probabilitățile am reușit să recunosc că universurile științei noastre organice, a experiențelor noastre relativ la ele, ale gândirii noastre ca și ale tuturor științelor sunt reflectate sau măcar acoperite de o lume de sisteme informaționale. Ele constituie, fără nici o îndoială, o platformă dintre cele mai cuprinzătoare a oricărei filozofii obligată să depăpășească fiece experiență individuală și fiece știință particulară…”
- „Drumul vieții ca și al materiei este ireversibil. Azi-ul teoriilor și trăirilor noastre are sfârșit…”
- „Alături cu profesia conducerii de oameni, nu poate sta alta, cu aceeași greutate, decât aceea a formării lor…”
- „Ce mi se pare a fi știința? O îngemănare de gând a omului cu natura.”
- „De ce iubesc munții? E o istorie care ar începe cu o noapte de An nou, petrecută afară, pe Postăvaru, sus… Stelele parcă veneau peste noi”.
- „Creația științifică, întocmai ca și în artă, închide ceva din absolutul rece al existenței, așa încât legea viitorului, deci a tinerilor de azi, are următorul enunț: veți crea, veți avea, nu veți crea, nu veți fi!“
