Ionel Perlea, muzicianul care a dus faima României în lume

Născut pe 13 decembrie 1900 în comuna Ograda din judeţul Ialomiţa, Ionel Perlea şi-a început studiile muzicale în ţară, le-a desăvârşit în Germania, la München şi Leipzig, unde a studiat dirijatul şi compoziţia cu Otto Lakse şi Paul Graener, a debutat cu succes la Leipzig şi Rostock şi la vârsta de 26 de ani a condus primul său concert simfonic la Bucureşti, la pupitrul Filarmonicii.

La 28 de ani era şef de orchestră al Operei Române, al cărei director a devenit începând din 1930. Repertoriul său cuprindea câteva sute de piese simfonice şi capodopere ale teatrului liric, multe lucrări de Jora, Andricu, Drăgoi, Filip Lazăr, Mihalovici, Castaldi, Paul Constantinescu răsunând în primă audiţie sub bagheta muzicianului.

Interpretarea Simfoniei I şi a celor două Rapsodii de George Enescu au rămas printre realizările remarcabile ale lui Ionel Perlea, care a a condus în anii ‘30 și catedra de dirijat a Conservatorului din Bucureşti.

Succesul răsunător al spectacolului “Cavalerul rozelor”, dirijat la Staatsoper din Viena în 1935, spectacolul cu opera Carmen, condus la Opera Mare din Paris în 1938, concertele simfonice dirijate la Viena, la Paris şi Berlin au consolidat prestigiul internaţional al muzicianului român.

Surprins către sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial într-un turneu în Germania, Perlea a fost internat într-un lagăr de concentrare, de unde a fost eliberat, la încheierea ostilităţilor, în apropiere de graniţa italiană, dându-i-se astfel posibilitatea stabilirii provizorii stabiliri la Milano.

În anul 1945, a condus un ciclu de concerte la Basilica di Massenzio din Roma, înregistrate în presa vremii ca evenimente muzicale cu un success extraordinar. În acea perioadă, a fost invitat de dirijorul italian Vittorio de Sabata să conducă mai multe spectacole la Teatrul Scala din Milano, unde, începând din 1946, a susţinut

câteva stagiuni, realizând spectacole strălucite cu operele lui Mozart, Mussorgski, Verdi, Strauss.

În 1949, ilustrul dirijor italian Arturo Toscanini, asistând la un spectacol la Scala, l-a remarcat pe Ionel Perlea şi l-a invitat să dirijeze la „Metropolitan Opera” din New York, rugându-l să accepte totodată şi funcţia de pedagog şi dirijor al orchestrei Conservatorului „Manhatann School of Music”.

După strălucitul debut la MET, Ionel Perlea a dirijat cele mai apreciate orchestre simfonice din Statele Unite, cele din San Francisco, Los Angeles, Detroit, Chicago, San Antonio, Cleveland şi cea a NBC-ului.

În 1969, a vrut să-şi realizeze un vechi vis, acela de a-și revedea locurile natale, așa că a venit în România împreună cu soția sa, Lisette (sora lui Christinel, soția lui Mircea Eliade). Memorabilele concerte de la Bucureşti au constituit pentru muzician prilejul de a trăi cu emoţie entuziasmul vibrant al publicului căruia, cu decenii în urmă, i se adresase la începutul carierei. Mărturisea cu acel prilej: “Sunt fericit că mă aflu din nou, după o absență de un sfert de veac, printre ai mei, la mine acasă. Cunosc din citire, din manifestările românești de peste hotare și din povestirile românilor care m-au vizitat la New York sau de la cei pe care i-am întâlnit pe diferitele meridiane ale globului progresul continuu al ţărişoarei noastre, al poporului român. Un progres care n-a ocolit nici lumea satelor. Pomenesc anume despre lumea satelor, pentru că eu însumi mi-am început viaţa la sat, o parte din anii copilăriei mele, la Ograda, în Bărăgan. După concertele pe care le dirijez la Bucureşti, mă voi duce să revăd Bărăganul, apa Ialomiţei şi satul meu natal.”

După doar un an, în noaptea de 29 spre 30 iulie 1969, Ionel Perlea s-a stins din viață la New York, la spitalul Mount Sinai.

Revista România literară scria la acel moment:

“A murit Ionel Perlea. Pentru cei ce l-au cunoscut de mult, prin anii ’30, Perlea însemna o prezență familiară, dinamică, cuceritoare La pupitrul Filarmonicii sau al orchestrei Radio, ca director al Operei române (care a trăit sub conducerea lui un moment de mare înflorire), el a fost în centrul unei perioade strălucite şi efervescente a istoriei noastre muzicale.

Şi-a legat numele de afirmarea tinerei muzici naţionale, de ridicarea unor generaţii de artişti talentaţi, de succese memorabile pe scena Operei. Creaţia sa a marcat în contextul epocii un loc de seamă, dovedind capacitatea de a îmbina o înaltă cultură profesională cu expresia originală și cu o caldă comunicativitate.

Pentru cei ce nu l-au cunoscut atunci, Ionel Perlea însemna un nume pe o mapă de disc, pe splendide imprimări antologice, un nume ilustru, dar depărtat, cu care ne mândream, dar pe care nu învăţasem încă să-l iubim. Anul trecut numele a căpătat un chip de neuitat, s-a contopit cu imaginea dureroasă şi sublimă a unui om mărunt de stat, frânt de boală, cu o faţă suferindă, luminată de o flacără de înaltă spiritualitate, cu o privire de vizionar.

L-am ascultat cu religiozitate, într-o perfectă comuniune, căci arta sa, care evita orice efort exterior, cere reculegere și concentrare, l-am auzit arcuind cu o mișcare uşoară a mâinii stângi frazele nobile ale simfoniei lui Brahms, unduind melopeea faunului lui Debussy cu simplitatea supremului rafinament, construind monumental şi patetic „Eroica enesciană” sau evocând cu o copleşitoare tensiune drama nefericiţilor îndrăgostiţi wagnerieni.

Speram să-l revedem şi vestea morţii sale ne-a îndurerat ca pierderea cuiva apropiat şi drag”.

*** Elena Zottoviceanu, România literară, 1970

Surse:

Curentul, 1940

Cuvântul, 1938

Radiofonia, 1935, 1937

Rampa, 1935, 1944, 1947

România literară, 1969, 1972

Teatrul, 1970