Blestemul Saftei Brâncoveanu: Spitalul celor nevoiași, dărâmat de buldozerele ceaușiste

Spitalul Brâncovenesc a fost ridicat în București între 28 august 1835 și 14 octombrie 1838 de Safta Brâncoveanu, fiica marelui ban Tudorache Balș și a Zoiței Ruset-Rosetti, și a funcționat din veniturile de la moșiile donate de ctitoră. Spitalul a fost gândit de ea pentru oamenii săraci, dar a devenit o reputată școală medicală.

Safta s-a căsătorit în 1793 cu banul Grigore Brâncoveanu și cum cuplul nu a avut copii, a înfiat o fetiță, pe Zoe Mavrocordat, fiica Catrinei Mavrocordat, soră a Saftei, în martie 1824.

Cei doi soți s-au îngrijit de biserica Sfânta Treime din Brașov, de mănăstirea Bistrița Vâlcea, de mănăstirea Viforâta și de reconstruirea bisericii Domnița Bălașa.

Când banul Grigore a murit, în aprilie 1832, a fost înmormântat la biserica Sf. Gheorghe Nou din București. Băneasa Safta, rămas singură îi scria pe 8 iunie 1832 Mitropolitului Veniamin Costache: „Amar mie, prea sfinte părinte, că sabia ascuțită a pătruns ticălosul meu suflet”.

Mama Saftei, schimonahia Elisabeta Balș, se retrăsese la mănăstirea Văratec și văduva Safta o vizita din când în când, iar în 1840 a intrat și ea în monahie și apoi, la scurt timp, în schimonahie în soborul mănăstirii Văratic.

Schimonahia Safta Brâncoveanu a murit în anul 1857 în chilia sa din mănăstirea Văratec, fiind îngropată, după cum și-a dorit, „afară în curtea bisericii”.  Dar moștenirea soților Brâncoveanu dăinuie și astăzi în memoria colectivă.

Grigore Brâncoveanu, marele ban al Țării Românești, îi lăsase prin testament soției sale, Safta, toate averile pe care le avea. Cea mai mare dorință a fost construirea unui spital din această avere, spre mângâierea celor în lipsă și în nevoi.

Pentru a îndeplini acest act de voință al soțului ei, Safta a lăsat, la rândul ei, prin testament mai multe moșii și imobile pentru înființarea și întreținerea unui spital. Prin acest testament, Safta Brâncoveanu hotăra ca, după ridicarea spitalului, „să-l înzestreze cu averi producătoare de venituri pentru buna funcționare și întreținere a acestui spital.”

Astfel, prin acest testament, Safta a lăsat moșiile Dăbuleni din județul Romanați, Comojeni, Nedeia și Nedeița, Măceșul și Măceșul Mare din județul Dolj și dealurile cu viile Cernăteștilor din județul Săcuieni. De asemenea, a mai lăsat unele case și prăvălii din București, cu chiriile acestora, ca, după veniturile și arenzile luate de pe ele, să se întrețină cheltuielile spitalului pentru șaizeci de bolnavi, iar numărul acestora să sporească sau să scadă în funcție de valoarea veniturilor anuale obținute.

Pacientii care apelau la serviciile Spitalului Brâncovenesc erau bine primiți “fără deosebire de orce nație, stare și religie și vor fi, parte băbătească și femeiască, potrivit cu numărul paturilor”, scria Safta Brâncoveanu în regulamentul de organizare interioară. Și tot regulamentul prevedea ca “dohtorul va căuta bolnavii cu toata silința și va vizitarisi neapărat de două ori pă zi, dimineața și pă subt seara, le va orândui în toate zilele dohtoriile și dieta trebuincioasă, scriindu-se de hirurg după a sa dictație în condeca rețetelor și adeverindu-se cu a sa iscalitură(…)”

În urma unui incendiu, spitalul a fost grav afectat și a fost reconstruit între 1880 și 1890. Noul spital avea 240 de paturi, iar medicii îngrijeau bolnavii la cele mai ridicate standarde medicale ale vremii. La intrare se afla o sală imensă, decorată cu busturi, din care se urca pe o uriașă scară de marmură pe care se ajungea la cabinete și saloane.

După reforma agrară din 1921, când au fost expropriate și moșiile familiei Brâncoveanu, spitalul, rămas fără sursele sale de venituri, a avut mari dificultăți financiare, dar mai târziu regele Carol al II-lea a acordat fonduri importante așezământului.

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial a funcționat ca spital militar cu 500 de paturi, iar după război regele Mihai a restabilit autonomia spitalului. În 1946, sub guvernul Petru Groza, Spitalul Brâncovenesc a trecut în proprietatea statului.

După cutremurul din 4 martie 1977, Nicolae Ceaușescu a găsit pretextul pentru a sistematiza întreaga zonă. În 1984, într-o zi de vineri, Ceauseșcu a hotărât să demoleze Spitalul Brâncovenesc și trei zile mai târziu, pe 29 martie 1984, a început demolarea.

Safta Brâncoveanu scrisese în testament un blestem pentru cel care va îndrăzni să se atingă în vreun fel de ctitoria sa ridicată pentru nevoiași: “Cel care va înstrăina și cel care va primi să adauge la avutul său vreuna dintre aceste (ceiace apartine spitalului) să fie depărtat de fața lui Hristos și socotit în veci de hrăpitor celor sfinte”.

Alte articole

1 thought on “Blestemul Saftei Brâncoveanu: Spitalul celor nevoiași, dărâmat de buldozerele ceaușiste”

  1. Am fost pacientul Spitalului Brâncovenesc în 1973in per.iulie-nov. Foarte adevărat articolul, deși aveam numai 9 ani s-a pus piatra de temelie a pacientului până în prezent. Am inceput cu secția ortopedie și am terminat cu fizioterapie Dr. Tudor Zbenguie. In cursul vieții am vizitat alte spitale unde am găsit amprentele medicilor Brâncoveni. Mare cinste și onoare, incomparabil cu spitalele zilelor noastre.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *