Se știe că Ion Luca Caragiale a ținut la Buzău restaurantul gării și la București, mai târziu, o berărie. La fel de cunoscută este activitatea de cârciumar a lui Constantin Dobrogeanu Gherea, care a devenit celebru nu doar pentru activitatea sa literară și apartenența la socialism, ci și pentru… delicatesele de la restaurantul gării din Ploiești. Pentru ploieşteni, el era era excelentul, marele maestru restaurator al gării. De altfel, pentru toată lumea care trecea prin gara Ploieşti, restaurantul lui Gherea avea o faimă de necontestat, pentru că pateurile şi brânzoaicele lui constituiau un rar deliciu: abia se opreau trenurile şi călătorii dădeau năvală ca nişte lupi asupra tăvilor, care se goleau cât ai clipi din ochi.
Fără nicio îndoială, criticul și teoreticianul marxist Gherea era un birtaş priceput, conştiincios, atent la marfă și la client, un restaurator în stil mare. Bucătăria lui era gustoasă, fină, excelentă.
„Deseori, când ne întâlneam seara cu colegii de la ziarul „Lumina” și cu alți tineri partizani politici ai lui Al. G. Radovici, după ce luam protocolarele țuici bătrâne la Ghiculescu, ne întrebam:
— Unde luăm masa astă seară ?
Și invariabil se răspundea:
— La gară! Și dacă vremea era frumoasă, în grup porneam în noaptea albastră pe bulevardul cotropit de parfumul teilor, iar de era urât, luam trăsuri; iar iarna, în săniile care aminteau luxul muscălesc, sunau clopoţeii, care umpleau liniştea albă a văzduhului cu zăngănitul lor vioi: stropi de argint printre fulgii de zăpadă. Sarmalele lui Gherea erau vestite. Un străin de localitate ar fi spus neîntrecute. Pentru noi, ele cunoşteau un rival primejdios: sarmalele lui Ghiţă Berbecu. Hasdeu, în drumul lui spre Castelul din Câmpina, poposea un restaurantul gării pentru a se înfrupta din aceste sarmale. Gherea, ca un restaurator european, avea o deosebită atenţie pentru clienţii de marcă. Dacă vreun astfel de client pica în restaurant, dl. Crinda, ajutorul său, avea instrucții să-l cheme din camera de lucru, unde lucra cu totul altceva decât bucătărie, fie că acest client era Hasdeu, fie că era Bădărău.
Într-o zi, pe când Hasdeu gusta din sarmale, Gherea, care era plin de atenţii şi preveniri faţă de ilustrul lui client, îl întrebă:
— Maestre, cum găsiţi sarmalele?
— Mai presus de orice critică, răspunse prompt Hasdeu.
Altădată Gherea, într-o împrejurare similară, întrebă pe Hasdeu:
— Cum faceţi, Maestre, de aveţi acel stil ales, impecabil ?
— Scriu la început, spuse Hasdeu, cum îmi trece prin minte. Apoi încep să elimin, şi elimin până las esenţialul.
— Aoleo, răspunse Gherea, dacă aş purcede şi eu cu eliminările, nu ar mai rămâne nimic din ce scriu!
De altminteri, Gherea nu a atacat niciodată, cel puţin în scris, pe Hasdeu. Isprava asta o făcea Tony Bacalbaşa, care nu avea nicio cădere, afară de aceea a inconştienţei şi neobrăzării, şi o făcea cu o scandaloasă, revoltătoare lipsă de măsură, de simţ al realităţilor şi proporţiilor, de elementară decenţă.
Cu drept cuvânt, Hasdeu l-a stigmatizat cu epitetul „Măscărici de Obor”. De altminteri, „Zacherlina” lui Hasdeu a dat de hac tuturor javrelor care lătrau în urma geniului lui”, își amintea D. Karnabatt în 1936.
Pe seama celor două profesiuni ale autorului „Neoiobăgiei” a mai circulat în epocă și următoarea epigramă, pe care am descoperit-o într-una din savuroasele „Cronici mărunte” publicate de Constantin Graur în almanahul „Adevărul”:
Gherea este omul mitic.
Că, de ’ntrebi de-al lui sălaș,
Birtașii spun că este critic.
Criticii… că e birtaș.
“Un fost amploiat în restaurantul lui Gherea din Ploieşti, pe vremea când marele critic era vestit şi ca birtaş, a publicat o mică broşură, în care aduce câteva amintiri despre Constantin Dobrogeanu Gherea. În primul rând, domnul Păcuraru ni-l prezintă pe Gherea muncind zilnic până târziu după miezul nopţii în restaurantul gării. Generos cum era, întreg personalul participa la beneficiu. Autorul amintirilor, care a stat 20 de ani în serviciul restaurantului, arată cum unii dintre funcţionari, chelneri sau oameni de serviciu, exploatau pur şi simplu munca şi banul bunului lor patron, mistificând nu arareori încasările şi socotelile respective. Gherea era permanent preocupat să fie servită cât mai bine şi mai repede marea sa clientelă, adusă de toate trenurile în trecere prin Ploieşti. Şi Gherea-birtaşul, la tejgheaua lui, servea pe pasagerul care intra grăbit în restaurant, dar şi personalităţile marcante în istoria ţării, cum au fost Titu Maiorescu, P. P. Carp, D. A. Sturdza sau cei mari mari scriitori ai epocii: I. L. Caragiale, care a fost şi el birtaş pe vremuri, Hasdeu, Vlahuţă, Coşbuc, Şt. O. Iosif şi alţii.
Casa lui Gherea a fost sediul marelui stat major al vechiului partid social democrat. Acolo, la Ploieşti, în casa sau în restaurantul lui Gherea, se adunau fraţii Radovici, C. Mille, I. Nădejde, Anton Bacalbaşa şi ceilalţi corifei, pentru a adopta diferite soluţiuni în materie politică.
La Gherea, veneau diferiţi oameni după ajutoare băneşti și, de asemenea, refugiaţii basarabeni găseau în persoana lui un adevărat ocrotitor, căci Gherea nu se dădea în lături de a veni în ajutorul tuturor acelora care apelau la dânsul. Astfel, restaurantul gării Ploieşti, astăzi părăsit de marea clientelă de altă dată, atinsese o adevărată faimă, căci multă lume din Bucureşti venea anume să ospăteze în birtul marelui critic.
Din această cauză, Gherea era invidiat de concurenţi, care manevrau să i se rezilieze contractul cu direcția C.F.R. în favoarea lor. Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată. S-a petrecut, însă, următorul fapt:
Într-o bună zi, a venit să dejuneze la restaurantul lui Gherea întregul personal al direcției generale C.F.R., în frunte cu fostul director general Anghel Saligny. În onoarea distinşilor oaspeţi, Gherea a dispus aranjarea unei mese în mijlocul salonului, copios servită după indicaţiile sale. Dar iată că, în timpul mesei, Gherea observă de la tejgheaua lui cum comesenii începură o discuţie foarte aprinsă şi care nu-i fu mirarea când directorul general îl invită la dânsul, făcându-i observaţia că podeaua nu era destul de curată.
Pentru că nici nu putea fi, deşi era zilnic spălată. Căci, pe timp de ploaie, pasagerii întotdeauna grăbiţi cărau noroiul în restaurant, murdărind podeaua. Gherea a dat zadarnic aceste lămuriri directorului general, care era destul de pornit, ameninţându-l cu rezilierea contractului de concesie. După o săptămână de la această scenă, Anghel Saligny, însoţit de personalul superior, veni din nou în restaurantul gării din Ploieşti, hotărât a-i face lui Gherea observaţiuni. Dar în acel moment apăru în restaurant fostul ministru liberal Anastase Stolojan, care în gura mare se adresă birtaşului:
— Ce faci, Gherea?
Îi strânse mâna foarte cordial, după care urmă o conversaţie foarte prietenească între ei. Gestul lui Stolojan căzu ca o bombă deasupra mesei ce era prezidată de Anghel Saligny.
Fireşte că direcţia generală C.F.R. n-a mai emis niciun avertisment împotriva lui Gherea, care a rămas până la sfârşitul vieţii sale birtaşul restaurantului gării din Ploieşti.
Restaurantul lui Gherea era zi şi noapte păzit de agenţii forţei publice, fiindcă Gherea era întotdeauna suspectat a fi prietenul tuturor refugiaţilor din Rusia ţaristă, ba chiar considerat degeaba, el însuşi, ca un primejdios nihilist….
Într-o bună zi, un comisar de siguranţă zări pe Gherea la tejgheaua lui, vorbind foarte animat cu doi oameni care aveau o înfăţişare exotică şi purtând bărbi ruseşti. Fantezia comisarului n-a fost pusă la grea încercare; el redactă un raport, în care arăta că Gherea a primit în birtul său doi primejdioşi nihilişti. Aceştia nu erau, însă, alţii decât defuncţii V. Gh. Morţun şi C. Stere. Multă vreme s-a făcut mare haz de boroboaţa comisarului zelos…”
C. Săteanu, Adevěrul, iulie 1936
