Michelangelo Merisi da Caravaggio s-a născut pe 29 septembrie 1571 în orășelul Caravaggio de lângă Milano și a fost fiul lui Fermo Merisi și al Luciei Oratoria. Copilului îi plăcea să deseneze cu cărbune și în 1584 mama sa l-a trimis, pentru a-și rafina talentul, în atelierul pictorului milanez Simone Peterzano.
După patru ani a părăsit atelierul maestrului și a plecat la Roma, unde a lucrat mult, a cunoscut viața din cartierele rău famate, a luat contact cu oamenii simpli, dar, pentru că situația sa materială era precară, își vindea lucrările în fața bisericilor pentru doar câțiva bani. Câteodată realiza portretele unor clienți ocazionali pentru câte o masă la birturile din oraș.
La Roma, tânărul artist l-a întâlnit pe Pandolfo Pucci, juristul Curții Romane, care i-a oferit protecție în schimbul realizării unor tablouri la comandă, dar pentru Caravaggio această protecție însemna o serie de restricții pe care le-a considerat exploatare, pentru că nu i s-a mai permis să umble pe străzi și prin birturi, trebuia să aibă un program de lucru relativ strict și să respecte regulile casei. Pictorul a fugit de la Pandolfo Pucci luând-o cu el pe frumoasa Alexandra, pupila patronului, de care s-a despărțit, însă, în scurt timp.
Artistul a lucrat apoi în atelierul pictorului Antiveduto Grammatica, în 1593 s-a îmbolnăvit, a încercat să plece din Roma, dar la poarta orașului a făcut o criză, cel mai probabil de malarie, și și-a pierdut cunoștința, trezindu-se într-un salon al spitalului Santa Maria della Consolazione, între bolnavi de ciumă, muribunzi și alienați mintal.
Tabloul “Bacchus bolnav” este, spun istoricii de artă, autoportretul pictat în timpul internării în spital. După ce a părăsit sanatoriul, a lucrat în câteva ateliere mici, apoi cardinalul del Monte l-a invitat, în 1596, la curtea sa. Operele realizate în această perioadă, “Băiat cu un coș cu fructe” sau “Tânără femeie cântând la lăută”, realizate pentru del Monte, au fost admirate de colecționarii de artă din Roma, iar artistul a primit tot mai multe comenzi.
Firea lui rebelă a răbufnit însă din nou, a lansat în mod public critici ironice la adresa colegilor săi și a intrat în dispute ideologice dure. Pictorul Giovanni Baglione i-a intentat un proces pentru calomnie, tribunalul l-a găsit vinovat și a fost depus pentru două săptămâni la închisoarea Tor di Nora.
În 1606, Caravaggio l-a ucis într-o încăierare de stradă pe pictorul Ranuccio Tommasoni, prilej cu care a fost el însuși grav rănit. Ulterior a fost arestat, dar a reușit să evadeze și să ajungă la Napoli, aici a pictat pentru câteva biserici din oraș, apoi s-a mutat în Malta, fiind invitat să-i facă portretul marelui maestru al ordinului Cavalerilor, Alof Wignacourt.
Pe 14 iulie 1608, în semn de recunoștință, i s-a conferit titlul de cavaler-monah, dar a intrat în conflict cu un alt cavaler și a ajuns din nou în închisoare. Artistul a scăpat și de data aceasta evadând, a trecut cu o barcă cu vâsle în Sicilia, de unde și-a continuat drumul înspre Messina, apoi spre Palermo.
Aici a dus o vreme o viață de pribeag, mâncând pe unde apuca, dormind pe străzi, frecventând bordeluri sordide și cârciumi rău famate, iar la sfârșitul anului 1609 a decis să plece spre Napoli. Implicat într-o încăierare în port, a fost grav rănit, adversarii săi l-au crezut mort și l-au abandonat în plină stradă, dar Caravaggio s-a refăcut și după acest incident. În speranța că va fi grațiat de papă pentru crima din 1606, a pornit din nou spre Roma. În iulie 1610, a ajuns la garnizoană spaniolă din Porto Ercole, la granița cu Statul Papal, și a fost arestat pentru vagabondaj, fiind eliberat după două zile.
Grav bolnav, fără niciun ban, pictorul a murit pe 18 iulie 1610, la vârsta de 38 de ani, în Porto Ercole. Unii istorici au susținut că decesul a fost cauzat de sifilis sau de malarie, alții au spus că a suferit de bruceloză, o boală infecțioasă transmisă prin consumul de alimente contaminate, iar o altă versiune arată că a fost, de fapt, atacat și ucis de vechii lui dușmani din Malta.
Rămășițele umane găsite într-un osuar dintr-o biserică din Porto Ercole în 2010 sunt considerate a fi, aproape sigur, ale lui Caravaggio. Investigațiile specialiștilor au inclus testarea ADN-ul, datarea cu carbon și alte analize de mare precizie, iar testele inițiale au sugerat că pictorul ar fi murit din cauza intoxicației cu plumb, vopselele folosite de pictori în acea perioadă conținând cantități uriașe de săruri de plumb. Investigațiile ulterioare au sugerat însă că motivul morții a fost o septicemie provocată de o rană netratată.
“Toată arta clasică se bizuie pe ceea ce ne poate învăţa frumuseţea, în schimb Caravaggio nu pune niciun preţ nici pe frumuseţe, nici pe sfinţenie. El ridică pe corabia sa steagul negru al corsarului, îi pictează pe sfinţi în aşa fel încât îţi piere pofta de a te ruga în faţa lor şi nu vrea să înveţe plăcerea Renaşterii de a picta chipuri şi ceruri frumoase.
Căci el caută adevărul în locul frumuseţii. Nu vrea să spună lucruri plăcute, ci lucruri adevărate. Îşi întoarce privirile de la marmurile care i-au încântat pe cei vechi, căutându-şi modelele pe stradă. Şi pare convins că frumuseţea ar putea chiar să-l împiedice să atingă adevărul. De aceea apostolii săi au picioarele umflate şi obosite de drum, ceea ce a produs atâta stupoare.
În comparaţie cu un pictor iubitor de fast ca Rubens, Caravaggio, este, prin orgoliul şi violenţa sensibilităţii sale, aproape un barbar al barocului. La el culorile nu vor să-şi facă iluzii. Evită veşmintele luxoase şi tot се-ar putea menţine minciuna şi convenţia. Un Luther care vrea să strige prin pictura sa adevărul.
Acest lombard cu temperament de napolitan se comport astfel cu pânzele lui ca şi cu viaţa lui. Şi dacă putem crede că Fra Angelico sau Giotto erau în stare să plângă de fericire pictând, pe Caravaggio nu ni l-am putea închipui decât îndârjit. Frumuseţea este detronată, coborâtă din locul suprem pe care i l-au dat grecii şi Renaşterea. Religia frumuseţii abolită. Venus alungată din atelier. Lancea Atenei folosită chiar împotriva frumuseţii.
Mă uit, de pildă, la reproducerea acelui Bacchus bolnav, aflat la Galleria Borghese din Roma, cu obrazul înverzit de malarie şi ochii bântuiţi de friguri, arşi de febră, mari, negri şi anxioşi. Caravaggio însuşi pare să-şi contemple destinul în acest vagabond melancolic de pe malurile Tibrului care dispreţuieşte surâsul şi a cărui mână strânge un ciorchine de struguri, chiar dacă din ei, în loc de must, se va prelinge sânge sau o lacrimă sărată arzându-i mâna.
Amestecat în poveşti dubioase, invidiat, controversat, scandalizând şi contrariind, căutându-şi în oameni umili modelele pentru sfinţi şi apostoli, dar nesuportând umilinţa, detestân deleganţa personajelor lui Rafael sau Tiţian, vrând să facă o pictură nouă pentru care recunoştea un singur maestro, Viaţa, insurgent, aspru şi impulsiv, totdeauna gata să pună mâna pe sabie, ceea ce îi va aduce neplăceri cu poliţia şi o fugă hăituită, pictându-şi trăsăturile în capul tăiat al lui Goliath pe care-l ţine în mână David, Caravaggio ştie să prefacă o rană în artă.
Ceva din Benvenuto Cellini şi din Cagliostro se întâlneşte în destinul acestui pictor ciudat care n-are nici o timiditate în faţa sfinţilor, dar care trece prin labirintul vieţii sale amar şi orgolios. Transformând în orgoliu tot ceea ce îl lovea. Căci există două moduri de a răspunde umilinţei, ilustrate, de pildă, elocvent de Oscar Wilde şi de Dostoievski. Pe Oscar Wilde umilinţa l-a îngenuncheat iremediabil. “De Profundis” este într-adevăr, cum s-a spus, dovada naşterii unui artist însă în acelaşi timp este dovada prăbuşirii fără speranţă a unui orgoliu. În schimb, Dostoievski a ieşit din umilinţe cu o inimă capabilă să dea eroism suferinţei şi singurătăţii. Ceea ce s-a întâmplat şi cu Nietzsche care, ros de boli necruţătoare, gata să se prăbuşească, a găsit puterea să strige înfricoşător: Dumnezeu a murit!
Ceva mă respinge în pictura lui Caravaggio şi în acelaşi timp ceva mă atrage irezistibil. E rana care arde în taină în pictura sa, care transformă durerea în orgoliu şi eşecul în sfidare. Prin tavernele şi străzile întunecoase cel care trece cu spada la şold este un Oedip din Seicento, înfruntând cu egală mândrie rănile şi zeii sau un personaj dostoievskian ante litteram, care nu cunoaşte măsura şi depăşeşte toat elimitele, devenind uneori propriul său duşman, dar putând spune ca Luther: „Aici sunt, nu pot altfel”.
Picioarele desculţe şi veşmintele apostolilor săi îl despart de toată arta veche şi de Renaşterea care glorificase frumuseţea. Lângă Hermes al lui Praxitèle sau lângă madonele lui Fra Angelico apostolii săi au aerul că au intrat o clipă în muzeu să se odihnească, obosiţi de drum, după care vor porni din nou pe străduţele obscure din Trastevere, amestecându-se printre hamali şi pescari.
Şi parcă ochii lui Bacchus presimt că pictorul va muri la mai puţin de patruzeci de ani, în condiţii misterioase, bolnav de malarie, pe o plajă, undeva intre Napoli şi Roma. Orice operă este probabil într-o anumită măsură comentariul unei vieţi, chiar atunci când autorul ei nu vrea acest lucru sau se dezice de la o operă la alta, cum se întâmplă la Gide.
Dar Caravaggio vrea să-şi trăiască destinul până la capăt, ca un profet al unei arte noi, iar “Bacchus bolnav” trăda o altă religie decât aceea a frumuseţii. Cei care se scandalizau privindu-i pânzele nu greşeau. Ei intuiau instinctiv că arta lui Caravaggio era mult mai primejdioasă decât viaţa lui. Mai ales la un artist pregătit să declare înaintea lui Nietzsche: Tot ceea ce nu mă ucide mă face mai puternic.
Căci tocmai ceea ce îl lovește îi dă lui Caravaggio mai multă îndrăzneală, îndârjindu-l. Își mângâie rănile numai pentru a le face să sângereze din nou, cu o voluptate dureroasă, mândră și sumbră. Se teme că, cicatrizindu-se, rănile i-ar putea provoca moartea; a le face să sufere e pentru el o dovadă a vieţii…
Ceea ce este frumos este şi moral, gândeau grecii. Dar acesta este un ideal vădit clasic. În baroc, constatările devin întrebări. Şi, uneori, Caravaggio le rosteşte pe un ton care, prin patima lui, face inutile sfaturile; tot nu le vom putea urma. Nici o înţelepciune, pare să spună el, nu mă va face să nu iubesc erorile care au făcut-o posibilă. Nici o vină nu mă va face să uit orgoliul de a o fi săvârşit. Nimic nu e prea mult. Viaţa are dreptul la exces. Nu e pe un exces întemeiată fiecare iubire? Mâna care strânge strugurii, după cum vom vedea, poate fi învinuită de orice în afară de nepăsare. Boala care îl roade pe zeul lui Caravaggio n-are nimic comun cu oboseala statuilor vechi.”
*** Octavian Paler, Flacăra, februarie 1977
Pingback: CARAVAGGIO, NAPOLEON, FERRARI – Bel-Esprit / January 15, 2024
/