“Încerc să-mi reîmprospătez memoria, să smulg din păienjenişul amintirilor imagini despre prietenul meu, Istrati. Ne-am cunoscut prin 1921 sau 1922, nu mai ştiu precis. Era fotograf ambulant pe vestita Promenade des Anglais din Nisa. Deseori, pentru a se aproviziona cu materialul necesar meseriei lui, intra în prăvălia părinţilor mei şi cumpăra mărfuri pe credit. Mi-am dat seama că am în faţă un om sensibil şi generos în ciuda aspectului său de om oarecare.
Îmi amintesc că citea foarte mult, că făcea nenumărate nopţi albe şi că avea un dar deosebit să comenteze faptele. Când aborda un subiect care-l frământa mult, discuta zile în şir. Avea o uşurinţă şi o strălucire în gândire nemaiîntâlnite. Lupta cu dificultăţile materiale şi-şi căuta o consolare permanentă în lectură şi în scris. Şi, totuşi, într-o zi, descurajat de viaţă, încercă să-şi pună capăt zilelor chiar în parcul în care profesa meseria de fotograf.
În timpul internării sale la spitalul din Nisa, i se găsi în buzunar scrisoarea adresată lui Romain Rolland. Nu mai ştiu dacă infirmierii fuseseră aceia sau vechiul său prieten, Bazil (cred că mai curând acesta!) au luat iniţiativa să expedieze scrisoarea destinatarului. Fapt e că introducerea lui Panait Istrati de către Romain Rolland în lumea literelor franceze îl salvă de la o a doua moarte.
În acea vreme, eu mă ocupam de muzică, dădeam concerte ca violonist, studiam. Descoperindu-ne gusturi comune — literatura şi muzica — ideile noastre se întâlneau adesea, făcând loc unei afinităţi durabile, unei prietenii unice. Nenorocirile prin care trecuse Istrati şi viaţa chinuită pe care am cunoscut-o din descrierile sale, dacă ar fi să vi le povestesc, ar alcătui un adevărat roman. Şi apoi, memoria mea m-ar mai ajuta oare să reconstitui tot ce mi-a fost dat să aflu despre acest prieten?
Istrati era bun cu toţi oamenii, sărea în ajutorul celor necăjiţi ascultând doar de glasul inimii sale şi nu se gândea niciodată la vreun avantaj material. Cunoaşteţi probabil cutremurătorul episod când Istrati a salvat de la moarte un tânăr student polonez, care voia să se arunce în vid din iuţeala trenului pe când mergea spre Nisa… Gestul său a fost impresionant şi toată Riviera a vorbit de el.
La Nisa, am cunoscut şi pe fotograful A. Bernard, prieten cu Istrati. Câte zile amare n-au petrecut împreună aşteptând pe Promenade des Anglais un client care întârzia!! Toţi cei din familia Bernard sunt astăzi duşi în lumea cealaltă. Au mai rămas fotografiile lui Bernard şi, în fotografii, el, surâzând la braţul lui Istrati.
…Un alt prieten nedespărţit al lui Istrati era doctorul Gillard; scriitorul fusese îngrijit de acest medic şi înainte de sinucidere. Îmi povestea că plecase în munţi, în Savoia, la o carieră de piatră să fotografieze muncitorii. Şi nu ştiu cum, de pe o stâncă s-a rostogolit un bolovan care i-a strivit mâna. Avea un cult pentru Gillard, care-l scăpase de la moarte, şi apoi se potriveau de minune în idei; amândoi făceau politică de stânga.
Mai era şi Bazil, despre care am pomenit la început. Era român de origine, probabil din Bucureşti, şi se remarcase prin multitudinea cunoştinţelor sale în tehnică, matematici, muzică, literatură şi mai ales istorie. Bazil declanşa adevărate furtuni în discuţiile care se prelungeau după miezul nopţii şi care adesea îl exasperau pe Istrati şi nu o dată acesta îl certa pentru felul maniac şi pentru sofisticăriile pe care se vedea nevoit să le suporte.
Istrati mai avea şi un prieten marochiner, pe nume Dantz, la care mergea adesea la Rimier, lângă Nisa. Dantz avea o mică vilă pe care Istrati o zugrăvise de câteva ori şi astfel prietenia lor s-a cimentat mai mult.
În mulţimea de prieteni care au trecut prin viaţa lui Istrati îl ţin bine minte pe Gheorghe Ionescu, pantofar de meserie. A murit acum patru ani. Era un om franc, cu un zâmbet bun întipărit în colţul gurii. Venea deseori la Nisa cu soţia sa, Marthe, să-l viziteze pe Istrati. Urcau împreună pe Cimiez şi în tovărăşia scriitorului petreceau clipe de neuitat. După câte ştiu, Ionescu l-a ajutat mult pe Istrati. Un an de zile chiar i-a plătit o pensiune lângă Paris pentru ca să-şi poată scrie primele două cărţi.
Avea prieteni Istrati în toată Europa, de-a lungul întregii Mediterane, de toate neamurile: arabi, greci, armeni, nemţi, italieni, elveţieni… Şi femei s-au perindat prin viaţa lui Istrati, destul de multe. Parc-o văd şi acum pe Yvonne, o elveţiancă simpatică, cu părul blond, buclat, mult mai tânără decât el. Se împrieteniseră înainte de a o cunoaşte pe Anna Munsch. Mi se pare că Yvonne cânta uneori prin cabareturi… Colindau împreună târgurile şi bâlciurile din împrejurimile Nisei în căutarea clienţilor dornici să se fotografieze. Duceau o viaţă de boemă.
Şi de câte ori Panait nu s-a lăsat prins de poliţie ca să-şi asigure un pat cald şi o bucată de pâine. Aventurile sale sentimentale îi lăsau în suflet un gol, o imagine dureroasă. Şi totuşi, el rămânea acelaşi îndrăgostit de viaţă şi de oameni. ÎI auzeam deseori cum îşi blestemă zilele că şi-a părăsit ţara, că n-a dat ascultare rugăminţilor mamei lui care-l implorase să se întoarcă la Brăila. Şi mama mea, la rândul ei, îl asculta cu ochii în lacrimi, emoţionată, şi poate de aceea i-a înţeles sufletul lui cinstit, l-a ajutat şi i-a acordat încredere.
Am asistat apoi la ascensiunea sa literară. Urca din ce în ce mai sus în ierarhia valorilor literelor franceze. Dar nu era omul care să profite de pe urma noii sale situaţii. Mai curând decât mă aşteptam, Istrati a dispărut din vălmăşagul parizian, lăsând uimire, semne de întrebare, regrete, amintiri. Vechilor săi prieteni le trimitea câte un ecou îndepărtat.
O vreme m-a ţinut la curent cu tot ceea ce i se întâmpla, cu succesele sale literare şi scandalurile pe care le provoca „neangajarea” sa. Veştile lui mă nelinişteau deseori, dar aveam încredere în el. Recolta se arăta minunată. I-am păstrat o prietenie nedezminţită, tot atât de profundă şi sinceră ca a lui, şi peste oceanul de ură al vremii, ne strângeam mâinile. Astăzi, când sunt aproape de crepusculul vieţii, păstrez vie imaginea lui Panait Istrati, a omului blând, generos, cu sufletul aplecat la toate suferinţele omeneşti”.
*** Aldo Mazzanti
Panait Istrati la Paris
„L-am întâlnit pe Panait Istrati pentru prima oară la Paris prin 1931. Autorul “Chirei Chiralina” era deja celebru… L-am cunoscut prin intermediul unor americani exilaţi la Paris, grupaţi pe atunci în aşa-numita colonie scriitoricească de la “The New Review”, “Three Mountain Press” şi “Transatlantic Review” din rue Notre-Dame-des-Champs, dar mai cu seamă prin intermediul lui Petru Neagoe, care-l cunoştea bine şi în tovărăşia căruia îl vedeam petrecându-şi zilele şi nopţile în Place Pigalle.
Istrati era de o francheţe şi de o generozitate care mă tulbura. Omul acesta nu putea rămâne impasibil la durerea semenilor săi. Prietenia avea pentru el un sens cu totul deosebit. Aşa se explică marele număr de prieteni şi nu de admiratori pe care-i avea, nu numai în Franţa, ci în toate ţările Europei şi chiar în S.U.A.
Ca şi Neagoe, Istrati dăruia celor din jur nu numai scrisul său, ci şi veniturile sale şi sunt sigur că, dacă i s-ar fi cerut, şi-ar fi dat şi viaţa. Cum eram bun prieten cu Brâncuşi şi Neagoe, pe care i-am văzut nu o dată în mijlocul coloniei noastre din Paris, i-am exprimat acestuia din urmă dorinţa să-l cunosc pe Istrati. Am stat multe ceasuri de vorbă cu el. L-am întrebat dacă n-ar fi tentat să meargă în America, să se stabilească acolo. Mi-a răspuns că Parisul era o manta bună de vreme rea și că acolo putea găsi lesne un amic, pe când dincolo, peste ocean… Nu ne-am mai revăzut multă vreme.
În ziua în care am aflat de moartea lui, am trăit aceeași durere ca atunci când te desparți pentru totdeauna de un frate…”
*** James T. Farrell, New York, Beaux Art Hotel, ianuarie 1966
*** Textele au fost publicate ]n revista Amfiteatru, 1966
