Mateiu Caragiale, fiul bastard al lui I. L. Caragiale

Mateiu Caragiale s-a născut pe 12 martie 1885 (25 martie pe stil nou) la București și a fost fiul scriitorului Ion Luca Caragiale și al Mariei Constantinescu, o funcționară care avea doar 21 de ani. Copilul și-a petrecut primii ani ai vieții împreună cu mama într-o casă de pe strada Frumoasă, lângă Calea Victoriei, crescând alături de sora vitregă provenită dintr-o aventură anterioară a Mariei Constantinescu. În 1889, Ion Luca Caragiale s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly și l-a adus pe băiat în noua sa familie.

Mateiu a fost înscris la cursurile Colegiul Sfântul Gheorghe din București, condus de istoricul Anghel Demetriescu, și în timpul anilor de studiu și-a descoperit pasiunea pentru istorie și heraldică. Probabil în acea perioadă a intrat în anturajul profesorului, din care făceau parte medicul Constantin Istrati, scriitorul Barbu Ștefănescu-Delavrancea, fizicianul Ștefan Hepites, criticul literar N. Petrașcu și arhitectul Ion Mincu.

În timpul unei călătorii pe care a făcut-o în vara anului 1901 la Sinaia, unde a stat la familia Bibescu, Mateiu Caragiale i-a cunoscut pe George Valentin și pe Alexandru Bibescu, luând contact cu un model de viață aristocratic la care a început să aspire. În 1903, adolescentul a călătorit împreună cu tatăl său, Ion Luca Caragiale, soția acestuia, Alexandra Burelly, și cei doi copii ai lor, Luca Ion și Caterina, în Europa, vizitând Austro-Ungaria, Elveția, Italia și Franța. În 1904, când dramaturgul s-a autoexilat la Berlin, l-a luat și pe Mateiu, sperând că îl va convinge să studieze dreptul la Universitatea Frederick William, dar tânărul și-a petrecut timpul citind și plimbându-se prin oraș. S-a referit mai târziu la această perioadă a vieții sale numind-o l’école buissonière (“școala vagabonzilor”), fiind convins că i-a fost de mare folos în formarea ulterioară. Sora vitregă a lui Materiu, Caterina Caragiale, consemnează în jurnal că marea lui bucurie era să admire copacii seculari din Tiergarten și că își petrecea zile întregi la Galeria Națională.

Nemulțumit de dezinteresul fiului pentru facultate, Ion Luca l-a trimis înapoi la București în 1905, aici s-a înscris la Facultatea de Drept, dar a renunțat un an mai târziu la studii. Pentru o scurtă perioadă de timp, Caragiale i l-a încredințat pe Mateiu lui Ștefănescu-Delavrancea pentru a-l supraveghea, pentru că în acea perioadă cei doi începuseră să aibă relații extrem de proaste.

Situația a degenerat cel mai probabil în 1904, după moartea mătușii Lenci, când Ion Luca a preluat moștenirea fiului și a decis să nu-l mai ajute cu bani, iar Mateiu a rămas fără nicio sursă stabilă de venit, deși era nevoit să aibă grijă de mama și sora vitregă. Problemele financiare au continuat până când, în cele din urmă, Mateiu a primit de la tatăl său o sumă de bani din moștenirea provenită de la o altă mătușă, Catinca Momuloaia. În această perioadă a început să frecventeze cercul literar format în jurul poetului Alexandru Bogdan-Pitești, care îi oferea tânărului bani și îl invita adesea la cină.

În primăvara anului 1907, Mateiu Caragiale s-a întors la Berlin și a devenit iubitul unei nemțoaice, aventură care l-a supărat și mai tare pe tatăl său.

“Raporturile tatii cu fiul lui mai mare, fratele meu vitreg Matei, au fost mereu încordate. Matei a făcut împreună cu noi lunga călătorie care a precedat plecarea noastra definitivă din țară și a locuit cu noi la Berlin, unde fusese adus să urmeze dreptul. Dar când tata a descoperit că nu frecventa cursurile, ci hoinărea prin oraș, admirând pomii seculari din Tiergarten, s-a supărat cumplit și l-a expediat urgent la București, înscriindu-l la Universitate acolo.

Matei nu avea nimic din generozitatea sufletească a tatii. Era disprețuitor, amar, plin de morgă și mai ales snob. Aceasta ne făcuse pe noi, frații mai mici, să-l botezăm “domnul conte” și să râdem de aerele ce și le dădea. Râdea și el, dar cu atâta superioritate, încât parcă tot el ieșea învingător. Era rece și distant cu tata. Nu-i înțelegea nici talentul, nici firea. Matei era refractar la orice sfat și apreciere a tatii asupra părerilor și convingerilor lui. Auzind mereu “nu fi prost”, ajunsese să spună că la noi toate se măsoară cu “prostometrul”. Singur el îi ținea piept tatii, contrazincându-l în mod metodic și distrugând înțelegerea și voia bună care domnea în casa noastră. Niciodată nu a fost cu tata în comuniune de idei și lupta începuse de când pot eu să-mi aduc aminte.

A fost totuși un moment când s-au apropiat. Aflând că Matei s-a îmbolnăvit de pojar, tata a plecat urgent la București. Când s-a întors la Berlin, a desfăcut plicul pe care Matei i-l dăduse pe peronul gării și a citit cele treisprezece sonete scrise de fiul răzvrătit. Ne-a citit și nouă versurile, cu ochii înlăcrimați. Erau atât de frumoase, cizelate în cel mai prețios metal! “Nenorocitul, spunea tata, cât i-am spus să nu se apuce de literatură! L-am sfătuit să facă orice meserie, numai pe asta nu: e cea mai trudnică. Dar acum s-a molipsit și nu mai pot să-l scap!”. În fond, era totuși fericit și, uitând de trecut, a plecat, chiar a doua zi, din nou în țară să se ocupe de publicarea sonetelor, care au și apărut în Viața românească. Când s-a întors la Berlin, l-a adus și pe Matei să-și petreacă convalescența. Totuși, aprecierea lor a fost numai trecătoare. Tata a mărturisit mamei amărăciunea lui în ultima seară a vieții”, a scris Caterina (Ecaterina Logadi) în volumul “Din amintirile mele despre tata”.

Ion Luca Caragiale a murit în iunie 1912 la Berlin, iar reacția tânărului i-a șocat pe apropiații lui. “La moartea tatălui său, în iunie 1912, Mateiu se prezentă la uşa locuinţei din Berlin în mare ţinută de doliu, mai solemn ca oricând, smulgând surorii sale, Tuşchi, luată pe nepregătite, un ţipăt de spaimă. Imperturbabil, fiul neconsolat emise, în limba franceză, cu defectul de pronunţie cunoscut, fraza de rigoare: “Je suis venu voav feu mon pev”, şi intră în apartament, spre a se reculege la căpătâiul defunctului”, consemnează criticul Barbu Cioculescu în articolul său, “Din viaţa lui Mateiu I. Caragiale: Şeful de cabinet”. Sora vitregă, Caterina Caragiale, rememorează și ea: “N-a îmbrăţişat pe nimeni, a înaintat cu paşi lenţi până la odaia în care (tata) era întins, acoperit cu garoafe. L-a privit lung…”

Tânărul s-a întors la București, iar în vara anului 1912, cu ajutorul jurnalistului Rudolf Uhrinowsky, a fost angajat la ziarul în limba franceză “L’Indépendence Roumaine”, informându-și cititorii că este singurul reprezentant legitim al familiei Caragiale în România. În octombrie a devenit șef de cabinet al ministrului Lucrărilor Publice, mărturisind: “Bădărău (ministrul Lucrărilor Publice) mi-a încredințat această cheie de aur pe care mi-o doream de atât de mult timp, și pe care, pentru toate acestea, nu am fost disperat să le obțin”.

În 1913, Materiu Caragiale a devenit Cavaler al Ordinului Coroanei Române și a primit Ordinul Sf. Ana clasa a II-a al Imperiului Rus, fiind decorat cu medalia Bene Merenti clasa I.

În timpul perioadei de neutralitate a României din primii doi ani ai Primului Război Mondial, s-a poziționat de partea aripii germanofile a societății românești, probabil datorită relațiilor de prietenie cu Bogdan-Pitești, și a frecventat cenaclul literar găzduit de scriitoarea Mărgărita Miller Verghy. Mateiu Caragiale mergea deseori la cunoscutul restaurant Casa Capșa alături de prietenii săi și, la un moment dat, a devenit corespondent al agenției otomane de presă Asmanli.

În această perioadă a început să scrie cea mai cunoscută carte a sa, “Craii de Curtea-Veche”, la scurt timp după ocuparea Bucureștiului de trupele mareșalului August von Mackensen. În timpul refugiului guvernului, casei regale, administrației și armatei la Iași, el a rămas la București și a fost activ în cercurile germanofile, fiind apropiat de colaboratorii armatei germane.

Mai târziu, după încheierea războiului, a devenit șeful biroului de presă al ministrului afacerilor interne, dar în 1921 a demisionat și s-a confruntat din nou cu mari probleme financiare. Barbu Cioculescu a consemnat că trăia în penurie, avea reședințe temporare în diverse case ieftine de la periferia Bucureștiului și a fost dat afară din cel puțin o astfel din locuință pentru că nu avea cu ce să își plătească chiria.

În 1923, Mateiu Caragiale s-a căsătorit cu Marica Sion, fiica poetului Gheorghe Sion, și a devenit astfel proprietarul unui teren numit Sionu, aflat la Fundulea. Soția, pe care cel mai probabil a cunoscut-o înainte de 1916, în timp ce frecventa salonul literar al Mărgăritei Miller Verghy, era cu 25 de ani mai în vârstă decât el, dar acum, în ciuda vieții confortabile pe care o ducea la moșie, Caragiale era nemulțumit și nostalgic după viața boemă din București.

Din 1922, a început să lucreze la “Spovedanii”, a treia și ultima parte din “Craii de la Curtea Veche”, care, după cum a mărturisit, a coincis cu “cea mai cumplită criză” din viața sa. Până în 1926, s-a apropiat de Liga Populară și i-a cerut fără succes lui Octavian Goga să-i ofere un loc pe lista de parlamentari la alegerile din acel an, iar în ianuarie 1928 a încercat să obțină o numire la Consulatul României din Helsinki.

În 1929, scriitorul a început să scrie “Soborul țațelor” și povestirea “Sub pecetea tainei”, dar ambele au rămas nefinalizate. În 1931 încă mai spera la o revenire pe scena politică, de data aceasta cu Partidul Naționalist Democrat, încercând să obțină numirea în funcția de prefect, dar a fost refuzat de toți politicienii la care apelase, iar în 1934 a renunțat să mai scrie și să mai colaboreze cu gazetele vremii, mărturisind în jurnal: “Starea mea spirituală este probabil aceeași cu cea a oamenilor care simt că li se apropie ultima oră și își pierd orice speranță”. Începuse să fie preocupat de moarte, de apropierea căreia se temea, a renunțat la alcool și cafea și la stilul de viață agitat, iar doi ani mai târziu, pe 17 ianuarie 1936, a murit la București, la vârsta de 51 de ani, după ce a suferit un accident vascular cerebral. În ciuda dorinței lui explicite și a împotrivirii văduvei sale, Marica Sion, la

ceremonia funerară s-au ținut discursuri elogioase. Alexandru Rosetti și Eugen Lovinescu au povestit ulterior că Iancu Vulturescu, un bun prieten al lui Mateiu Caragiale cu care mergea adesea la Casa Capșa, s-a uitat în timpul înmormântării într-un mod bizar la trupul decedat al amicului său, iar mai târziu în acea seară s-a sinucis într-o cameră de hotel.

Interesul lui Mateiu Caragiale pentru heraldică și genealogie i-a influențat modul în care apărea îmbrăcat sau cum se purta în societate, fiind deseori descris ca snob sau adept al “dandismului”. Se pare că în timpul anilor de facultate își umplea caietele cu schițe desenându-și fel de fel de blazoane și toată viața a fost atras de ezoterism, alchimie și subiecte mistice.

În încercarea de a-și găsi origini nobile, la începutul tinereții s-a autointitulat în glumă “Prințul Bassaraba-Apaffy”, amestecând numele folosit de primii domnitori valahi și cel al familiei Apaffy, ce aparținea nobilimii maghiare, și se gândea chiar să facă o căsătorie de conveniență pentru a ajunge la statutul nobiliar la care visa.

În iunie 1928 a ridicat la moșia de la Fundulea un steag verde cu galben despre care spunea că este steagul nobiliar al familiei sale, se pare că purta o “rochie princiară” făcută chiar de el, vorbea într-un limbaj arhaic și era pasionat de decorații, făcând tot felul de demersuri pentru a le obține. O legendă spune că, exasperat de insistența de a obține informații despre o eventuală origine aristocratică a familiei de la Ion Luca Caragiale, dramaturgul i-a zis: “Vezi tu chelia pe care o am? Părul familiei noastre s-a tocit de la câte tăvi au purtat pe creștetul capului înaintașii noștri care nu au fost altceva decât servitori”.

Cella Delavrancea relatează și ea episodul: “Odată a îndrăznit să se grozăvească cu această obârşie în faţa tatălui său. Ce râs a fost! Caragiale, bătându-şi ţeasta, a exclamat:
– Ce tot spui, mă! Străbunicul tău era plăcintar. Purta tava pe cap. De-aia sunt eu turtit în creştet!
Matei s-a făcut roşu de ciudă şi a tăcut. Ce şoc resimte cel care se autoînchipuieşte şi nu se poate oglindi în mintea celorlalţi… Ca şi cum te-ar trezi cineva brusc din somn. Ironia părintească dezvoltase în el o amărăciune evoluând cu vremea în necaz. Niciodată nu i-a iertat lui Caragiale că mama lui nu fusese cel puţin o baroneasă, ci doar o fată frumoasă, de modestă origine”.

Surse:

Cella Delavrancea, Matei Caragiale împlinit în obsesia vieţii lui, România literară, octombrie-decembrie 1970

George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent

Șerban Cioculescu, Caragialiana (1974)