Panait Sârbu: O aureolă a însoţit totdeauna medicul – omenia

Panait Sârbu s-a născut pe 14 octombrie 1914 în comuna Schineni de lângă Bârlad și a fost fiul unui învățător de țară. “Bun om era învăţătorul din Sărățănii Schinenilor! Bun, dar puţin cam… aspru. Să fi venit numai cu lecţiile neînvăţate! Să te fi rătăcit numai prin livada vreunui megieş! Să fi intrat în clasă taman atunci când suna clopoţelul de prima recreaţie. De „muştruluială” nu scăpai nicicum. Unora le zicea numai două-trei cuvinte, altora le vorbea minute în şir. Pe unul doar îl şi urechia dascălul Sărățănilor. ÎI lua deoparte şi-i zicea, aspru: „Măi băiatule, ţine-te numai de carte să ajungi şi tu om luminat. Lasă joaca, lasă caii…”. Dar văzându-l pe micul Panait cu ochii lăcrimaţi, roşu în obraji, vorba-i devenea domoală şi, ascunzându-şi zâmbetul, îi mângâia părul negricios, plin de colbul drumurilor de ţară: „Da, flăcăule, vreau să înveţi carte! Eh, şi dacă ţi-o rămâne vreme… mână şi caii”, își amintea medicul despre tatăl său.

O întâmplare l-a condus pe Panait Sârbu, strălucitul absolvent al Liceului «Roşca Codreanu» din Bârlad, către medicină. În 1931, în plină ascensiune a «curbelor de sacrificiu», constrâns de situația materială precară a părinţilor, a dat examen la o şcoală militară, dar nu a pus prea mult suflet şi nu a trecut examenul, după cum a mărturisit mai târziu.

Viitorul doctor spunea că în copilătie trata orătăniile din ogradă cu pastile subtilizate din sertarele mamei şi punea beţe la picioruşele frânte ale puilor de găină, iar mai târziu a fost fascinat de exemplul unui unchi, medic militar şi fala familiei.

Şef de promoţie la liceu, Panait Sârbu a dat concurs la Facultatea de Medicină, dar s-a prezentat la cursuri la trei luni după începerea anului universitar, neputând să achite la timp taxa de cinci mii de lei. Din perioada formării ca medic, profesorul îşi amintea mai multe influenţe şi mai mulţi maeştri, dar evita să citeze numele lor, ca să nu nedreptăţească pe vreunul dintre dascăli. Pronunța însă numele renumiţilor profesori Nicolae Hortolomei şi Dumitru Săvulescu, recunoscând că de la primul a învăţat chirurgia, ca meserie şi ca artă, respectul pentru ea şi pentru bolnav, stăpânirea de sine indispensabilă unei profesii în care fiecare mişcare contează, iar de la cel de-al doilea a deprins tainele şi migala obstetricii, bagaj de cunoştinţe pe care l-a asimilat şi îmbogăţit, străduindu-se să-l transmită mai departe.

Era convins că teza cu care şi-a trecut doctoratul, «Contribuţii la anestezia în obstetrică», nu era ceva deosebit, pentru că fusese mai mult o lucrare improvizată, pe baza căreia i s-a acordat titlul de doctor într-o jumătate de ceas, într-un amfiteatru, sub semnul evenimentelor şi al grabei autorităţilor de a furniza frontului o nouă generaţie de medici.

Panait Sârbu şi-a început pregătirea la Clinica de Obstetrică – Ginecologie Filantropia, condusă de profesorul Săvulescu, între anii 1953 – 1957 a fost medic şef secţie la Spitalul Polizu, iar începând din anul 1957 a condus Maternitatea Giuleşti, timp de 26 de ani.

În 1967, a obținut titlul de conferenţiar, iar peste doi ani pe cel de profesor al Facultății de Medicină din București.

Practicianul care a asistat câteva zeci de mii de naşteri spunea că, înainte de a fi o problemă de intervenţie medicală, naşterea trebuie considerată un eveniment de participare conştientă a femeii și credea că aducerea pe lume a unui copil trebuie judecată mai extins, analizată nu numai ca un act fiziologic, ci şi din punct de vedere psihologic.

Autor prolific (zeci de cărţi şi peste 374 de lucrări ştiinţifice), Panait Sârbu susținea că cel mai important lucru este legat de extinderea pregătirii psihologice a gravidei: “Aşa cum înveţi să scrii sau să citeşti, aşa trebuie să înveţi să naşti”. Nu-i plăceau cezarianele, iar naşterea naturală îi sugera urcarea unui munte: “Ştii despre ce este vorba şi ai antrenament, urci cu fruntea sus. Nu ştii, renunţi şi rămâi la cabană”.

Obsedat de muncă, reţinut şi sobru, convins că în meseria sa nu vorbele au valoare, ci promptitudinea intervenţiei şi blândeţea gesturilor, a câştigat inima bolnavilor, dar a fost intransigent cu colegii, nu a acceptat nici o secundă de întârziere și i-a tratat pe medicii secundari cu o stricteţe neobişnuită, neiertând nicio neglijenţă, conştient că în medicină nu e loc pentru concesii.

Pentru Panait Sârbu, vizita şi contravizita erau sfinte, după un orar de la care nu l-ar fi abătut, glumeau subalternii, nici un cataclism. Adesea plecă la maternitate în miezul nopţii nu numai ca să supravegheze cazurile grave, ci şi ca să încerce, cu batista, starea prafului de pe noptiere şi de pe pervazul ferestrelor.

Continuator al profesorului Săvulescu, îşi amintea deseori că maestrul său recomanda femeilor însărcinate să meargă la concerte sau să viziteze expoziţii, sugerând încă din anii ‘40 ipoteza că ceea ce aude sau vede mama poate ajunge până la copil. Evident, nu în ideea ca toţi copiii să devină muzicieni sau pictori, ci pentru a se naște copii cu temperamente mai echilibrate și mai înclinate către reflecţie.

Dragostea pentru cai și pasiunea pentru echitație nu l-au părăsit niciodată pe profesorul Panait Sârbu. În 1947, a participat la primele curse de călărie cu Cora, dar afirmarea i-a adus-o Covrig, un „pur sânge” cu excelente calităţi şi de o frumuseţe singulară, alături de care a câştigat numeroase premii la concursurile desfășurate în Bucureşti, Tg. Mureş, Craiova, Târgovişte, Iaşi, Cluj, în probele rezervate călăreţilor din asociațiile sportive. De multe ori la 5 dimineața, înainte de a merge la spital, doctorul se ducea la manejul clubului Steaua, unde se antrena alături de cei mai buni călăreţi ai ţării.

“Pe orice treaptă ierarhică şi în orice condiţii, medicul trebuie să fie un om de ştiinţă şi de conştiinţă. El are de realizat nu numai profesiunea lui strictă, ci şi ambianţa cea mai favorabilă actului său. O aureolă a însoţit totdeauna medicul: omenia. Ne întâlnim zi de zi cu cele mai diferite manifestări ale psihicului femeii, de la cel ce ţine de vârsta pubertăţii, maturităţii, menopauzei, la cele ce privesc specificul psihosomatic al fiecărei personalităţi. Există o adevărată psihopatologie a stării de maternitate. După o discuţie în care medicul se arată deosebit de înţelegător la frământările pacientei, faţă de stările ei fiziopatologice, aceasta poate să nu mai aibă nevoie de un tratament medicamentos. Dar medicul nu poate fi conceput nici în afara sacrificiului de sine. Tot ceea ce am făcut în cei 25 de ani în clinica pe care o conduc s-a datorat faptului că m-am legat de această clinică şi că găsesc aici stabilitatea absolut necesară. Spitalul „Giuleşti” era un spital necunoscut, modest. Azi avem zeci de mii de naşteri, zeci de mii de operaţii şi, reţineţi vă rog, numai în problema sterilităţii femeii avem o secţie specială care deţine în prezent peste 10.000 de dosare personale, o adevărată mină de aur (Departamentul a fost înființat în 1966, a fost condus de dr. Anca Cioltei și avea două saloane cu 25 de paturi, un salon de sterilitate operatorie şi unul de sterilitate medicală).

Multe sunt satisfacţiile noastre profesionale, dar dincolo de toate există o bucurie fără egal, aceea de a veghea la fiinţa plăpândă care vine pe lume. Sunt de nedescris sentimentele cu care citesc numeroasele scrisori de la copiii pe care i-am adus pe lume…”, mărturisea medicul într-un interviu publicat de revista Flacăra în ianuarie 1983.

Doctorul Panait Sârbu, şeful catedrei de obstetrică şi ginecologie şi al clinicii din spitalul Giuleşti, a încetat din viață pe 13 februarie 1983, la vârsta de 69 de ani. Soția sa, distinsa actriță Tantzi Cocea, s-a stins pe 24 martie 1990, la București.

Surse:

Flacăra, 1975, 1978, 1982

Magazin, 1972, 1982

Sportul, 1965, 1967