HomeVizionariiScriitoriDumitru Teleor, “Țața cu picățele”, umoristul uitat de posteritate

Dumitru Teleor, “Țața cu picățele”, umoristul uitat de posteritate

Dumitru Teleor
DS TW

Dumitru Teleor, pe numele său real Dumitru Constantinescu, s-a născut pe 10 mai 1858 la Atârnați, în Teleorman, și a fost unul dintre cei mai buni prieteni din tinerețe ai dramaturgului Ion Luca Caragiale. Absolvent al Liceului Lazăr, înscris ulterior la Facultatea de Medicină, pe care însă a abandonat-o fără regret, tânărul a intrat în boema literară de la București, a fost un obișnuit al cafenelelor și berăriilor sfârșitului de secol XIX, a publicat mai multe volume de versuri, schițe și nuvele, a colaborat cu cele mai importante gazete ale vremii, dar, după moartea sa, a fost aproape uitat de posteritate.

De numele lui Teleor se leagă infama epigramă (“Un X pretins poet acum / S’a dus pe cel mai jalnic drum; / L-aş plânge, dacă ’n balamuc / Destinul său n-ar fi mai bun; / Căci până ieri a fost năuc / Și nu e azi decât nebun!”) împotriva lui Mihai Eminescu, scrisă de Alexandru Macedonski și publicată în Literatorul, exact în perioada în care poetul era grav bolnav. Mulți ani mai târziu, văduva lui Macedonski a mărturisit că soțul ei nu a știut că versurile vor apărea în revistă.

carturesti.ro

C. Cosco povestea despre întâlnirile cu Teleor: “Nu ne dădea nici bună ziua şi nici mâna — pentru motive bine înţelese, pe care le cunoşteau toţi prietenii lui. Omul acesta, sănătos şi la trup şi la minte, avea o fobie: microbii. Toată lumea avea microbi pe mâini, toate clanţele de asemeni. Voia însă numaidecât să nu băgăm de seamă că nu ne-a întins mâna şi atunci repede se căuta prin buzunare şi scotea ceva mult mai bun decât o strângere de mână; scotea scăpărări de spirit din epigrame, humor delicios din diverse schiţe, imagini plastice, pline de savoare, de inedit şi de „poante“ surprinzătoare din poeziile care niciodată nu erau lipsite de un accentuat lirism, de o notă de duioşie.

Cu o mână ţinea manuscrisul de o caligrafie puţin comună, cu litere mari, în rânduri aproape transversale pe petice de hârtie găsită la întâmplare; cu cealaltă mână făcea un gest care era numai al lui, cu degetele strânse parcă, spunând, cu clătinări din cap, care nu arătau nici o autolaudă cu o seriozitate care parcă persifla pe negustorul care își califica marfa:

— Ceva bun, am ceva fain!

De ce spunea așa Teleor? Mă întrebam întotdeauna și-mi explicam pe măsură ce-l cunoşteam mai mult. Era sfios şi de-o modestie bolnăvicioasă, iar recomandarea ce-şi făcea era mai mult ca să-şi înfrângă timiditatea, chiar faţă de nişte tineri şi începători cum eram.

fashiondays.ro

ÎI rugam să ne dea şi nouă vreo epigramă, vreo poezie, vreo schiţă… Îi făgăduiam că o să-i plătim când… ne-o plăti şi nouă direcţia şi Teleor, generos, încuraja pe nevârstnicii lui admiratori. Nobleţă însă obliga. Atunci repede ne cotizam cu câte un gologan sau doi şi cel mai îndrăzneţ dintre noi invita cu respect, cu protocol chiar, pe marele epigramist la o cinste, dacă nu copioasă, în tot cazul „sui generis”. Era o invitaţie la un sfarţ, la cafeneaua Bristol, în colţ pe Academiei, la un sfarţ nu cu „un pic de lapte”, cum se spunea, ci cu… Malaga, pe care o cumpăram cu gramul de peste drum, la drogeria Zamfirescu (cam pe unde e acum berăria Trocadero).

Aşezaţi la masă în jurul maestrului, eram ca-n cer, într-un cer în care el era cel mai bogat stăpănâtor de stupuri de albine sau cel mai mare fabricant de ace.

— Hai să facem o epigramă cutăruia!

Dumitru Teleor

Scăpăra în toată clipa. Avea o spontaneitate uimitoare. Ne pişcă pe noi, inofensivi muritori, trimitea albinele la contemporanii lui: scriitori, oameni politici, artişti, doctori, la cine vreai şi nu vreai, totdeauna sclipitor, găsind cu uşurinţă rima, accentul, ţintind cu preciziune. Râdea copios, cu o bunătate de copil, parcă uneori cu intenţia să nu zărim urmele vârfurilor de săgeţi pe care le svârlea din arcul minunat.

În anii din urmă, Dumitru Teleor a fost colaboratorul regulat al acestei reviste. Și onoarea ce ne-a făcut atunci ne-a îndatorit acum să închinăm acest număr de aducere aminte. Vârsta, supărări multe, (îşi pierduse şi soţia, profesoară la o şcoală secundară de fete) îi brăzdaseră şi faţa, şi sufletul cu dungi de amărăciune. Îi rămăsese însă pasiunea scrisului, care îi mângâiase năzuinţele şi care trebuia să-l consacre ca unul dintre cei mai străluciţi epigramişti ai noştri, iar ca poet pe cel care, în vremea lui, cu volumul “Realiste”, crease o notă nouă, personală, plină de umor, în poezia românească.

Se ducea zilnic la Academie şi ne aducea de-acolo, cercetând trecutul nostru în vechi aşezări, literatură, obiceuiri sau momente glumeţe de pe la curţile domneşti, de pe la negustori, de pe la boierii veritabili sau cei căftăniţi ca atare, pagini extrem de interesante, colorate de umorul lui, de darul lui de a spune, în puţine cuvinte, frumos cu carul. Cu gestul lui cunoscut, cu degetele făcute puică, clătinând din cap, plin de voioșie,dar cu aceeaşi jenă şi relativă fâstâceală — care-i adăugase şi porecla de „ţaţa cu picăţele“ — mă întâmpina în pragul redacţiei:

— Ceva bun, am ceva fain!

Iar când — de astă dată cu putinţa de a plăti — întrebam, ca achizitor de marfă, dacă are şi altceva decât ceea ce prezintă la tarabă, eminentul nostru coleg răspundea grăbit şi ironic:

— Am şi epigrame, am şi poezii… tot ce doresc boierii!

Într-adevăr, buzunarele lui Teleor, cam răpănoase şi care niciodată nu avuseseră parale, posedau în schimb comoară de frumos, de scăpărare spirituală. Teleor pe atunci colabora la multe reviste și la mai toate cotidianele bucureștene.”

Dumitru Teleor

Dumitru Teleor a încetat din viață pe 22 martie (4 aprilie pe stil nou) 1920 la București, la vârsta de 61 de ani. Doar câteva gazete au consemnat dispariția sa discretă:

“D. Teleor, bătrânul sfătos, cizelatorul literaturii populare orăşeneşti, a murit în deplină lipsă şi uitare, cum se întâmplă de obicei acelor care şi-au devotat modestele calităţi pentru o literatură de educaţie elementară a păturilor inculte, în vremuri cu totul refractare unei adevărate literaturi.

N-ar fi serios a căuta merite durabile în inegala opera a lui Teleor. Dar munca lui perseverentă pe tărâmul literelor, fecunditatea prodigioasă în diferite direcţiuni publicistice, au făcut ca Teleor să reuşească în bună măsură a forma gustul cetitului la mahalagiii inculţi şi încă nepregătiţi chiar pentru literatura gazetărească de acum trei – patru decenii. Se poate spune cu drept cuvânt că Teleor a fost în literatură muncitorul manual care aduce materialul absolut util pentru construcţia de mai târziu a inginerului. Şi ca atare, la mormântul lui extrem de sărăcăcios, depunem simpatia şi omagiul cuvenit muncii necesare, dezinteresate şi cinstite”.

*** Opinia, 12 aprilie 1920

Dumitru Teleor

După 15 ani, revista Realitatea ilustrată l-a readus în memoria cititorilor, publicând și o mărturie despre unul dintre cele mai cunoscute amiciții din literatura română, cea dintre Teleor și Caragiale:

“Anii trec rând pe rând și peste amintirea celor ce au fost se aşterne tot mai nepătrunsă pătura uitării. Şi nu puţini sunt acei pe care uitarea i-a învăluit, îndată ce au părăsit această lume, deşi atât cât au fost în viaţă și-au dat obolul muncii spre hrana sufletească a contemporanilor și a urmaşilor lor. Printre aceşti nepărtiniţi ai soartei a fost și Dumitru Constantinescu, cunoscut sub numele de Teleor, care, deşi om al slovelor, chiar și acestea l-au uitat după moarte, deoarece prea puţin s-a scris despre viaţa şi opera sa. Acest fapt nu trebuie desigur atribuit lipsei de importanţă a producţiunilor lui Teleor, cât mai ales unei legi naturale a progresului, care îndreaptă privirile spre noutatea vitrinelor de librării și le împiedică de a răscoli prin rafturile vechilor biblioteci uitatele broşuri ale celor ce au fost.

Dumitru Teleor

Nu ştie nimeni dacă cei plecaţi în lumea spiritelor — pe care simţurile noastre, în ciuda tuturor cercetărilor nu poate s-o perceapă — se bucură sau nu de gândul nostru răscolitor al vieţii lor pe pământ. Cred totuşi că supravieţuitorii au datoria de a nu lăsa ca întunericul uitării să învăluie pe înaintaţi. De aceea, să ne îndreptăm o clipă gândul spre Dumitru Teleor și spre mănunchiul de lucrări care face rodul activităţii sale literare. Născut la 10 Mai 1858 în comuna Atârnaţi din Teleorman, a urmat clasele secundare la Liceul Lazăr din Bucureşti, unde, în orele de curs, o muză binevoitoare îi şoptea strofe din a căror îmbinare compuse “Oda lui Mihai Viteazul”, care stârni admiraţia colegilor şi chiar a profesorilor săi. Mai apoi se înscrie la medicină, pe care o părăseşte în curând, nu fără a satiriza ştiinţa confraţilor săi, civili sau militari, în schiţele cuprinse în volumul “Din viaţa mea de medic” şi cărora le dedică şi următoarele epigrame:

“O, boalele la voi

‘S nimicuri

Vin la spital trăsuri

Ies dricuri

Te dojenesc, dar în zadar

Nu crezi ceea ce predic

Eşti ca ştiinţă militar

Ca uniformă, medic”

După ce a părăsit ştiinţa lui Esculap, Teleor a fost câtăva vreme funcţionar la Ministerul Cultelor, dar curând a schimbat munca stereotipă şi monotonă de birocrat pentru aceea de liberă gândire a scrisului gazetăresc şi astfel intră ca redactor la revista “Viaţa”. A colaborat de asemenea la “Binele Patriei”, “Pagini literare”, “Ghimpele”, “România”, “Naţiunea”, “Epoca”, etc. Se spune despre el că a fost cel mai incorigibil boem.

După ce izbutea să-şi plaseze manuscrisul la vreo gazetă, se ducea glonţ la o bodegă unde-şi scria bucăţile cele mai bune în tovărăşia unui pahar de vin, slujindu-se de un creion mare şi gros, dintre acelea întrebuinţate de tâmplari.

Într-o asemenea împrejurare a compus împreună cu Caragiale poezia “Prea sărac”. lată propria-i mărturisire: “Ca bun prieten cu regretatul mare scriitor I. L. Caragiale, îl întâlneam foarte adesea şi conversam despre lucruri comice şi stăteam întotdeauna ore întregi. Adesea şedinţele satirice, dacă se ţineau la vreun birt sau la vreo băcănie nobilă şi cu vinuri bune, se prelungeau până târziu noaptea.

În decembrie 1895, aflându-mă cu maestrul în băcănia Grancea de peste drum de Palatul Regal, după oarecari gustări de icre negre, pateuri şi alte delicatese, după oarecare Drăgăşani de cel mai bun, ne-a venit o inspiraţie grozavă şi am improvizat poezia sau poema “Prea sărac”. Am improvizat-o compunând întâi nenea Iancu o strofă şi apoi eu alta. Manuscrisul a fost contrar obiceiului maestrului, pe hârtie proastă, de înfăşurat măsline”.

Şi în douăzeci şi una de strofe cei doi prieteni îşi văd, în versuri, de sărăcia care îi încolţea adesea. Iată începutul acestei poeme. Prima strofă e a lui Caragiale, iar a doua a lui Teleor:

“Am zis iubitei mele: Vino

La câmp, s’auzi un pitpalac

Ea: Da, îmi place pitpalacul

Dar nu merg, tu…

eşti prea sărac

 

Plimbându-mă ‘n singurătate

O odă gloriei eu fac

Dar gloria se depărtează

De ce fugi? zic —

Eşti prea sărac.

Dumitru Teleor

Nici unul din prietenii lui Teleor n-a fost cruţat de înţepătura epigramelor lui. În rândul celor biciuiţi mai aspru au fost Haralamb Leca şi Rădulescu Niger. Teleor a scris şi proză, şi în acest domeniu ne apare cu un rar spirit de observaţie, cu care descrie aspecte din lumea celor mulţi, fie cu sufletul înduioşat de durere, fie cu un zâmbet ironic pentru banalitatea atmosferei în care această lume se zbate. Spre sfârşitul vieţii, veselia ce-i ilumina până atunci faţa dispăruse cu totul, înlocuită fiind de o expresie de multă decepţiune, rezultat al sărăciei pe care o simţea tot mai apăsătoare şi care a luat capăt doar atunci când Teleor a închis ochii pentru somnul veşniciei, pe un pat al spitalului Colţea”.

*** Realitatea Ilustrată, 8 mai 1935

În 1940, revista Veselia i-a dedicat un număr omagial:

“Poet, epigramist și nuvelist, Dumitru Teleor, marele umorist, s-a strecurat prin viaţă în cea mai simplă şi autentică boemie. Se complăcea în mijlocul unei vieţi care nu-i impunea prea multe obligaţii de formalism şi protocol, instinctiv poate ca să observe mai bine şi să studieze mai în adânc mobilitatea acelei vieţi. (…)

A început să scrie şi să publice încă de pe băncile şcolii, colaborând la mai toate revistele şi ziarele

Prieten bun cu Vlahuţă şi Delavrancea, intim cu I. L. Caragiale, cu care a avut şi un duel epigramatic, a făcut parte din marea generaţie de înaintaşi, mânuitori ai condeiului, onorând scrisul românesc şi situându-se printre cei mai de seamă scriitori ai noştri.

A închis ochii în Bucureşti pe 22 Martie 1920, în Duminica Floriilor, şi a fost înmormântat în ajunul Bunei Vestiri, la cimitirul Bellu, în dosul cavoului lui Cantacuzino-Nababul.

Dumitru Teleor

Poet cu bogate resurse, Teleor a lăsat pagini valabile oricând de poezie adevărată. În “Realiste” şi în “Sonete patriarhale” are unele bucăţi care, prin gândirea, sensibilitatea, duioşia şi expresia lor nuanţată, se aşază printre cele mai alese pagini de literatură. În epigramă a atins culmi care, pe bună dreptate, ni-l înfăţişează ca pe cel mai de seamă epigramist al nostru, un clasic al genului.

Ion Gorun, el însuşi un incisiv, într-un articol scris la moartea lui Teleor, spunea că trebuie să-l consfinţim “laureatus post mortem” ca cel mai mare epigramist al nostru. În schiţa umoristică, Teleor era de asemenea neîntrecut. “Chiriaş vechi”, “April”, “Cheful lui Mieluş”, “La birou”, sunt adevărate perle ale genului. Nuvelele “Cărturăreasa”, “O trupă de actori la Găeşti” sunt bucăţi pe care nu le-ar fi putut scrie decât el.

Unele pagini de evocare din trecutul românesc sunt pline de parfumul epocii şi înfăţişate în cea mai captivantă expresie literară. “Anton Pann”, “Casa Goleştilor” vor putea oricând fi trecute în manualele de limba română ca pagini de antologie.

Şi totuşi, Teleor este astăzi am uitat. Explicaţia?!…

Poate fiindcă perfecţi nu sunt decât cei de astăzi, cei care înlocuiesc credinţa, pasiunea, vibraţia, printr-o goană după un “nou”, pe care nu îl pot găsi şi n-au să-l găsească niciodată, fiindcă şi “noul” şi “vechiul” sălăşluiesc laolaltă şi numai din aliajul amândurora se pot turna opere de adevărată artă.

Dar… a fi uitat nu însemnă a nu mai exista. O floare continuă să trăiască într-o grădină părăginită, fiindcă este o realitate vie şi fermecătoare, şi mai curând ori mai târziu se va găsi ochiul de maestru — cercetătorul de lumi tăcute — care o va descoperi şi o va pune în lumina adevărată.

Strălucirea ei va fi atunci plină de farmecul şi bucuria unei regăsiri târzii şi emoţionante”.

*** Veselia, 3 octombrie 1940

Surse:

Opinia, 1920

Veselia, 1930, 1940

Realitatea ilustrată, 1935

DS TW
No comments

leave a comment