“În primăvara anului 1910, într-o zi însorită de 19 mai, a venit pe lume Ion Țuculescu. Era un copil foarte frumos şi foarte cuminte, cu ochii mari, negri şi visători. Bunul şi generosul Tata-mare, bunicul lui, îl iubea foarte mult. L-a crescut de mic, până la liceu. Când s-a făcut de şapte ani, părinţii au vrut să-l ia acasă. Dar acest copil, care era plin de pasiuni şi-l iubea atât de mult pe Tata-mare, suferea. Într-o iarnă a fugit de-acasă, printre nămeţi. Omul care îl păzea, văzând că lipseşte din curte, s-a dus după el. Îl chema Niculaie. Când l-a prins, Jenică, cu ochii plini de lacrimi, i-a spus: “Niculaie, mi se frânge inima de dorul lui Tata-mare. Du-mă la el că o să-ţi dea doi pui de lebădă”.
Dar Niculaie nu s-a îndurat şi l-a luat înapoi acasă. Părinţii însă, consultând medicii, au fost de acord să-l lase mai departe în seama lui Tata-mare, pentru că, altfel, acest copil ar fi avut de suferit foarte mult în viaţa lui sufletească. Când a mers la şcoală, a fost un element excepţional, învăţa bine. A fost premiantul de onoare al liceului din Craiova, timp de patru ani. Şi asta însemna 10 la toate materiile, pe toate trimestrele. În timpul vacanţelor studia, citea. La vârsta de doisprezece ani, s-a dus la o expoziţie a pictorului Eustațiu Stoenescu şi l-a văzut cum picta portretul profesorului lui de franceză, Fortumescu.
Pe acest copil l-a impresionat foarte mult când a văzut imaginea profesorului, a plecat de acolo foarte tulburat, s-a dus la librărie şi a cerut librarului să-i dea toate culorile cu care pictează pictorii, că vrea să încerce, să vadă dacă poate şi el să facă aşa ceva! A venit acasă, şi-a luat pânză, cartoane, culori, pensule şi a început să picteze, mai întâi tablourile dimprejur. Le reproducea atât de corect, încât nu se mai putea face deosebire între original și copie. Atunci, părinții văzând că are talent, i-au angajat profesor. Dar el avea atâta putere de muncă și talent, încât îl depăşi curând. După câtva timp, la vârsta de cincisprezece ani, a făcut întâia lui expoziţie de pictură.
Profesorul său, Hagiu, care era sculptor, a închiriat o sală la prefectura oraşului, unde a expus picturile lui Ion Țuculescu. Expoziţia a avut mare succes, iar cu banii câştigaţi din vânzare a făcut cu liceul o excursie în Italia. Cu prilejul acestei excursii, Ion Țuculescu s-a dus să vadă muzeele și, ajuns în faţa capodoperelor, a rămas profund emoţionat. Comparând arta lui minoră faţă de a coloşilor, a fost zguduit puternic şi a spus: “Dacă aş şti că am talent, mi-aş da şi viaţa ca să pot să fac şi eu o artă plină de emoţie, de trăire. Să impresioneze şi pânzele mele aşa cum m-au impresionat pe mine pânzele lor”.
Reîntors acasă şi privindu-şi din nou lucrările, s-a convins că nu are talent. Atunci s-a lăsat de pictură. A urmat mai departe liceul, iar în 1928 a venit la Bucureşti, la facultate. S-a înscris la ştiinţe naturale, marea lui pasiune. A iubit natura şi ştiinţele încă de copil. A îndrăgit-o din timpul când trăia singur, izolat, în curtea plină de basme a lui Tata-mare care, preot, slujea la o biserică mică din Craiova, numită “Sf. Spiridon”. În jurul acestei biserici era o grădină mare cu pomi înalţi, cu iarbă multă, cu flori. Iar copilul se pierdea în această grădină. Aici a îndrăgit natura, aici a urmărit gâzele din firele de iarbă, împrejurare care a fost decisivă pentru cariera lui, l-a orientat spre anumite studii şi cercetări. După ce s-a înscris la ştiinţele naturale, în anul următor, în 1929, s-a înscris la medicină. Şi a continuat simultan ambele facultăţi, destul de grele, dând atâtea examene. Mai târziu mi-a spus: “Ştiinţa a fost pasiunea mea cea mare. La medicină dacă am venit, singurul lucru bun este că te-am cunoscut pe tine, care m-ai înţeles”.
Ne-am cunoscut în 1929, tot datorită desenului, Eu, încă de copil, iubeam foarte mult pictura. Şi această înclinaţie a mea pentru pictură era cauzată de dragostea ce o aveam pentru o soră mai mare, care picta. Când, din întâmplare, am văzut câteva desene ale soţului meu, ele m-au zguduit, deşi nu erau decât nişte planşe la parazitologie pe care mi le-a corectat ca să fie mai frumoase; schiţele mele erau iniţial foarte naive, şi destul de urâte. Iar prof. Zotta ţinea foarte mult la desen. Atunci, ca să mă ajute, a spus că le face el. De la aceste desene, toate plimbările noastre ne-au dus pe calea picturii. Ne întâlneam pentru a desena. Îi ţineam culorile într-o mână, caietul cu schiţe în alta şi el îşi alegea motivul pe care urma să-l deseneze. Îi spuneam mereu că trebuie să picteze, că are un mare talent. Iar el îmi răspundea râzând: “Nu sunt decât un mâzgălici”.
Din 1929 până în 1938 a plecat peste graniţă; eu însămi l-am îndemnat să meargă să studieze această artă. Şi-a făcut studiile în marile muzee ale lumii, unde a învăţat din capodoperele maeştrilor şi din rateurile lor, ceea ce trebuie să facă şi ce nu. Când se întorcea acasă, venea cu un teanc de pânze. De multe ori se îndoia şi spunea: “Cred că-mi pierd timpul degeaba: dac-aş şti că am talent, aş lucra cu mai mult curaj”.
L-am îndemnat atunci să meargă la maeştrii timpului, să le arate câteva lucrări şi să afle părerea lor. Mergeam amândoi, el cu două tablouri la subsuoară, eu cu alte două, până la colţul de stradă şi, pe urmă, el îmi spunea: “Tu stai aici, că dacă merg la maestrul X, nu vreau să mi se spună o minciună pentru că eşti tu de faţă”. Mă părăsea cu toate patru pânzele spre aceşti maeştri; se întorcea însă, în general, destul de abătut, fiindcă nimeni nu-l încuraja. Unul singur i-a spus: “Tinere, în aceste pânze văd un talent năvalnic. Ai un temperament foarte puternic. Dar nu ştii încă să-l mânuieşti. Dacă vrei să ajungi, trebuie să munceşti mult”.
Acest maestru nu era decât Marius Bunescu, căruia de atunci i-am păstrat o amintire de neuitat. Dacă-l avem pe Țuculescu, să mulţumim maestrului Marius Bunescu. Fiindcă, de atunci, vorbele lui Marius Bunescu au fost ca o luminiţă plină de speranţă care l-a încurajat să lucreze mai departe şi să înfrângă multe greutăţi.
În 1937, am plecat amândoi la Paris, unde a avut ocazia să vadă retrospectiva lui Van Gogh. În ţară, terminase facultăţile amândouă cu “Magna cum laude”, iar pe urmă a trebuit să se ducă să-şi facă armata. În timpul acesta aveam sute de pânze pregătite. Încercam deseori să trimitem la Salonul Oficial (la aceste expoziţii, pânzele erau semnate cu pseudonimul Tudor Spineni — n.r.). Dar toate erau respinse. Nici una nu a fost primită. Atunci, în 1938, când el era în armată, m-am dus la Ateneul Român şi am cerut o sală de expoziţie ca să putem confrunta arta lui cu publicul. A fost foarte scumpă sala: zece mii de lei. Aste însemna leafa mea de internă la spitalul Witing pe cinci luni. Am strâns ban cu ban, cum luam leafa o duceam toată să plătesc sala. Iar cu o lună înainte, când am achitat totul, i-am scris lui Ion, care-şi făcea armata: “Sala e plătită, tablourile sunt înrămate, fă ce ştii, ia-ţi un concediu medical şi vino. Dacă nu vii, eu deschid expoziţia singură!”
A venit. Ne-am dus cu tablourile la Ateneu, am deschis expoziţia, dar era în luna mai, când nu era sezon de expoziţii. Era şi o vreme foarte frumoasă, plină de soare; toată lumea se ducea să se plimbe la şosea, iar în expoziţie nu intra nimeni. Abia în cea de a treisprezecea zi, când a murit Octavian Goga, iar corpul neînsufleţit a fost adus în incinta Ateneului — au intrat câţiva din aceşti oameni şi în expoziţia lui Țuculescu. Toţi au fost miraţi, toţi au spus: “De unde a apărut?” Pentru că expoziţia lui Țuculescu era ca o flacără vie, plină de culoare. Avea peisaje din Italia, din insulele greceşti, din insulele turceşti, de pe Riviera franceză şi italiană. Toate erau o ţâşnire de vigoare, de voie bună, de temperament năvalnic. I s-au cumpărat chiar tablouri. I-au dat aconto-uri. Iar el, când a venit la spital la mine, seara, era foarte emoţionat, n-a spus o vorbă. A scos 17.000 de lei din buzunar, i-a întins pe masă și mi-a spus: “Am vândut”. Eu am avut, la rândul meu, o emoție puternică; m-am gândit că astfel nu o să se mai lase de pictură. Avusesem o teamă grozavă că, dacă ar avea o înfrângere, se va resemna. N-am vorbit nici un cuvânt nici el, nici eu. Am plâns amândoi toată noaptea, ca doi copii proşti. După aceea, ne-am revenit.
A doua zi, el îmi spunea: “Ştii, n-am putut să-ţi spun, dar m-am gândit la toate sacrificiile tale că ai strâns bănuţ peste bănuţ ca să plăteşti sala; şi-am spus: bine că am scos banii pe care i-am cheltuit”. Şi-atunci eu mi-am împărtăşit impresiile mele. Tot atunci au început şi criticii să scrie pagini elogioase despre el.
Până la urmă a adunat din tablouri o sumă astronomică pentru noi: 120.000 de lei; în 1938 era ceva extraordinar. Puteam să ne cumpărăm o casă, s-o mobilăm, să trăim foarte bine, dar noi am spus că e mai bine să plece mai departe, să studieze, să pregătească o altă expoziţie. Şi aşa a făcut, an de an. Iar noi trăiam într-o cameră mansardată, la etajul ultim, o cameră de servitori. Cămăruţa noastră avea o mărime de 3,50/1,80 m. N-aveam în cameră decât un pat şi o masă, iar masa aceasta era făcută dintr-o lădiţă de zahăr luată de la un băcan. Dar eram fericiţi. După ce am terminat expoziţia, a terminat şi el armata şi a plecat din nou peste graniţă.
În 1939, a avut o a doua expoziţie, la Dalles, cu acelaşi succes. În timpul ăsta a izbucnit războiul. N-am mai putut pleca. Am omis să vă spun că la expoziţia din 1938 a venit şi Nicolae Iorga. L-a bătut pe umăr şi i-a spus: “Eşti un mare talent. Tu vei ajunge un mare om în statul nostru”. Şi i-a dat o bursă pentru Franţa. O bursă de doi ani. Dar bărbatul meu a spus: “Dar eu nu pot să plec singur, sunt însurat”. “Nu e nimic, vă dau la amândoi”, a răspuns Iorga. Dar noi am amânat plecarea cu un an. Pe urmă a început războiul şi am pierdut această bursă. Ţuculescu a fost concentrat. În 1940, a murit şi Tata-mare. A fost pentru el o durere covârşitoare. L-a imortalizat pe bătrânul preot în tabloul ce-i poartă numele.
A fost foarte impresionat de acest război, pe care-l considera inutil, inuman. A fost trimis la postul de prim ajutor. De multe ori alerga, culegea răniţii de pe linia de bătaie, îi îngrijea. Şi toate suferinţele astea s-au resimţit şi în arta lui. Astfel a apărut “Perioada neagră”. Să luăm, de exemplu, tabloul intitulat “Noaptea salcâmilor”. În perioada aceasta, negrul domină peste tot. Cerul e negru, pământul e negru. Siluetele oamenilor sunt înclinate, parcă şi-au pierdut echilibrul, pomii sunt înclinaţi, casele de asemenea. Dar un colorit intens exprimă totuşi dorinţa de viaţă, de scăpare din această negură, din acest timp dureros. Cu vremea, perioada neagră îşi pierde din intensitate, tablourile lui sunt încercuite de tuşe negre, late, care înconjoară obiectele, siluetele, pe urmă devin mai senine.
Din 1938 şi până în 1947 a avut şapte expoziţii personale. Cu fiecare expoziţie aduce ceva nou în arta lui. Era un inovator, un cercetător şi, pentru acest lucru, el era întotdeauna sever criticat. În 1943, când a avut expoziţia “Câmpurilor cu rapiţă”, a fost un adevărat dezastru. S-au scris articole defavorabile, i s-a spus că asta nu mai e pictură, c-a sărit dincolo de cal. Dar el nu s-a înspăimântat. Şi astfel, expoziţia a rămas deschisă până la capăt. Acum, “Câmpurile de rapiţă”, o ştie toată lumea, sunt cele mai apreciate tablouri din perioada lui realistă.
El nu era membru al Uniunii şi în timpul războiului n-a mai avut voie să iasă la peisaj. Până atunci el fusese totuşi un mare peisagist. Dorinţa de lucru îl îndemna să continue. Lua câte o pânză la subsuoară, îşi lua pensulele, se ascundea de lume şi picta. Dar nici asta n-a mers mult, fiindcă într-o zi l-a prins un jandarm şi l-a dus din post în post. Se înserase, ploua, drumuri desfundate; abia seara, târziu, un plutonier major mai înţelegător a telefonat la Bucureşti, la Uniune, să întrebe dacă într-adevăr Ion Ţuculescu este pictor. Secretara, care-l cunoştea, a răspuns:
— Da, daţi-i drumul. Este.
A venit acasă foarte abătut. “Să ştii că n-o să mai pot picta, uite ce-am păţit…”, mi-a spus el. Am făcut imediat o cerere la Uniune, ca să-l admită ca membru pentru a-i da o autorizaţie să poată picta un pom, o pajişte, ceva. Dar cum această confirmare întârzia să vină, el suferea cumplit. Şi-atunci, nu l-am lăsat singur. Am mers cu el, îmbrăcată prost, îmbrobodită. Eu mă înarmam cu un şevalet, cu pînze, cu pensule, iar el mergea înainte. Treceam de postul de control, mă interesam unde sunt puncte militare, le ocoleam. Şi aşa ne îndreptam spre Mănăstirea Cernica, spre Pantelimon, unde putea să lucreze, îşi alegea un loc, îi aranjam imediat şevaletul, întindeam cutia de culori şi el putea picta. Stăteam acolo patru, cinci, şase ore şi de obicei alegeam zilele urâte, pline de zloată, de vânt, de ploaie, pentru că atunci poliţiştii erau mai mult prin cârciumi. Eu şedeam pe şosea, pândind orizontul, să văd de unde vine pericolul. Când termina tabloul, strângeam totul repede şi ne întorceam spre casă. Acum era mai greu, fiindcă ne întorceam cu o pânză în culoare proaspătă. Când ne apropiam de centru, punctul cel mai periculos, postul de control, mă alipeam de câte o căruţă, de nişte ţărani, întorceam tabloul cu faţa spre roata căruţei. Şi astfel scăpam de frontiera periculoasă.
El era atât de fericit, că nu-i mai trebuia nimic altceva. În acel timp stătea mai mult în casă şi privea scoarţele olteneşti pe care le-a îndrăgit atât de mult, încât nu mai vedea decât motivele lor florale, de frunză, de ochi, elementele lor zoomorfe. Odată, ieşind la peisaj, a făcut un tablou: “Tăuraşul”, un tablou realist. Nişte nori pe cer aveau forma elementelor florale din covoarele olteneşti. Când s-a uitat mai bine şi-a dat seama că făcuse un element floral pe cer. Întâi a fost surprins, pe urmă i-a plăcut, pentru că aceste elemente luate din covoarele olteneşti dădeau un farmec, o poezie deosebită tablourilor sale. Şi-atunci s-a gândit că ar putea să introducă aceste elemente în structura acestor tablouri. El a fost primul care a introdus ţesătura populară românească în plastică. Şi pentru această idee a muncit nouă ani de zile. Din 1947 și până în 1956, a făcut sute de tablouri. Această perioadă a numit-o “folclorică” și are trei diviziuni.
În prima diviziune a fost o perioadă de aplicare a elementelor ca un ornament pe fundalul tabloului. Cum este, de exemplu, “Tata-mare”. Tot fundalul este ornat cu aceste elemente din covoarele olteneşti. Sau în “Ulică golaş”, unde iarăşi este un element de covor oltenesc introdus în tablou. A doua diviziune a fost de încorporare a acestor elemente în subiectul tabloului. Făcea tabloul ca şi cum ar fi fost un covor, cu chenar, cu câmp, cum este “Noapte la Ştefăneşti”. Şi dintr-un element floral el a pictat un pom, siluetele acelea cu forme triunghiulare din covoare, pe care le aşeza pe drumul luminat de lună, în atmosferă de noapte. A pictat emoţii, emoţiile propriei lui vieţi sau a vieţii în general, a perioadei în care a trăit.
În 1956 a avut o “expoziţie” la el în casă. Un confrate, venind în vizită, i-a văzut această muncă a unei vieţi de nouă ani şi şi-a însuşit ideea de a introduce ţesătura în plastică. Ţuculescu, aflând, a cerut Uniunii să-i apere paternitatea ideii. La această expoziţie de acasă, a chemat critici şi oameni de artă care i-au dat dreptate lui, care izbutise să concentreze magistral această idee. A fost foarte îndurerat de acest incident şi s-a hotărât să-şi creeze o artă proprie, o artă aşa cum o simţea el.
“S-o simt aşa, prin toţi porii mei, să nu mă mai imite nimeni. Dacă cineva vrea să picteze viaţa, s-o picteze prin viaţa simţită de el, nu să ia de ici şi de colo. Imitaţia este ceva împotriva firii. Fiecare om e dator să studieze, să muncească şi să arate propriile lui idei”. Şi-atunci şi-a creat o artă a lui, arta de simboluri.
A apărut astfel o perioadă scurtă, de câteva luni, şase-şapte luni, numită “perioada simbol”. De exemplu, “Ochiul”. Ochiul nu este o obsesie, cum foarte mulţi au judecat. Ochiul este conştiinţa, conştiinţa proprie, conştiinţa universală. Ochiul este ochiul cercetătorului, care pătrunde peste tot. Alt simbol este “Păpuşa de lut”, care simbolizează omul, partea centrală a universului. Această păpuşă, multiplicată pe verticală, dă un alt simbol, totemic, care este un simbol de grup, de colectivitate. Mai târziu, acest totem se transformă în troiţă, care are un sens mai general: această troiţă se adresează geniului uman. Mai erau şi alte simboluri – “Fluturele”, simbol al vieţii efemere, “Spirala”, simbol de continuitate, “Scara”, simbol de elevaţie. Cum spunea el când era bolnav: “Eu n-am putut să urc, probabil că nu mi-a fost dat să urc până sus”, “Virgula”, simbolul germinaţiei, al perpetuării. După această perioadă “simbolică”, a urmat perioada totemică, care e de generalizare, care se adresează geniului uman, tuturor popoarelor, indiferent de naţionalitate, de credinţă, omului, fiinţa aceasta superioară, care poate înlătura misterele.
Țuculescu a pictat viaţa de la răsăritul până la apusul ei, cu toate clipele ei senine şi vijelioase. A pictat emoţii, pasiuni. Pictând pasiunea, se pasiona. Era un continuu dialog între el şi viaţă, între el şi pictură. A făcut un tablou intitulat “Jurământul”. Este jurământul lui pus pe un covor oltenesc, pe care a pictat o troiţă alături de amprentele propriilor lui mâini. În faţa acestor amprente se văd nişte mâini făcute din pensulă, care reprezintă pictura şi pe el, şi a spus: “M-am înfrăţit cu pictura şi jur că voi duce arta populară românească pe cele mai înalte culmi”. El a pictat emoţia trăirii principiilor, emoţia participării la coordonatele lumii. Ultima lui perioadă, aceasta “totemică”, a fost o sinteză. Culorile exuberante reprezintă viaţa, ochiul, conştiinţa lumii, troiţa – omul, figura centrală a universului, ritmica – ordinea universală.
Pictura lui Țuculescu este cunoscută acum de întreaga lume. Am avut în 1965 o retrospectivă aici, la Bucureşti, la care veneau din provincie foarte mulţi oameni. M-au rugat să le duc şi în oraşele lor tablourile lui Ţuculescu. Şi-am plecat cu aceste tablouri, din oraş în oraş, deşi pentru asta am fost aspru criticată. Cineva a scris un articol în care spunea că sunt “o târgoveaţă care duce bietele pânze ale lui Țuculescu întocmai ca ţiganul cortul lui, din sat in sat”. Dar eu m-am gândit că fiecare om are o dorinţă fierbinte să-l cunoască pe Ţuculescu, şi-am vrut să îndeplinesc dorinţa pictorului, de a lăsa un mesaj adresat omenirii întregi, care să cuprindă dragostea pentru om, respectul pentru om. Despre unele pânze, cum este “Clepsidra”, Țuculescu a spus: “Să fim atenţi. Timpul zboară şi să nu-l pierdem inutil”. Avea un plan uriaş. Când mi l-a spus, m-am cutremurat şi i-am reproşat:
— Dar tu când te mai odihneşti?
Între altele, a vrut să facă o expoziţie a satului românesc. A făcut multe interioare de case ţărăneşti, foarte frumoase, margini de sat, exterioare cu drumuri de căruţe desfundate, cu cumpene de fântâni la marginea şoselei, dar n-a reuşit s-o termine. Muncea foarte mult. Marea lui dragoste era ştiinţa.
Înconjura lacul Techirghiol – treizeci de kilometri – aproape în fiecare zi, cu un rucsac în spinare, în care-şi lua probele în borcane şi sticle, iar seara, istovit de atâta mers, uita şi de mâncare. Se ducea în faţa microscopului, îşi studia probele. De foarte multe ori îl prindeau zorile cu ochii înroşiţi de atâta efort, dar era fericit când descoperea ceva, iar a doua zi pleca la drum, din nou. Când lucra, nu trebuia să fie întrerupt. Avea un temperament vulcanic, foarte nervos.
Țuculescu e cunoscut în toată lumea. Tablourile lui sunt cerute de marile muzee din lume. Sunt tablouri de Țuculescu la Paris, la Roma, la Londra. Universitatea din Cambridge a cerut pentru muzeul ei câteva pânze; la Bruxelles, la Varşovia, se află tablouri de Țuculescu. Muzeul Gugenheim a cerut şi el pânze, aşa încât Țuculescu a devenit într-adevăr un pictor al omenirii. Viaţa lui aşa de intensă şi atât de bogată în evenimente a fost o viaţă foarte frumoasă.
Înainte de a se duce la operaţie, şi-a făcut testamentul, pe care l-a botezat “Testamentul meu plastic”. E o pânză mare, de 1,40/3,00 m. În prima parte, în care tratează lupta dintre bine şi rău (primele două treimi din stânga), lupta e teribilă, năvalnică, răul aproape vrea să învingă, dar în treimea din dreapta răul este încercuit, micşorat, iar binele triumfă. Tabloul se luminează. Şi el a spus: “Acest tablou, acest Testament, îl las să se ştie că răul, oricât ar crede că poate să fie de puternic, că va domni mult, până la urmă totuşi se distruge şi binele va triumfa”.
A mai pictat un tablou pe care a pus cele trei culori ale steagului românesc, iar peste aceste culori şi-a pus amprentele propriei lui mâini şi l-a intitulat “Prietenie”. Țuculescu are tablouri senine, dar şi tablouri de un dramatism puternic, care arată zbuciumul, suferinţa. Tablourile lui au neliniştit pe foarte mulţi. La început nu le-au înţeles, dar, încetul cu încetul, au început să le înţeleagă şi să le pătrundă. Țuculescu era un om foarte drept. Spunea adevărul în faţă, şi asta a supărat de foarte multă lume, dar eu sunt fericită că aceia care l-au recunoscut pe Ţuculescu n-au fost atât oamenii de specialitate, cât, în special, poporul nostru, care vibrează la emoţiile autentice.
*** Maria Ţuculescu, România literară, 6 iulie 1972
Ion Țuculescu a încetat din viață pe 27 iulie 1962, la vârstă de 52 de ani, și a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica, lângă Gala Galaction, singurul scriitor căruia i-a pictat portretul.
Pe lespedea mormântului i s-a săpat un text de-al lui Tudor Arghezi ales în ultimele zile ale vieții:
„Biruitor de-o parte şi biruit de alta,
Pe temelia morţii el şi-a-nălţat zidirea…”
Textul reprodus de România literară a văzut lumina tiparului datorită unei întâmplări. A fost găsit de St. Humăilă înregistrat pe bandă de magnetofon în arhiva Casei de Cultură de pe Intrarea Zalomit și reprezintă conferinţa rostită de dr. Maria Țuculescu despre soţul ei, pictorul Ion Țuculescu, în cadrul Universităţii Populare, în ziua de 7 noiembrie 1969. Un an mai târziu, conferenţiara a încetat din viaţă, la opt ani după moartea soţului ei.
