Iosif Fekete s-a născut pe 15 iulie 1903, la Hunedoara, fiind al doilea fiu al lui Fekete József și Juliannei. În 1913, familia s-a mutat la Miercurea Ciuc, unde copilul a urmat liceul, iar în perioada Primului Război Mondial a plecat pe rând în refugiu la Alba Iulia, Turda și Odorheiul Secuiesc. După încheierea războiului, între 1919 și 1921 Iosif, a intrat ucenic lăcătuș la uzinele de fier din Hunedoara, a ajuns apoi la București și a fost admis la Școala de Belle Arte, unde i-a avut ca profesori pe Dimitrie Paciurea, Ion Jalea, Fritz Storck, Constantin Artachino și George Demetrescu. În 1928, imediat după terminarea cursurilor, a primit misiunea de a ajuta la realizarea Statuii Aviatorilor, care a devenit cea mai cunoscută lucrare a sa.
Comitetul pentru construirea Monumentului Eroilor Aerului fusese constituit încă din anul 1923, din el făcând parte prințul Carol al II-lea, profesorul Ion Cantacuzino, generalul Vasile Rudeanu, medicul aviator Victor Atanasiu, aviatorul Cornel Olănescu și aviatorul Mihai Oromolu. Comitetul le-a cerut inițial sculptorilor Ion Jalea, Alexandru Severin, Cornel Medrea și Ion C. Dimitriu-Bârlad să prezinte câte un proiect, dar, pentru că s-a considerat că niciunul dintre acestea nu reprezenta spiritul sacrificiului aviatorilor, a fost lansat un concurs public cu premii în valoare de 40.000 de lei pentru construirea monumentului.
La concurs au fost prezentate machete realizate de 14 sculptori, apoi toate au fost expuse la Ateneul Român, pentru a permite publicului să voteze proiectul câștigător. Trei dintre lucrări au fost premiate – a lui Spiridon Georgescu, a Lidiei Kotzebue și a lui Ion Schmidt-Faur – însă comitetul nu a considerat niciunul dintre ele demn de a fi realizat.
Inițiatorii au încercat chiar să organizeze un concurs similar pentru artiștii din străinătate, dar nici de această data nu au avut succes, astfel că, după doi ani, în 1927, a fost aleasă macheta Lidiei Kotzebue, artistei oferindu-i-se opțiunea să poată colabora și cu alți sculptori sau arhitecți pentru realizarea monumentului.
Lidia Kotzebue era născută în 1885 în orașul Saratov din Rusia, fiind fiica unui funcționar municipal. Tânăra se căsătorise înainte de Războiul Ruso-Japonez, dar rămăsese văduvă, iar în timpul conflictului s-a oferit voluntară și a lucrat ca infirmieră în mai multe spitale de campanie. În această perioadă l-a cunoscut pe generalul Pavel Kotzebue, care era rănit de o schijă de obuz și pe care l-a îngrijit în spital.
Acest general avea legături vechi cu România, fiind fiul unei anume Paulina Mavros, la rândul ei fiică a generalului Nicolae Mavros, grec de origine, născut în cartierul Fanar din Constantinopole și devenit secretar al domnitorului Alexandru Suțu. Generalul Mavros a plecat în Rusia și a devenit ofițer al armatei țariste, ajungând până la gradul de general.
Reîntors în țară odată cu Pavel Kiseleff, bărbatul a fost numit inspector general al carantinelor, ieșind din serviciul militar în 1848. A fost căsătorit de două ori și a avut cinci copii, patru fiice și un fiu. Una dintre aceste fiice a fost Paulina, care s-a căsătorit cu consulul rus Ernest Karlovici Kotzebue, cei doi având un singur fiu, pe Pavel. Familia Mavros deținea multe moșii în Ilfov și era atașată în special de reședința din Moara Domnească, localitate de care s-a îngrijit cu multă pasiune, sprijinind comunitatea locală și reclădind din temelii biserica veche. La conacul familiei Mavros a locuit timp de mai multe luni și tânărul ofițer Lev Tolstoi pe când s-a aflat în Țara Românească, pentru că era apropiat de Paulina Mavros și de Ernest von Kotzebue.
Conform mărturiilor lui Rostislav, fiul Lidiei și al lui Pavel Kotzebue, citate de Emanuel Bădescu în Ziarul Financiar, în timpul Primului Război Mondial Lidia a ajuns în Basarabia, unde l-a reîntâlnit pe general, care devenise comandantul Armatei a 6-a Ruso-Română şi lupta pe frontul Nămoloasa-Galaţi. Acesta divorţase de prima soţie cu care avea patru copii și s-a recăsătorit cu Lidia, care absolvise în 1914 cursurile Academiei de Belle Arte din Moscova. Nunta a avut loc la Galaţi ,pe 22 octombrie 1918, iar la începutul anilor ’20 Lidia și Pavel Kotzebue s-au stabilit la București, locuind în timpul verii la moșia de la Moara Domnească, unde sculptorița își amenajase un atelier. În această perioadă a primit numeroase comenzi pentru sculpturi monumentale, dar și tablouri în acuarelă şi ulei.
Revenind la proiectul Statuii Aviatorilor, în iulie 1927 comitetul i-a cerut Lidiei Kotzebue să realizeze o machetă la scara 1/4 până pe data de 1 octombrie. Din cauza timpului scurt și a faptului că era angajată în alte lucrări, artista nu a putut răspunde cerinței și s-a adresat sculptorului Ion Jalea pentru a-i comisiona lucrarea. Jalea a refuzat oferta, dar l-a recomandat pe tânărul său student, Iosif Fekete și, datorită lui, pe 27 octombrie 1927 comitetul a putut aproba definitiv proiectul.
În anii 1928-1929, Iosif Fekete a realizat cele patru sculpturi de la baza monumentului în argilă, apoi le-a turnat în gips în mărime naturală. Pentru a reprezenta trupul Icarului, a folosit o imagine a boxerului Joe Louis, prezent în acea perioadă la București, iar pentru cap s-a inspirat dintr-un album cu piloți celebri. În 1930, lucrarea putea fi turnată în bronz, însă, din cauza faptului că suma necesară pentru achiziționarea materialelor nu se strânsese și, în plus, nici nu se stabilise locul în care urma să fie amplasată, s-a întârziat finalizarea ei. În cele din urmă, statuile au fost turnate în bronz la Turnătoria V.V. Rășcanu din București, iar opera a fost terminată în iunie 1935.
La dezvelirea monumentului, eveniment care a avut loc pe 20 iulie 1935, de Sfântul Ilie, considerat protectorul aviatorilor, au participat regele Carol al II-lea, reprezentații autorității aeronautice, atașații militari la București, iar ziua festivă a fost încheiată cu o paradă militară. După teminarea Statuii Aviatorilor, Lidia Kotzebue s-a retras la moșia familiei, dar a continuat să lucreze. A murit de cancer pe 13 iunie 1944, fiind înmormântată în interiorul bisericii de la Moara Domnească, acolo unde era înmormânată și Paulina, soacra ei, ctitoră a lăcașului de cult, dar și tatăl acesteia, moșierul Nicolae Mavros, și unde avea să fie înmormantat, în 1947, și generalul Pavel Kotzebue.
În paralel, în aceeași perioadă, tânărul Fekete s-a bucurat de recunoașterea contemporanilor săi și, implicit, de celebritate. A realizat o serie alte lucrări, unele dintre ele astăzi dispărute – “Diana”, “Capitel”, “Sf. Francisc de Assisi”, “Taurul”, reliefurile portalului Ministerului de Justiție, monumentul “Îngeri”, reliefurile cavoului Craja și monumentul funerar al aviatorului Dumitru Hubert, ultimele trei în Cimitirul Bellu, reliefurile de la Sanatoriul Moroieni, reliefurile de la Institutul Surorilor de Ocrotire de la Spitalul Colentina din București, monumentul scriitorului Alexandru Sahia din Comuna Mănăstirea și sculptura monumentală “Sf. Anton de Padova” din biserica franciscanilor din Novi Sad.
O altă operă celebră a sculptorului Iosif Fekete, realizată după un proiect al arhitectului Octavian Mihălțan, este Obeliscul lui Horea, Cloșca și Crișan din Alba Iulia, aflat în fața porții a treia a cetății Alba Carolina. Obeliscul, cu o înălțime de 22,5 metri, a fost ridicat în 1937, în doar câteva luni, din inițiativa Societății ASTRA, și a fost inaugurat în prezența regelui Carol al II-lea și a lui Mihai, voievod de Alba Iulia. În interiorul soclului care sprijină obeliscul se află o celulă simbolică cu inscripția: “Smerită închinare lui Horea, Cloșca și Crișan”, în partea de est, o Victorie Înaripată ținând în mână o cunună de lauri, iar în partea de vest un basorelief reprezentându-i de Horea, Cloșca și Crișan.
Iosif Fekete s-a căsătorit în 1933 cu tânăra Anisia Dumitru, iar după cel de-al Doilea Război Mondial, în 1945, cuplul s-a stabilit definitiv la Oradea, unde artistul a realizat cea mai mare parte a lucrărilor sale.
Printre ele se numără bustul lui Mark Twain din Parcul Herăstrău, Poștașul aflat în holul Poștei din Oradea, un relief cu temă sportivă aflat în holul gării Arad, bustul lui Iosif Vulcan din Parcul Libertății din Oradea, bustul lui George Enescu de la Băile Felix, bustul lui Ioan Slavici și cel al lui Nicolae Bălcescu și statuia Zburătorul.
“Am ajuns la Bucureşti în 1921, devenind, în urma unui concurs, student la Şcoala de arte frumoase. Ca maghiar, pe vremea aceea nu cunoşteam prea bine limba română. Cu toate acestea, am fost extrem de bine primit de toată lumea, de colegi, ca şi de profesori. N-am să uit examenul de anatomie, la profesorul Rainer, care n-a ţinut cont că nu mă exprimam întotdeauna corect şi mi-a dat o notă mare pentru cunoştinţele temeinice pe care le aveam. După cum n-am să-l uit pe Atanasiu de la perspectivă, pe Fr. Storck, C. Artachino, G. D. Mirea. Cel mai apropiat de sufletul meu a fost însă și a rămas întotdeauna maestrul meu, Dimitrie Paciurea, care, deși marca o distantă între el și elevi, avea o personalitate atât de impunătoare, atât de puternică şi de atrăgătoare, iar arta sa era aşa de nouă, de plină de conţinut şi de acaparatoare, încât ne-am legat toţi, cu foarte mult respect, de el.
De Paciurea mă leagă o amintire singulară. Pe vremea aceea, fiecare profesor lucra concomitent cu studenţi din mai multi ani. În atelier, locurile erau ocupate de noi după vârstă. Eu eram prin anul I sau II, așa încât în atelier mi-a mai rămas un loc lângă uşă, unde lucram contra luminii si departe de model. Dar eram tânăr, entuziast, aveam ochi buni, mână sigură și multă energie, iar mai presus de toate doream să învăț. Tocmai terminasem nudul unui băiat, când a intrat Paciurea. Fiind lângă ușă, maestrul s-a oprit lângă mine, mi-a cercetat lucrarea, m-a întrebat cum mă numesc si în ce an sunt. A făcut corectura și mi-a spus:
– E bine, e frumos construit, lucrează mai departe.
Am rămas înmărmurit de încântare în colțul meu. Paciurea a făcut apoi corectura celorlalte lucrări, uneori — cum obișnuia — în termeni aspri, dar cu mare eficiență, concret, pe lucrare. La ieșire s-a mai oprit încă o dată lângă mine și a spus:
– Mai uitați-vă și la dumnealui cum face, fiindcă face foarte bine.
Să vă mai evoc bucuria mea de atunci? Au trecut aproape șase decenii, dar nu o dată cuvintele marelui meu dascăl mi-au revenit în minte, mi-au fost izvor preţios de îmbărbătare, de redobindire a încrederii în mine.
Retras si taciturn, Paciurea era o personalitate umană si artistică cu totul excepţională. Îi datorez imens. El m-a ajutat să-mi formez o viziune artistică directă, curată, monumentală, să folosesc, cu alte cuvinte, în arta mea, numai mijloace specifice ale sculpturii, adică să construiesc volumul, să modelez forma, să asigur viață proprie fiecărei suprafeţe. Aici aş vrea să mă refer şi la perioada când s-a construit la București Arcul de Triumf. Figurile care împodobesc arcul au fost executate de tot atâția profesori ai Școlii de arte frumoase. Paciurea a executat figura unui dac. La sfârșit noi, elevii școlii, ne-am dus la arc să studiem figurile deja amplasate, rămânând încântati de ceea ce am constatat: lucrarea lui Paciurea se detașa prin caracter plastic și monumental, prin valori expresive specifice”, mărturisea artistul în 1978, cu un an înainte de a înceta din viață.
Sculptorul Iosif Fekete a murit pe 12 octombrie 1979, la vârsta de 76 de ani, la Oradea.
