Ivan al VI-lea, țarul-copil care a domnit un an, a fost “condamnat la uitare” și ucis după 23 de ani de carceră cruntă

Ivan al VI-lea Antonovici s-a născut pe 23 august 1740 la Sankt Petersburg, fiind cel mai mare dintre cei cinci copii Ducelui Anthony Ulrich de Brunswick-Lüneburg și ai soției sale, Ducesa Anna Leopoldovna de Mecklenburg-Schwerin, singura nepoată a împărătesei Ana a Rusiei. Anna a trăit în Rusia aproape toată viața, iar soțul ei s-a mutat în imperiu,  în speranța că ei sau descendența lor vor moșteni tronul după moartea țarinei.

Această așteptare a luat sfârșit la două luni după nașterea primului lor copil. Pe 5 octombrie 1740, micuțul Ivan a fost adoptat de bunica sa, care era pe patul de moarte, și a fost declarat moștenitor aparent al tronului Rusiei. Împărăteasa a decis, spre surprinderea tuturor, că iubitul și consilierul ei, Ernst Johann von Biron, duce de Courland, va servi ca regent până la majoratul lui Ivan.

 

Țarina Ana a murit la scurt timp după aceea, pe 28 octombrie 1740, iar a doua zi, pruncul a fost proclamat țar sub numele Ivan al VI-lea, Autocrat al Tuturor Rusiilor, iar Biron i-a devenit regent.

Cu toate acestea, ideea ca întreaga putere să fie concentrată în mâinile fostului iubit al țarinei defuncte nu a fost considerată acceptabilă de părinții lui Ivan și de majoritatea nobilimii. În perioada în care a fost amantul Anei, bărbatul își făcuse mulți dușmani și era extrem de nepopular la curte, așa că, după aproape trei săptămâni, tatăl lui Ivan a pus la cale înlăturarea lui Biron. La miezul nopții de 18 spre 19 noiembrie 1740 regentul a fost sechestrat în dormitorul său de susținătirii cuplului regal și apoi a fost exilat în Siberia. Mama micuțului Ivan, Anna Leopoldovna, a fost făcută regentă, deși în această perioadă guvernarea a fost exercitată de vice-cancelarul Andrei Osterman.

 

 

Domnia lui Ivan și regența mamei sale au durat treisprezece luni, până pe 6 decembrie 1741, când, după o lovitură de stat, pe tronul Rusiei a fost înscăunată Elisabeta Petrovna, cea de-a doua fiică supraviețuitoare a țarului Petru cel Mare și a Ecaterinei I, iar copilul-țar și familia sa au fost închiși în cetatea Dünamünde, după o detenție preliminară la Riga, pentru că noua împărăteasă intenționase la început să trimită nefericita familie acasă, la Brunswick.

În iunie 1744, în urma Afacerii Lopukhina, împărăteasa l-a transferat pe micuțul Ivan, care avea doar 4 ani la acel moment, în localitatea Kholmogory, aflată pe țărmul Mării Albe, unde, izolat de familia sa și nevăzând pe nimeni altcineva decât pe temnicerul său, a rămas pentru următorii doisprezece ani. Mai târziu, când s-a aflat unde a fost exilat, tânărul Ivan a fost transferat în secret în cetatea Shlisselburg, unde era și mai drastic păzit, nici măcar comandantul cetății necunoscând adevărata identitate a “unui anumit prizonier”.

 

De-a lungul domniei Elisabetei, numele copilului a fost supus unei politici de “damnatio memoriae”, ceea ce s-ar traduce prin „condamnarea memoriei”, adică persoana vizată nu mai are dreptul de a fi pomenită, fiind practic condamnată la uitare, iar toate monedele, documentele și publicațiile care purtau numele și titlurile lui Ivan au fost sistematic confiscate și distruse, de aceea astăzi sunt de o raritate extraordinară.

După ascensiunea la tron a țarului Petru al III-lea, în 1762, situația lui Ivan părea pe cale să se îmbunătățească pentru că noul împărat l-a vizitat și a simpatizat cu situația sa, dar Petru însuși a fost detronat câteva săptămâni mai târziu. În acest context gardienilor lui Ivan le-au fost trimise noi instrucțiuni, care prevedeau chiar pedeapsa lui prin biciuire dacă situația devenea imposibil de gestionat.

 

În vara anului 1762, când pe tronul Rusiei a urcat țarina Ecaterina a II-a, ofițerului responsabil cu paza “celui fără nume” i-au fost trimise ordine și mai stricte, spunându-i-se că prizonierul poate fi omorât dacă se încerca eliberarea lui de forțe din afara fortăreței. Cei douăzeci de ani de izolare la care fusese supus până în acel moment au perturbat echilibrul mental al lui Ivan, deși el nu părea să fi fost de fapt nebun și, în ciuda misterului care îl înconjura, tânărul era conștient de originea sa imperială și se autointitula Gosudar (Suveran). Gardienii primiseră instrucțiuni să nu fie educat, dar copilul învățase să scrie și avea dreptul de a i se citi Biblia.

 

 

Un sublocotenent al garnizoanei de pază pe nume Vasili Mirovici a aflat identitatea prizonierului și a pus la cale un plan pentru eliberarea și proclamarea lui ca țar. La miezul nopții de 5 iulie 1764, Mirovici și o parte din ofițerii garnizoanei l-au arestat pe comandantul Berednikov și au cerut eliberarea lui Ivan. Temnicerii băiatului, la ordinele comandantului lor, un ofițer pe nume Chekin, l-au ucis însă imediat pe țarul fără tron, urmând instrucțiunile secrete aflate deja în posesia lor. Mirovici și susținătorii lui au fost arestați și executați la scurt timp după aceea. Țarul Ivan a fost înmormântat în cetate, iar moartea sa a asigurat continuitatea Ecaterinei a II-a pe tronul Rusiei. Mai târziu, pe 30 iunie 1780, frații lui Ivan, două fete și doi băieți care se născuseră în închisoarea în care fuseseră încarcerați părinții lor, au fost eliberați și dați în custodia mătușii lor, regina văduvă Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel și s-au stabilit în Danemarca. Aici au trăit în arest la domiciliu pentru tot restul vieții lor sub tutela Julianei și pe cheltuiala țarinei Ecaterinq. Deși erau prizonieri, au trăit într-un confort relativ și avut la dispoziție un mic anturaj regal format din patruzeci de slujitori, toți danezi.

 

Mormântul țarului Ivan al VI-lea, care fusese înhumat lângă zidurile cetății Shlisselburg, unde și a fost ucis, a fost distrus ulterior, iar osemintele lui nu au mai fost găsite niciodată.

 

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *